O romanță uitată - Maria Tănase - Constantin Brâncuși

- Poveste de dragoste relatată de MARIN VOICAN-GHIOROIU -

"Dumnezeu să te ferească de dragostea oltenească!"

- Domnule Marin Voican-Ghioroiu, ați mai fost prezent în paginile revistei "Formula AS" cu amin­­tiri des­pre Maria Tănase, pe care ați cu­noscut-o în anii copi­lăriei. Poveștile dvs. legate de cea mai mare și mai iubită cântă­rea­ță a românilor mai au, însă, multe de spus. Ce știți, de pildă, des­pre romanța de dragoste dintre ea și Brân­cuși, prea puțin cunoscută? E o simplă legendă?

- Despre iu­birea Mariei Tănase cu neicuța Cos­tache Brân­cuși am aflat într-o sâmbătă de sfârșit de oc­tom­brie, din anul 1958, când muncitorii de la grădina lui Ion Coan­dă Tănase, tatăl ei, aveau obi­ceiul să stea la un pahar de băutură și de povești, după termi­narea lucrului, la sfârșit de săptămână. Țin minte ca acum cum ședeau adunați în jurul unei mese de lemn, ce se găsea sub copertina unei fânării. La întrunire au par­ticipat și câțiva țigănuși din cartier, porecliți "Ar­tiștii Piscului". În momentul când gaga Lea­na (o fată voinică și tare fru­moa­să, de vreo trei­zeci de ani, venită de pe la Tăl­pași, de pe Valea Amaradiei, bucă­tăreasa "cla­nului Tănase") a turnat ciorba fier­binte în stră­chinile de Oboga, și-a făcut apariția și Maria Tă­nase, care ne-a zis cu voie bună-n glas: "Poftă bună, dragii mei!". "Sărut mâinile, Măriucă dragă!"... i-a răspuns neica Oracescu, unul din meșteri, și, cu paharul de țuică în mână, s-a apropiat de ea, i-a făcut o plecăciune de cavaler medieval, apoi a sărutat-o pe obraz. "Nea Io­nele, nea Ionele... ce mai fac mândrele tele?", a zis Maria, declanșând astfel un dialog hazliu: "Bine-mi fac, dar nu mă plac!". "Cântă-le, dă-le mărgele și te-or iubi cu plăcere," i-a răspuns ea. "Plăcere, plăcere... dar mai trebui și pu­tere", a oftat neica Oracescu. "Ia să mă așez eu lângă «învățătorii mei» într-ale cân­te­cului", a zis apoi Maria Tănase, așezându-se printre noi. Pentru fiecare "amic" (îi striga pe nume) a găsit câte un cuvânt potrivit, o vorbă de duh, întrebân­du-i, cu zâm­betul pe buze, dacă se vor cununa la iarnă, după caz, cine-i norocoasa (fericitul), ce le fac odraslele, ce și-ar dori să le aducă Moș Crăciun. Pe cei despre care știa că au băieți în armată îi în­curaja să aibă răb­dare, că se-ntorc "soldații mamei", dar să le pă­zeas­că de "ispita oltenească" pe vii­toarele nurori. La final, ne-a invitat să-i cân­­tăm ceva vesel. "Artiștii Piscului" au în­ceput să doinească pe rit­muri gorjenești, să joace și să chiuie de mama fo­cului. Atunci am văzut iar ochii minunați ai Mariei Tă­nase, ca verdele pă­durii stropite de roua di­mi­ne­ții, în care stră­lucea bucuria unei inimi îndrăgostite de cântecul popular. Mi-a făcut semn să mă apropii și, întin­zându-mi mâna (pe care am sărutat-o, ca pe a bunei mele măi­cuțe), mi-a surâs și m-a întrebat ce ro­man am mai citit, și după ce i-am răspuns că am terminat de curând "Invitație la vals", de Mihail Drumeș, m-a întrebat direct: "Nu-i așa că ai și tu o iubită pe care ai lăsat-o în Dealul Viilor?" "... Doam­­na Maria," i-am răspuns rușinat, "eu am co­lege, nu iubite." "De ce nu recunoști?", a zis, ghi­cindu-mi parcă gândurile, deși una este po­vestea dintr-un roman, și alta era să am o dră­guță de-ade­văratelea... "Ascultă, Ionele, ști­ai că nepotul Mari­nică... e îndrăgostit?", a în­trebat, în final. "Nu mă miră"... a zis meș­te­rul Oracescu, "mai cunosc eu pe cine­va, că­ruia la 16 ani îi sfârâiau călcâiele du­pă un «doc­tor de ini­mă» și nici nu era măcar al­bastră"... "Multe mai știi ma­tale, ca un om bă­trân; și ce bine ții min­te!", a zis Maria râ­zând. "Bătrân es­te văru Coandă, tai­că-tău.", a zis meșterul, făcând pe su­pă­ra­tul, apoi a dat peste cap cin­zeaca, și vocea i-a de­venit blândă, când s-a dus lângă Maria și și-a ce­rut iertare pen­tru îndrăzneală: "Ei... dacă am greșit, te rog să mă ierți, dar, că veni vorba des­pre iu­biri cu năbădăi, am uitat să te-n­treb despre dra­gul tău gor­jean, Constantin Brâncuși, îl mai ai la inimă?. Vorba cân­te­cului: «Gorjene, gorjan iubit, sufletul mi-ai răs­­colit... de când nu te-am mai vă­zut...»".

