Poveşti de dragoste

Pictorul şi modelul

Când i-am spus că este pentru ultima dată când ne vedem, s-a aşezat pe colţul patului şi n-a mai zis nimic. Se uita în gol, de parcă primise cea mai tristă veste din viaţa lui, cea mai neagră, mai lungă şi mai urâtă dintre veşti, care urma să-l facă nefericit pe viaţă. "Dar de ce?", a sărit într-un timp de la locul lui, "de ce acum? De ce aşa?". De ce mă grăbesc, de ce plec, de ce vin, de ce nu-i dau măcar o şansă, de ce eu, de ce el? Multe întrebări, care ar fi trebuit să fie salvatoare pentru noi. Dar eu simţeam că dacă mai stau chiar şi o secundă în preajma lui, urma să se întâmple ceva ce aş fi re­gretat nespus mai devreme sau mai târziu. Am plecat, lăsându-l în mijlocul camerei, cu întrebările lui, la care nu primise niciun răspuns. Am plecat, neştiind dacă era, într-adevăr, pentru ultima oară când ne mai ve­deam.

Expoziţia de tablouri
Îl cunoscusem pe Andrei cu mult timp în urmă. Era pictor, unul destul de cunoscut şi apreciat, din noua generaţie de artişti, şi venise cu o expoziţie în oraşul meu. Auzisem de eveniment şi-mi doream mult să ajung să-l cunosc, fiindcă făcea parte din artiştii care mă inspirau la vremea aceea. Carismatic, cu viziune şi foarte talentat, îi urmărisem periodic evoluţia artistică, care îmi influenţase şi mie lucrările. Când am intrat în sala de expoziţie, era rezemat de o coloană de marmură şi îşi privea tablourile pe rând. Le studia pe toate, înrămându-le încă o dată din priviri. L-am studiat dintr-un colţ, de la intrare, fără să îndrăznesc să intru în vorbă cu el, neştiind ce să-i spun mai întâi. Îl văzusem de mai multe ori la te­le­vizor, îl auzisem câteodată la emisiunile de la radio, vorbind desprte arta lui, îl admiram, îi studiam teh­nica, îl luam ca exemplu în propriile mele încercări de-a picta, dar niciodată nu avusesem ocazia să-l văd atât de aproape. M-am plimbat prin încăpere pri­vindu-i tablourile, studiindu-le pe toate cu atenţie, încercând să îi prind subtilităţile de dincolo de culori. "Aş vrea să te pictez, la un moment dat, dacă îmi dai voie. Te-am observat de cum ai intrat. Cred că tre­bu­ia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu", am auzit, deodată, o voce în spatele meu. M-am întors şi i-am văzut privirea, rece şi gri, dar care mi-a ajuns până la inimă. M-au cuprins emoţiile şi nici nu mai ştiu acum, după atâta timp, ce i-am răspuns sau dacă i-am zis măcar ceva. Mă şocase abordarea lui. Mă uimea nonşalanţa cu care îmi spunea, aşa de direct, toate lucrurile acelea, mă minunam că eram tocmai eu muza pe care-o dorea, chiar şi pentru un singur tablou. Am lăsat eşarfa să-mi alunece de pe umeri şi am glumit amândoi, potrivindu-ne, şi la atingeri, şi la cuvinte. M-am prefăcut puţin surprinsă de curajul pe care îl avea, dar nu puteam să nu mă bucur în sinea mea, că mă alesese tocmai pe mine, dintre toate femeile prezente la vernisaj. Nu ne-am mai despărţit toată seara, de parcă între noi stăteau poveşti întâm­pla­te de ani şi ani. Râdeam, dezbăteam diverse su­biecte de interes, şi, din când în când, după ce făcea o pauză de câteva minute de tăcere, îmi spunea po­ves­tea câte unui tablou. Câteodată, când sorbeam din paharul de şampanie, mă atingea uşor pe şuviţele de păr, crezând că nu observ, de parcă ar fi vrut să mă picteze chiar atunci, pe viu. Simţeam lângă el un magnetism incredibil, pe care nu-l mai sesizasem niciodată în prezenţa vreunui bărbat. Eram, şi eu, o pictoriţă în devenire, cu facultatea de arte de abia terminată, iar el, unul dintre cei mai de succes artişti din generaţia lui. Era o combinaţie de umor şi mis­ter, de frumuseţe clasică, bărbătească, puternică, cu delicateţea mâinilor cu care crea. Înalt, şaten şi cu ochii pătrunzători, avea un miros special, de parfum bărbătesc, amestecat cu vopsea şi uleiuri, pe care îl simţeai numai în linişte, când te atingea.