- Amintirile dvs. seamănă cu o piesă de teatru, plină de personaje. Când apare în ea și Brâncuși?

- V-am spus toate astea pentru că amintirile mele sunt foarte vii și ca lumea să știe o parte necunos­cută a vieții Mariei Tănase: anii petrecuți în casa părinților ei. În ce privește răspunsul la întrebare, el a venit chiar atunci, în seara aceea răcoroasă de oc­tombrie. Doamna Maria a privit undeva spre tă­riile cerului, părând că urmărește o stea anume, și-a lă­sat apoi să-i cadă fruntea în palmă și a oftat dis­cret. Într-un târziu, a început să-și depene amintirile. Toți amu­ți­serăm. În timpul cât a vorbit, nu m-am mișcat (îi sor­beam cuvintele), mi-era frică să nu-i distrag atenția: era atât de concentrată, încât părea că întreaga ei ființă plutea într-o lume miraculoasă, pier­dută într-un alt timp. "O poveste cum sunt al­tele-i și-a mea!... Un drum lung, pe care mergem și căutăm fericirea, oprindu-ne la câte-o răspântie, ori să ne odihnim, ori să gustăm din fân­tâna dorului câ­teva picături de iubire. Cum și mie, bunul Dum­nezeu mi-a dat să străbat mul­te că­rări, până ce-am ajuns la Paris, unde soarta mi l-a scos în cale pe marele sculptor, gor­ja­nul meu drag, neicuța Cos­tache Brâncuși. Aveam 25 de ani pe atunci, și toată lu­mea era pentru mine pli­nă de trandafiri. Brân­­cuși era un îm­pătimit al obiceiurilor strămoșești: limba, por­tul... dar mai ales felul în care își pri­mea oas­peții, pregă­tin­du-le mă­măliguță cu brânză și unt proaspăt, sărmăluțe oltenești, în­fă­șurate în frunze de var­ză, însoțite de urarea, când cinstea un pă­hă­rel de vin ales: «Bine m-ați găsit! Să vă țină Dum­nezeu obiceiul și să nu mă uitați, dragii mei ro­mâni!». Așa mi-a urat și mie, și cum ne-am văzut, m-a lovit fulgerul. Am simțit cum sufletul îmi ia foc, mistuit de o pa­siune de neoprit, că doar cân­tecul spune: «Dum­nezeu să te ferească de dra­gostea oltenească!...»".

"Să trăiești printre străini și întruna să suspini"

- Ce credeți că a în­demnat-o pe Ma­ria Tă­nase să mărturisească o poveste de dragoste în fața unor necunoscuți?

- Lucrătorii de la se­rele lui Coandă Tănase erau ca niște casnici, apropiați ai fa­miliei, gră­di­năreau acolo, în vatra casei, din primăvară și până toam­na târziu. Gazdele erau prietenoase, fără ae­re de stă­pâni, iar Maria era, din fire, foar­te deschisă și pri­e­tenoasă. Țineți min­te, din primul interviu publicat în revistă, cum s-a purtat și cu mine, cu câtă afec­țiune m-a încurajat, deși eram un copil oarecare.

- Cu ce prilej ajunsese la Paris Ma­ria Tănase, când l-a cunoscut pe Brân­cuși?

- Maria Tănase fusese invitată să cân­te la Ex­po­ziția Internațională de la Paris. Concertul ei s-a bucu­rat de un succes extraordinar și a avut onoarea să fie apla­u­dată de împăratul Marocului și de Ma­iestatea Sa, Carol al II-lea - Re­gele României. Iar la Brâncuși ajun­geau toți românii de seamă, cum era și Maria. Ate­lierul sculptorului se afla în strada Im­passe Ronsin, la nr. 11, unde a pri­mit-o și pe marea noas­tră cântăreață.

- V-a povestit în seara aceea Maria Tă­­nase des­pre prima ei întâlnire cu Brâncuși?