Între două trenuri
M-am îndrăgostit chiar atunci de el, în acea primă seară, fără să mă opun vreun pic, pentru că îmi dă­dusem seama că ar fi în zadar. M-am lăsat dusă de val, neştiind ce va urma în viaţa mea. Ne-am des­păr­ţit la final, cu promisiunea revederii, cândva, un­deva, fără o ţintă precisă. Mă gândeam că e un joc care va dura câteva zile, în care ne prefacem că ne ig­no­răm, ca mai apoi să ne re­ve­dem şi să reluăm totul de unde ne-am oprit. Mă sărutase înainte să plec. Brusc, pe fugă, în faţa ieşirii, fără să îmi dea ocazia să mă opun, o sărutare care să ne con­fir­me că da, noi trebuia să ne întâl­nim, mai devreme sau mai târziu. Îi dădusem numărul de telefon, fiindcă mi-l ceruse, şi de acum nu făceam decât să aştept să mă sune. Au trecut zile lungi, în care mă gândeam doar la el, au trecut nopţi în care îl pictam din imaginaţie. Nu m-a sunat niciodată. După un an, întâmplător, neprogramat, ne-am intersectat pe peronul unei gări. Când l-am văzut venind de departe, am avut aceeaşi senzaţie de potrivire ca la prima noastră întâlnire, aceeaşi emoţie venită de nicăieri, acelaşi magnetism incre­dibil, care nu se pierduse în timp, ci devenise chiar mai puternic. Am avut timp să bem o cafea, în aşteptarea trenurilor noastre, şi ne-am promis că dacă ne vom mai întâlni şi a treia oară, tot undeva, cândva, întâmplător, va fi clar un semn că suntem făcuţi unul pentru celălalt. N-am avut curajul atunci să îi spun că nu mai vreau să mă joc, că îl vreau pe el, cel de dincolo de tablouri, autentic, aşa cum mi se arătase din prima seară. Că nu mai sunt dispusă să mai aştept încă un an gândin­du-mă la el, şi că e mult mai simplu să formezi un număr de te­lefon decât să aş­tepţi ca soarta să le fa­că pe toate. A plecat, iar eu am crezut din nou că va fi un joc care va dura doar câ­teva zile. De data a­ceasta, îi cerusem eu numărul de telefon, pe care mi-l dăduse bucuros, aşa că mă gân­deam că toate lu­crurile vor intra în nor­mal, la un moment dat, că dacă el nu avu­sese curaj să sune sau, dacă a uitat pur şi simplu, o voi face eu. Însă nici eu nu l-am sunat niciodată.

Mansarda cu dragoste
După un alt an, în care nu mai aflasem nimic despre el, a trebuit să particip la o expoziţie colectivă de pictură în Bucureşti. Fiind vorba de o invitaţie la un eveniment artistic, mă gândisem de mai multe ori că e posibil să-l reîntâlnesc, că există măcar o şansă mică să-l revăd, îmi doream să vorbesc cu el, şi pe tot drumul nu am făcut decât să repet în gând replicile pe care urma să i le dau, dialoguri uşor amuzante, câteodată profunde, pe care le aveam eu cu mine. Luam în calcul toate variantele, în care ar fi apărut de mână cu o domnişoară sau cu soţia lui, şi parcă îmi părea rău că dintr-un acces de orgoliu aş fi putut rata dragostea vieţii mele. A apărut, într-un final, căutându-mă cu privirea în toată încăperea. Şi-a făcut loc printre oameni, venind până la mine, m-a luat de mână şi mi-a zis râzând: "Hai să mergem!". Am plecat fără să ne uităm înapoi, lăsând în urmă tot, alergând pe străduţele din Bucureşti, pustii la final de vară.
M-am trezit lângă el, în pat, în atelierul lui, într-o mansardă din centru. Înfăşurată în cearşafuri, îi sim­ţeam palmele calde pe piele, gata să mă devoreze. Îşi înmuia din când în când degetele în vopselurile de lângă trecându-le apoi peste trupul meu, pictân­du-mă cu sărutări. După doi ani de aşteptări, în care doar soarta ne ajutase să ne întâlnim, eram iar faţă în faţă. Acelaşi magnetism, aceleaşi vorbe. Dimineaţă, la plecare, în timp ce eu aşteptam cumva o confirmare a ceea ce se întâmplase între noi, ceva care să definească cumva relaţia noastră, am auzit din gura lui aceleaşi vorbe: poate ne vom mai întâlni undeva, cândva, dacă soarta va fi de partea noas­tră. Mâhnită de atitudinea lui, i-am spus atunci că este pentru ultima oară când ne vom mai întâlni. Am plecat, lăsându-l în mijlocul ca­me­rei, cu întrebările lui, care nu mai aveau niciun rost. Am plecat, neştiind dacă era, într-adevăr, pentru ulti­ma oară când ne mai ve­deam. Voiam de la el mai mult decât o noapte de dra­goste, decât o cafea băută la interval de un an, mă să­tu­rasem să îl caut cu disperare în toate figurile străine de la evenimente şi de pe stradă, obosisem de atâta aşteptare, de atâta agitaţie, de atâtea vorbe care rămâneau, de fiecare dată, suspendate între mine şi el. Am plecat direct spre gară, cu gândul să iau trenul înspre casă, voiam să uit de artişti, de Bucureşti, de expoziţii, şi să rămân cu viaţa mea boemă şi simplă de provincie. După două ore, când mai era foarte puţin până pleca trenul, m-a sunat. Cu o voce caldă, jucă­uşă, mi-a spus doar atât: "Nu pleca. Nu de alta, dar n-am apucat încă să te pictez."
Ne-am căsătorit după doar o lună de când am intrat prima dată în atelierul lui. Între timp, în ultimii ani, am devenit a­mândoi cunoscuţi ca artişti, şi am avut ex­poziţii în toată lu­mea. Am învăţat îm­preună cu el că, de multe ori, soarta sin­gură nu e suficientă, că atunci când ţi-e dat să întâlneşti persoana potrivită trebuie să te lupţi, că trebuie să te zbaţi şi tu, să mişti ceva, oricât de mic ar fi gestul tău, pentru că numai aşa se mişcă şi lucrurile mari. Au trecut mulţi ani de la prima noastră întâlnire, eu am rămas şi acum muza lui, iar el - dragostea vieţii mele, şi am înţeles amân­doi, într-un final, că noi doi trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu.
ADRIANA - Bucureşti

Cum iubesc femeile

Înainte de orice, am vrut să văd cum arată şi l-am căutat pe internet. Am găsit două foto­grafii, foarte diferite între ele. Într-una, avea un zâm­bet discret-trist, abia început, şi o blândeţe neaş­tep­tată pe tot chipul. Nu ştiam exact de ce neaşteptată, dar era un contrast uluitor acolo, pe care nu l-am ana­lizat atunci prea mult. În cealaltă poză, doar trăsă­turile erau aceleaşi. Altfel, parcă ar fi fost un alt băr­bat. Ochii, ascunşi de astă dată sub ochelari de soare, abia se zăreau şi făceau tandem cu zâmbetul, acum mai larg, dar tot nedus până la capăt, de parcă omul aces­ta n-ar fi învăţat încă să râdă, şi desenau o ex­presie uşor arogantă, de parcă n-ar fi putut să vadă pe altcineva, în afară de el.