- Pentru români, Constantin Brâncuși era o le­gen­dă vie. Nu era de ici, de colo, să mergi până la Pa­ris pe jos și să cucerești, în "orașul luminilor", glo­ria după care aleargă toți muritorii. Toate aces­tea au fascinat-o atât de tare pe Maria, că-i pierise gla­sul, când, în pragul atelierului, a fost întâmpinată de-o vo­ce caldă, ce vorbea în grai neaoș, oltenesc. "He-he!... Ce pasăre măiastră îmi deschide ușa în fapt de seară?!...", după care a privit-o cu ad­mi­rație și a îmbrățișat-o ca pe o prietenă veche și dragă. Faima și glasul ei îi ajunseseră de mult la urechi.

- Ce mai țineți minte din povestea Mariei Tă­nase despre Brâncuși?

- Vă dați seama că eram numai ochi și urechi. Să fii acceptat, la vârsta mea, ca martor la o poveste de dra­gos­te, nu era chiar puțin, iar despre Brâncuși, pe atunci, nu știam aproape nimic, doar câteva date despre satul Hobița, din co­mu­na Pestișani, unde s-a năs­cut, și mai știam că olteanul nos­tru ar fi om cu mare faimă în Franța și prin America...
"Ce condiție cre­deți că mi-a pus gor­ja­nul meu?", ne-a între­bat doam­na Maria în seara aceea.
"Să-i cânți o me­lodie din plaiul Ol­te­niei", a zis neica Ora­cescu râ­zând. "Exact. Și m-am simțit ușu­rată să ne cu­noaștem astfel. Doar că nu puteam să dau buz­na în casa ma­estrului și să-i zic: «Ia spune mă­tă­luță Măriei lui Ion Coandă Tănase din Mie­rea Birnicii care-ți este viața și să-mi arăți acușica toate sculp­turile despre care vorbește o lu­me-n­treagă că ai a­juns celebru». L-am lu­at cu binișorul la început și i-am spus că sunt mesagera gor­jenilor și-i aduc un salut din partea lor. Nu mințeam. Pe va­ră, avusesem un spec­tacol la Târgu Jiu, iar mulți cunoscuți mă ru­ga­seră să-i spun neichii Costache că-l așteaptă cu sarmale și țuică fiartă, de săr­bă­torile Crăciu­nu­lui. Atunci mi-a cerut să-i îndeplinesc o singură condiție, nu trei, cum făceau hapsânii de zmei și împărați, mi-a zis să-i cânt o melodie din ținuturile Pestișanilor, ca să-i treacă dorul de acasă. Am în­ceput să-i cânt și, când i-am în­tâlnit privirea, arăta ca un copil fericit, întors în pragul casei lui pă­rintești. Gândul și sufletul lui erau deja în ținutul Pestișanilor, unde a văzut pentru prima dată lumina zilei. I-am luat mâna și i-am sărutat-o. Am înțeles că-l năpă­diseră aducerile aminte, iar un gând fu­gar mi-a trecut prin minte ca un ful­ger: «Bat-o Dumnezeu s-o bată, soarta, soarta blestemată! Să trăiești printre străini și întruna să sus­pini, după casă și părinți, după anii irosiți»".
Ce-a urmat nu putea să fie de­cât o poveste de dragoste. Doi oa­meni așa de frumoși și puternici, și pe deasupra și olteni, față în față. Trei zile și trei nopți, Maria a fost dată dispărută din delegația ro­mâ­nă de la Paris. La început, Dimitrie Gusti, care conducea delegația, s-a supărat, dar cum era moldovean bun la inimă și în­țe­lept, a înțeles sentimentele țesute între Brâncuși și Maria. Apoi ea a trebuit să se în­toarcă în țară, pentru că avea con­certe programate.

- La inaugurarea Com­ple­xu­lui de la Tg. Jiu, Constantin Brân­­cuși a petrecut mai multe luni în țară. S-a întâlnit și atunci cu Maria Tănase?

- Doamna Maria ne-a povestit că l-a așteptat nerăbdătoare în gara din Târgu Jiu. Venise de la ora cinci de di­mi­neață și-a stat nemișcată până la șapte, când trenul și-a dat ultima suflare pe peronul gării. Încerc să-mi amintesc vorbele ei: "Ceasul de pe pe­ron ară­ta ora șapte, când din primul vagon a co­borât neicuța Costache, ținând în mâna stân­gă un buchet de trandafiri albi, pe care mi i-a dăruit și mi-a spus dintr-o răsu­fla­re: «Măriu­că, ce frumoasă ești!» apoi m-a sărutat că nu se mai oprea, ha-ha-ha!... ce mai, ca la ci­ne­ma, că se uitau mirați călă­torii și-și făceau sem­ne, că prea ne în­fier­bântasem, iar un bă­trânel destul de simpatic îi spunea unei doa­mne: «Așa e pe la noi, dra­goste cu năbă­dăi!»".

Două pietre tari

- V-a spus vreodată Maria Tănase de ce s-a în­­trerupt prietenia lor?

- În toamna anului 1962 (aveam deja 21 de ani), am întâlnit-o pe "Zâna mea cea bună" la Casa ARLUS, din strada Batiștei, unde a susținut un reci­tal. Când m-a văzut (stăteam în primul rând) mi-a făcut un semn dis­cret, ca să o aștept. Ca în co­pi­lărie, mi-a dat un braț de flori, pe care să i le duc în ma­șină. "Așa paj mai zic și eu!..", a zis și i-am să­rutat mâna, copleșit de emoție. M-a sărutat pe o­braz, lăsându-mi o ur­mă de ruj: "Marinică, iar­tă-mă!, s-a scu­zat. Un mic semn pe obraz te va face mai plăcut la dom­nișoare." I-am promis că n-o să mă spăl, ca să păstrez cât mai mult semnul, ea a râs și m-a rugat s-o înso­țesc. A oprit ma­șina la podul Le­maître (Lemetru Văcă­reș­­ti­lor, așa-i ziceau locuitorii din zonă) și m-a rugat să duc flo­rile unei chivuțe de la florăria din colț, care era fata Lean­căi, o țigancă bună la toate, care mun­cea la grădina lui taică-său. Pe drum, am în­drăznit s-o întreb dacă, după venirea în țară a lui Brân­cuși, s-au mai întâlnit. Mi-a răs­puns că s-au văzut în America, la Expoziția Uni­ver­sală de la New York, unde fu­sese poftită să cânte. Venise de la Paris și Brâncuși, care a partici­pat la concert. Maria Tănase a obținut din nou un suc­ces ful­mi­nant (a cân­tat alături de orchestra di­rijată de Gri­goraș Dinicu, și de naistul Fănică Lu­ca). Pavi­lionul României fu­sese inau­gurat la 30 aprilie 1939, în pre­zența unor oficiali români, co­misar ge­neral al pa­vilionului fiind, ca și la Paris, marele so­ciolog Dimi­trie Gusti.
"Am fost să-l vedem pe George Enes­cu, concer­tând la Opera Metropolitan, și-a continuat povestea Maria Tănase. Ne-am plimbat cu vaporul, am ad­mirat Statuia Libertății, ne-am iubit ca doi nebuni. Dar asta a ținut până ne-am întors la Paris, când m-a certat că îmi irosesc talentul, frumusețea și ti­ne­­rețea cu care nu am să mă mai întâlnesc nicio­dată, dacă-mi petrec viața cântând prin cârciumi și la re­cepțiile unor snobi. Mie nu mi-a spus-o niciodată în față, dar mi-au ajuns la ureche alte câteva vorbe, cum că aș fi o Casandră antică, o plângătoare pro­fe­sionistă, și că aș fi ajuns bună pentru zaiafeturi de trântori. Lui i-ar fi plăcut să fiu cântăreață de operă. Dar n-am ți­nut supă­ra­rea, jarul din inima mea nu s-a stins ni­ciodată, uite chiar acum câ­teva zile, am fost la Mâ­năstirea Tis­ma­na și i-am a­prins o lu­mâ­nare, apoi am presărat câteva boabe de tămâie pe niște căr­buni ce moc­neau într-o ul­cică de pământ, aflată lân­gă căsuța «Morților». Am privit fumul care se ri­dica liniștit și se pierdea ca o boa­re a unui suflet de om, chinuit de dorul celor dragi".

- În multe părți ale interviului dvs. se simte că povestea de iubire dintre Brâncuși și Maria Tă­na­se a fost așternută, deja, pe foi de hârtie. Sunteți autorul unei piese de teatru cu acest subiect. În cali­ta­te de "intim" al acelei frumoase întâmplări, cre­deți că a fost o sim­plă aventură, sau a lăsat dâră ro­șie în viața celor doi mari ar­tiști?

- Deși dragostea "cu năbădăi" dintre Maria Tă­nase și Constantin Brâncuși a fost, cu siguranță, pa­sională și înfrigurată, legătura a fost profundă, așa cum se întâmplă întotdeauna când do­uă suflete-pe­re­che se întâlnesc. Chiar dacă amân­­doi au fost pietre tari, cu or­go­lii ce nu admiteau nici unul, nici altul, să i se știrbească din presti­giu, iu­bi­rea lor a fost puter­ni­că și ade­vărată, pe cât de mari le erau inima și talen­tul.