Când am ajuns, era aşezat la birou şi scria ceva. L-am salutat, de parcă îl ştiam de-o viaţă, şi am simţit în acelaşi timp o curiozitate uriaşă de a-l cunoaşte cu adevărat. Era mai degrabă bărbatul din a doua fo­tografie, doar că aroganţei îi luase locul o uşoară mi­rare, dar care nu-i schimba cu nimic expresia aceea de străin. S-a ridicat şi mi-a întins mâna convenţional şi ne-am spus numele. Mi s-a părut neaşteptat de înalt, deşi nu avea mai mult de 1,90 m, şi m-a sur­prins că acea constatare îmi făcea plăcere şi cred că am roşit flagrant. Zâmbetul său avea acum un ames­tec de severitate, curiozitate şi căldură.
Mi-au plăcut, când am început să vorbim, echi­li­brul şi fermitatea lui, care nu veneau din rigiditate, ci dintr-un fel aparte de putere, ce părea că stăpâneşte dintotdeauna şi circumstanţe, şi oameni, şi dialoguri. Apoi, nu reuşeam să-mi dezlipesc privirea de surâsul acela atât de schimbător, care apărea când te-ai fi aşteptat mai puţin şi nu însemna neapărat amu­za­ment, ci doar o amăgire de complicitate, ca să dispară apoi tot aşa cum venise şi să te lase descumpănit şi gol.
Cu el, aşadar, urma să lucrez timp de două luni la proiect. Un studiu psiho-sociologic numit "Cum iu­besc femeile", în care trebuia să surprindem dife­ren­ţele dintre femei şi bărbaţi în felul de a trăi dragostea, redând pe cât se poate tabloul emoţional şi compor­ta­mental complet, de la începutul până la sfârşitul sau în prezentul relaţiei, pornind de la studii de caz. Eşantionul de analiză era deja ales. Noi trebuia să in­tervievăm "subiecţii" şi să enunţăm teoriile, pe baza concluziilor la care ne conduceau poveştile. Ne-am făcut un plan de lucru riguros şi ne-am dat întâlnire după două săptămâni, când urma să reconfigurăm strategia, în funcţie de rezultatele de până atunci. Mi-am tot inventat pretexte legate de proiect ca să-l sun, pentru că mă gândeam tot timpul la el. Îmi lipsea zâmbetul lui, care mă ardea, deşi îl văzusem o singură dată. Îi doream cu disperare prezenţa, voiam să fie la doar o respiraţie şi-o atingere de mine, ca în acea primă zi. Dar, când îl sunam, el mă ţinea, cu eleganţă şi fermitate, la distanţă, deşi îmi sugera, din tonul care se străduia fără rezultat să fie rece, că şi el simte la fel. Şi telefoanele noastre continuau. Zi după zi. Tot mai aprinse şi mai nerăbdătoare, iar mesajele erau tot mai transparente. Intrasem într-un joc periculos, dar atât de senzual şi intens, încât nu ne puteam lipsi de el.
În zilele acelea, am ascultat poveşti năucitor de frumoase de la femei a căror putere neclintită de a iubi m-a mişcat. Erau îndrăgostite atât de simplu şi de firesc, cu tot sufletul şi carnea şi viaţa lor! Chiar atunci când bărbaţii lor făceau câte o pasiune pentru altcineva, ele aşteptau, cu nobleţe, ca noua iubire să treacă. Sau, dacă ei uitau să le privească, să le mân­gâie şi erau mereu în altă parte, răspundeau cu un zâmbet nevăzut absenţei lor şi rămâneau acolo, pentru când ei urmau să se-ntoarcă. Mă-ntrebam dacă eu am acea inteligenţă înaltă a inimii, de a accepta dra­gostea cu tot ce ar putea veni. Dacă m-aş putea dărui total, împotriva oricărei întâmplări care să mă clatine, oricât m-ar durea. Sau nu cumva o făcusem deja? Am decis să renunţ la studiu, era peste puterile mele să-l duc până la capăt. În fond, la ce concluzii "ştiinţifice" am fi ajuns? Şi, mai ales, cui ar fi folosit analiza noastră? Chiar atunci m-a căutat Radu. Să-mi spună că se retrage şi el din proiect. Dar că ar vrea să ne-ntâlnim, să ne cunoaştem. Nu m-a surprins deloc propunerea lui, pentru că dragostea lovise cu putere în noi, ne mângâiase din prima clipă.
Povestea noastră a început atunci cu adevărat, ca o poezie, nesigură şi misterioasă. Cu întâlniri sfioase, de adolescenţi, subminate de mii de temeri. Cu ochi plecaţi şi atingeri nevinovate, ca din întâmplare, deşi premeditate. Apoi am riscat tot mai mult şi ne-am făcut tot mai mari. Dialogurile au devenit tot mai elaborate, iar noi, fiecare, ne-am ridicat din ele ca fiinţe distincte şi puternice şi curajoase. Am îndrăznit curând să ne descoperim făţiş, apoi să ne strângem în braţe cu disperare şi pasiune, ca şi când altfel nu s-ar fi putut, până când nu ne-am mai despărţit deloc. Înţelegeam, pe zi ce trecea, că nu mă mai pot lipsi de fiinţa lui duală, când trist-sfioasă, când arogantă, care-mi era când dureros-intim de aproape, când de neatins de departe. Exact ca în fotografiile din care l-am cunoscut mai întâi. Dar am învăţat să-l iubesc oricum ar fi fost şi oriunde s-ar fi aflat. Şi m-am redescoperit, la rândul meu, în dragostea noastră. Am fost, dintr-odată, tot ceea ce ştiam despre mine că pot să fiu, mereu diferită, deşi egală: tânără, fru­moasă, liberă şi fericită. Curând am ajuns să dăm un cu totul alt sens şi gesturilor simple. Au devenit universul nostru, un pat făcut după ce ne-am ridicat din el, cu amintiri uriaşe, pe viaţă, un mic-dejun im­provizat din tandreţe, o întâlnire cu prieteni comuni, o supărare de peste zi, cu lacrimile şterse cu dragoste, de pe obraji, sau o îmbufnare ucisă cu un sărut. Sau micile neînţelegeri din care ne ri­di­cam la loc, mai iubitori şi mai apropiaţi. Şi siguranţa şi măreţia de a păşi pe stradă ca nişte regi, şti­indu-ne iubiţi şi iubind fără mă­sură, până la moarte.
Au trecut aproape zece ani de când ne-am cunoscut. Mii de zile la fel, care încep şi se încheie toate cu sărutările lui, la care eu răspund cu toate îmbrăţişările mele. Ne-am amintit, la un moment dat, de stu­diul nostru abandonat demult. Şi am zâmbit amândoi. Ştim mai mult azi decât ştiam atunci? Pro­babil că nu. Acum doar ne iubim.
ALINA BODNARU

Un dar de Sfântul Valentin

Poveştile de iubire nu au anotimp. Se spune că se nasc primăvara, când totul prinde viaţă şi apar primii fiori, vara, când, din cauza căldurii, îţi pierzi minţile şi te trezeşti îndrăgostit de cine nu trebuie, toamna, când me­lancolia te îndeamnă să-ţi cauţi un umăr pe care să-ţi plângi neîm­plinirile, dar iarna... iarna de ce ar fi un anotimp al iubirii? Când fri­gul îţi pătrunde în oase, când ge­rul te obligă să porţi haine groase şi te împinge acasă, la căl­dură, când ţii capul plecat din cauza vântului, cui i-ar mai sta gândul la iubire, te întrebi? Mie, de exemplu. Şi poate şi... vouă, femei singure, care aş­teptaţi să se în­tâmple ceva în fiecare zi din viaţa dum­nea­voas­tră, aşa cum mi s-a întâmplat mie anul trecut.
Am 30 şi ceva de ani şi nu mă consideram nefe­ricită şi nici nu-mi plângeam soarta, doar că norocul trecuse pe lângă mine, fără să-l prind, de mai multe ori. Ocazii au fost destule, dar n-am fost eu suficient de iute pentru ele...
Apoi a venit Anul Nou şi pe urmă s-a făcut fe­brua­rie. Mergând într-o zi la serviciu, pe jos, mă gân­deam ce monoton e totul, în fiecare zi, la fel: ser­viciu-acasă. Vroiam să se întâmple ceva care să-mi schimbe starea de spirit, un miracol, ceva... Şi minu­nea s-a întâmplat, chiar atunci pe când mă oprisem la un semafor. Aruncându-mi ochii pe cealaltă parte a stră­zii, am observat că sunt privită cu insistenţă de un bărbat. Un bărbat tânăr, cu o geacă albă, înţepe­nise, parcă, pe trotuarul vecin, cu ochii fixaţi pe mine. "Fiori" sau "fluturi în stomac" n-am simţit, dar nu-mi puteam desprinde nici eu privirea de el. Avea ceva special, nu ştiu ce. Apoi s-a făcut verde şi am ajuns unul în dreptul celuilalt. Nu pot descrie în cuvinte ce-am simţit. O privire pătrunzătoare, caldă şi blândă m-a... secerat, pur şi sim­­plu. Apoi a plecat mai departe, pier­zân­du-se în mulţimea stră­zii. Pâ­nă la serviciu, în min­tea mea nu era decât el. Dacă eu am simţit ce-am simţit, oare el ce gândise când m-a privit în ochi?
Ziua de-abia înce­pu­se. Nici prin gând nu-mi tre­cea că aveam să-l re­văd pe chipeşul bărbat, foarte repede şi foarte aproape. Ieşind, la un moment dat din birou, am încremenit. Necu­nos­cutul stătea în hol şi aştepta. Nu era prea înalt, şaten, cu ochi fru­moşi, bine conturaţi, cu privirea aceea pătrun­ză­toare pe care o cu­nos­cusem deja. M-a văzut şi mi-a zâmbit. Am crezut că-mi explodează inima. Nu era un vis, era rea­li­tate. Am vrut să mă apropii, dar imediat, uşa de la biroul şefului s-a deschis şi el a dispărut înăuntru.
A trebuit apoi să ies în oraş pentru nişte cores­pondenţe. Am rămas sur­prinsă văzând ce agitaţie era la florării. Uitasem că eram în 14 februarie, ziua îndrăgostiţilor. Am zâm­bit. Oare mă îndră­gos­tisem şi eu de-un surâs, de-o privire, de doi ochi căprui?
Când m-am întors la bi­rou, am găsit un buchet mare de trandafiri şi un bi­leţel în care era scris aşa: "Nu ştiu cine eşti, dar privirea ta mi-a purtat azi noroc. Inima-mi spune că te-am găsit. Te caut demult. Nu spune nu. Poate destinul ne oferă o şansă. Te aştept, când termini pro­gramul. Valentin".
Am închis ochii. Parcă cineva mi-ar fi luat inima în palme. De ziua îndrăgostiţilor primisem un Va­lentin...
V-am spus o poveste adevărată. Norocul nu vine la întâmplare, ci numai dacă îl aştepţi. Cheamă cu gândul iubirea, şi va veni. Chemaţi-o şi dvs., fru­moase şi dragi cititoare ale "Formulei AS"! Totul e să vrei şi să crezi. Cu dragoste,
ANGELICA

(Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE)