Argumente pentru VIAȚA DE DINCOLO

Andrei Cheran
- Bazate pe mii de cazuri, cercetările savanților americani demonstrează un adevăr pe care creștinismul îl propovăduiește necontenit: după moarte există viață -

Călătoriile soldatului Ritchie

De la apariția cărții doctorului Raymond Moody, "Life After Life" ("Viață după viață"), se poate spune că moar­tea nu se mai ascunde după o mantie neagră și nici nu mai are coasă. Ea nu mai are hârcă, în loc de față, pentru că într-o perioadă scurtă s-au conjugat două fapte majore, care au dus la descoperirea cea mai importantă a ultimilor 50 de ani: topografia morții și a drumului ei. Într-adevăr, în 1975, micro­proce­soa­rele și-au făcut intrarea în sistemul de măsurători car­diace și Raymond Moody și-a publicat cartea "Life After Life". Dar ce legătură este între aceste două lucruri? Mi­croprocesoarele din aparatele medicale de măsură le-au permis doctorilor să supravegheze în timp real activitatea inimii. Înainte, când inima unui pacient ope­­rat se oprea după intervenția chirurgicală, doctorii constatau decesul după minute bune. Astăzi, cea mai mică dereglare este semnalată prin niște sunete sintetice, asemănătoare cu cele din jocurile de pe cal­cu­la­tor, declanșând imediat o invazie de doctori de gardă și infirmiere în camera muribundului, pentru a-l rea­ni­ma. De acum, bolnavii instabili sunt acoperiți de elec­trozi legați la un calculator cen­tral, care de­tec­tează la o sutime de secundă cea mai mi­că problemă. Nu se mai moare chiar așa de ușor, decât dacă este vorba despre o oprire brutală a inimii.
Să ne întoarcem la Raymond Moody. Cu mult timp înaintea zorilor revoluției informatice, în 1965, el este încă student, dar nu la medicină, ci la filosofie. Într-o zi s-a întâlnit cu George Ritchie, doctor psi­hiatru la Char­lotsville și profesor universitar, care i-a povestit cum a "murit" în 1943, pe când era un simplu soldat, mo­bilizat într-o cazarmă din Texas. Moody l-a as­cul­tat cu interes. În urma unei instrucții dure, soldatul Ritchie con­tractase o pneumonie. Tem­pe­ratura sa a cres­cut așa de mult, încât pe 20 decembrie 1943, la ora 3.10, a leșinat în brațele unei infirmiere, pe nume Retta Irvine. Câteva ore mai târziu, tânărul se trezește, sare din pat și caută pe cineva care să-i spună cât este cea­­sul, pentru că nu voia să piardă trenul permisiei sale de Crăciun. A luat-o pe culoarele spitalului și a des­­co­pe­rit dintr-oda­tă că nimeni nu părea să-l vadă și, mai rău, oamenii treceau prin cor­pul său fără măcar să cli­peas­că. Neîn­țe­legând ce se întâmplă, soldatul se întoar­ce în camera sa uluit și vede un corp zăcând pe pat, corp pe care îl identifică drept al său, datorită ve­righetei. În ace­lași moment, a văzut o lumină mi­nus­culă și ciu­dată, a cărei inten­si­tate a în­ceput să crească și i-a atras aten­ția. "Toa­te lămpile din sală la un loc nu pu­teau să fur­ni­zeze o ase­menea lumi­no­zitate. Nici toa­te lăm­pile din uni­vers", povestește el. În mod pro­gre­siv, tânărul a în­ceput să distingă o formă ome­neas­că în haloul lu­mi­­nos, gândindu-se în ace­lași timp că aceas­tă intensitate lumi­noa­să ar fi tre­buit să-i distrugă retina din pri­ma se­cun­­dă. "Am văzut atunci că nu era vorba despre lu­mi­nă, ci despre un om care intrase în ca­me­ră, un om făcut din lumină... M-am ri­dicat în pi­cioa­re și, din­tr-odată, am avut această fantastică cer­ti­tu­dine: «Te afli în prezența Fiului Domnului». În pre­­zența ce­lei mai puternice ființe pe care ai cu­nos­cut-o vreo­dată." Singura pro­blemă: fața sa nu sea­mă­nă cu aceea din cărțile de ru­găciuni: "Nu era ace­lași Iisus din cărțile de cate­hism. Acolo el era bun, amabil, înțe­le­gător. Iar acest personaj era Pu­te­rea însăși, mai bă­trân decât timpul, și în același timp mai tânăr decât ori­cine. Dincolo de toate, cu aceeași certitudine in­terioară misterioasă, am știut că această făptură mă iu­bea. Mai mult decât putere, ceea ce ema­na din acea prezență era o dragoste necon­dițio­nată. O dragoste sur­prinzătoare. O dragoste si­tuată din­colo de visele mele cele mai ne­bunești". În timp ce se gân­dea la aces­te lucruri, el a descoperit în același fel că Iisus știa totul despre el, că îi cunoștea viața în cele mai mici detalii. În aceeași clipă, George Ritchie și-a re­vă­zut cei douăzeci de ani de viață într-o se­cundă, de la naș­tere pâ­nă la această întâl­nire, trecând prin ex­plorările sexuale din timpul pubertății. Ulterior, în cea de-a do­ua sa carte "My Life After Dying" ("Viața mea de du­pă moarte"), Ritchie a precizat că a fost foarte jenat când aceste "explorări" au trecut prin fața Sa, dar aceasta nu a părut să-L șocheze sau să-L surprindă peste măsură. Apoi Iisus l-a întrebat: "Ce ai făcut im­portant în viață și ai putea să-mi arăți?". Tână­rul a în­­cercat să-i arate câte­va momente din copilăria sa, apoi s-a revoltat, gân­dindu-se că nu are nimic să-i ara­te, că este prea tânăr ca să moară. Dar Iisus i-a respins aceas­tă obiecție: "Ni­meni nu este prea tânăr ca să moară, pentru că nu este vorba decât despre trecerea dintr-o realitate în alta". Imediat, l-a dus să viziteze cinci din­tre aceste reali­tăți, pe care Ritchie le-a estimat mai târ­ziu ca fiind, poate, diferitele zone a ceea ce noi numim In­fern, Purgatoriu și Paradis. După aceas­tă călătorie, Ritchie nu a mai vrut să-l părăsească pe Iisus, dar a le­șinat. Cât despre doc­tori, ei nu-și puteau ima­gina că muribundul pe care încercau să-l reani­me­ze se plimba cu o "Ființă de Lu­mină" pe undeva prin cer. Inima lui s-a oprit și a fost declarat mort pen­tru pri­ma dată. Au mai trecut opt sau nouă minute și a fost examinat încă o dată, pen­tru con­firmarea dece­sului. De data aceasta, Ritchie a fost de­clarat oficial mort. I s-a tras cear­șaful peste cap și a fost lăsat singur. Dar un medic tânăr, de aceeași vârstă cu Ritchie, plic­tisit și "ne­ști­ind de ce", s-a hotărât să veri­fice încă o dată decesul și a înfipt acul hipodermic drept în inimă. Incredibil, ea a în­ceput să bată dintr-odată. Aceasta a fost reîn­toar­ce­rea solda­tului Ritchie. Iar când acesta a deschis ochii, a auzit-o pe infirmiera Ir­vine intrând în ca­mera sa și zicân­du-i: "Este minunat să te avem din nou prin­tre noi, sol­dat Ritchie". "În ce zi suntem?", a în­tre­bat el, gândindu-se la trenul cu care trebuia să plece în permisie. "Este 24 de­cembrie, ajunul Cră­­ciu­nu­lui", i-a răs­puns ea. "Ai fost inconștient timp de patru zile."

Viața după viață

Moody a fost im­pre­sio­nat și de poveste, dar și de doc­torul așe­zat în fața sa. Ritchie nu arăta ca un ză­pă­­cit, ci ca un om cu capul pe umeri, extrem de sim­pa­tic, dotat cu un simț al umorului foarte solid. Apoi a uitat de această în­tâl­nire, și-a dat doctoratul în filo­sofie și a devenit pro­fesor la Universitatea din Carolina de Nord. Într-o zi a anului 1970, s-a ho­tărât să discute la un se­mi­nar cu studenții - "Phe­don", lu­crare în care Pla­ton abor­dează nemurirea su­fletului. După dez­batere, unul dintre studenți l-a ru­gat să-i acorde o întreve­de­re în care i-a povestit o ex­pe­­ri­en­ță pe care o trăise bunica sa. Moody a sta­bilit ime­diat cone­xiu­­nea dintre aceas­tă poveste și cea a lui Ritchie. Câ­teva zile mai târ­ziu, a re­pro­dus aceste po­­vești la ora de curs și i-a pus pe stu­denți să le co­men­te­ze. Surprin­ză­tor, unul dintre ei a ridicat mâ­na și i-a re­latat expe­riența su­ro­rii sale, care tre­cuse și ea pe lân­gă moarte, tra­ver­sând același tunel care a condus-o către o lumină pe lân­gă care soarele se­măna cu un bec de 40 de wați.
În acel moment, Moody a început să-și pună nu­me­­roa­se întrebări și s-a hotărât să întreprindă o mică an­chetă. Încet-încet, a cules și alte povești, aproa­pe iden­tice, și le-a clasat într-un dosar. La scurtă vreme după aceea, și-a dat seama că meseria de profesor îl plictisea și s-a hotărât să devină practician. S-a mutat în Geor­gia și s-a înscris la Facultatea de Medicină, unde și-a dat și doctoratul. În al treilea an de facultate, una dintre cunoștințele sale l-a invitat să vorbească despre "tune­lu­rile" sale, în fața membrilor clubului lo­cal de tineri medici. Moody a făcut o expunere foarte clară și, spre marea sa mirare, la sfârșitul dis­cur­sului, unii doctori au luat cu­vân­tul și i-au spus că s-au în­tâl­nit și ei cu cazuri simi­lare. Carnetul de adrese al lui Moody s-a îmbogățit. Un zia­rist chiar a scris des­pre el un articol într-un ziar local, ce a ajuns în mâna unui edi­tor, pe nume Iggel, care a cerut să-l întâl­neas­că, în ve­derea unei even­tuale pu­blicări a poveștilor sale. Moody acceptă și se apucă de treabă, interogând foar­te multe persoane care trecu­seră prin salonul de rea­nimare al spitalului. A găsit ca­zuri impresionante, în total 150, perfect documentate, care dovedeau că su­biecții muriseră într-adevăr, timp de câ­teva minute. A mai descoperit, de asemenea, că nimeni nu se mai ocu­pase de acest subiect, cu excepția unei alte doc­torițe, Elisabeth Kubler-Ross, căreia i-a trimis manus­crisul, rugând-o să scrie o prefață.
Cartea sa, "Life After Life", a apărut în 1975, pe când intra în anul al patrulea la Medicină. Și, deși edi­torul nu se aștepta să depășească un tiraj de două mii de exemplare (cititorii locali și prietenii prietenilor), volumul a avut un succes colosal: aproape 10 milioane de exem­plare traduse în 15 limbi! Un asemenea suc­ces l-a făcut pe Moody să trăiască un coșmar. Stă­tea cu spaima per­manentă ca nu cumva po­veștile sale des­pre viața de du­pă moar­te să le dea citi­to­rilor cu o exis­tență nefericită dorința de a se sinucide. A ple­cat în căutarea sinuci­ga­și­lor virtuali (ra­tați, prin defi­ni­ție) și a publicat o a doua carte: "Noi lu­mini asu­pra vieții de după viață". Astfel, Moody a pus pri­ma piatră de te­melie pri­vind exis­ten­ța vieții "de dincolo". În pri­ma sa lu­crare, iden­­ti­fica 14 carac­te­ristici comune pa­ci­enților care se întor­se­seră de "dincolo". Într-un fel, în­toc­­mise primul ghid al des­tinației fi­nale a ori­cărei ființe omenești, moartea:
1) Subiectul de­cla­ră întot­dea­una că ceea ce a trăit nu este exprimabil în cuvinte omenești.
2) Subiectul aude când este declarat mort sau totul i se pare straniu. Se simte mort.
3) Subiectul nu mai simte niciun fel de durere și este per­fect destins și calm.
4) Aude zgomotul apropiat al unei so­nerii.
5) Subiectul iese afa­ră din propriul corp și vede ceea ce se petrece în jurul său. Plutește.
6) Subiectul este aspirat într-un fel de tunel.
7) Membri ai familiei, decedați, apar în tunel și îl ajută.
8) Subiectul vede o lumină strălucitoare.
9) El își revede viața în cele mai mici detalii.
10) Subiectul se lovește de un fel de "ba­rie­ră".
11) Se regăsește dintr-odată în corpul său.
12) Subiectul vrea să-și spună povestea, dar este considerat drept nebun. Se închide ca într-o cochilie și își imaginează că este singurul care a trăit o astfel de experiență.
13) Începe să citească pentru a înțelege.
14) Nu mai este speriat de moarte.
Cât despre problema îngerilor, Moody a tra­tat-o cu o oarecare reținere, ca să nu spunem pru­dență. În capi­tolul 7 al cărții sale, intitulat "Con­tact cu îngerii", el scrie: "O femeie mi-a povestit că, după ce sufletul i-a ieșit din trup, a simțit ime­diat prezența a două ființe care i-au spus că sunt «ghizii săi spirituali»". Dar Moody era pru­dent. Nu voia să se arunce în detalii care i-ar fi discreditat munca, aflată, și așa, la limita supra­naturalului. Faptul că în cartea sa presupunea că după moarte poate exista viață era deja de o în­drăz­­neală de neconceput. Moody chiar a su­por­tat atacuri viru­lente și nu aștepta decât un singur lucru: ca un cer­cetător serios să facă o inves­ti­ga­ție științifică. Minunea s-a întâmplat la doi ani după ie­șirea primei sale cărți: un car­diolog renumit a pu­bli­cat o lucrare care a con­firmat concluziile lui Moody. Nu mai era singur. Cer­cetările lui Maurice Rawlings, cardiolog de renume in­ternațional, aveau să-i susțină teza.

Lupta cu Infernul

În mediul "închis" al cardiologilor, nimeni nu ar fi auzit de doctorul Rawlings dacă, într-o zi, un om care venise la o consultație nu ar fi leșinat în sala de aștep­tare a spitalului, victimă a unei crize cardiace. Raw­lings i-a administrat imediat un masaj cardiac în forță. A masat pieptul în permanență, observând în același timp chipul muribundului: avea în jur de 50 de ani, lucra la o fermă, avea părul negru și era de talie medie. Un om normal. Dar deodată, în plină reanimare "ma­nuală", omul s-a agățat de halatul său și l-a rugat să nu se oprească. "Pielea i s-a albăstrit", povestește Raw­lings în cartea sa "Beyond Death's Door" ("Dincolo de pragul morții"). "În timp ce-i ma­­sam pieptul, o asis­ten­tă a început să-i facă res­pi­rație artificială. La un mo­ment dat, pacientul a în­ceput să-și revină. Dar, cum luam mâinile de pe piep­tul său, căutând un instrument sau altceva, își pier­dea cunoștința, dădea ochii peste cap, își arcuia spa­tele în convulsii stranii, înceta să mai respire și mu­rea din nou. De fiecare dată când pulsul și respirația îi reveneau, pacientul striga: «Sunt în In­fern!». Era îngrozit și mă implora să-l ajut. Deodată a strigat: «Nu te opri!». Pe fața sa se citea groaza. Arăta mai rău decât atunci când murise. Pacientul se strâm­ba groaz­nic și părea extrem de îngrozit. Pu­pi­lele sale erau dilatate, transpira și tremura. Atunci s-a întâm­plat ceva straniu. Mi-a spus: «Înțelegi? Sunt în Iad. De fiecare dată când te oprești, mă întorc acolo. Nu mă lăsa!». Niciodată nu am văzut un om așa de spe­riat. Asta m-a făcut să acționez și mai repede. Apoi, pacien­tul a mai trecut prin trei sau patru episoade de moarte clinică, fără puls și fără să respire. În final m-a între­bat: «Cum pot să rămân în afara Iadului?». I-am răs­puns că, după părerea mea, trebuie să se roa­ge lui Iisus Hristos. Atunci mi-a spus: «Nu știu cum. Roagă-te pen­tru mine». I-am replicat că sunt doctor, nu preot. «Roagă-te pentru mine», mi-a zis din nou. Știam că nu am de ales. Era ultima dorință a unui om înainte de a muri. Atunci, i-am spus să re­pete după mine. Era o ru­gă­ciune simplă, pentru că nu știam mare lucru despre acest subiect. A fost ceva de genul: «Sfinte Iisuse Hris­toase, iartă-mi păcatele, ferește-mă de Infern»."
Foarte marcat de această întâmplare, Rawlings a căzut pe gânduri. Deși auzise despre cartea lui Moody, nu-i dăduse niciodată atenție. Dar, stând în fo­toliul său cu imaginea chipului îngrozit al mu­ribundului în minte, Raw­lings a vrut să știe cum arată Iadul și a luat Biblia din bibliotecă. S-a gândit mult și a con­si­derat că această poveste trebuie aprofun­dată. Atunci și-a interogat toți pacienții "la cald", ime­diat după ce îi opera. Ceea ce a aflat i-a dat frisoane: ieșirea su­fle­tului în afara cor­pu­lui, tunele de lumină, membri ai fa­miliei decedați de mult, în­geri, lumina cea pu­ter­nică etc. La fel ca și Ray­mond Moody, doc­torul Mau­rice Rawlings a fost obligat să admită că viața nu se oprea în momentul morții. Astfel, a adunat toate măr­turiile pacienților săi într-un volum apărut în 1978. Cartea sa este o nouă do­vadă fun­­damentală în seria ar­gu­mentelor care do­vedesc exis­tența vieții de din­colo. Marele său avantaj a fost ace­­­la de a-și fi in­te­ro­gat nemijlocit pacienții, aflați în secția de reanimare, despre "călătoriile" lor.

MĂRTURII

Când îngerii coboară pe scări
Un pacient suferea de tuberculoză pulmonară avan­­sată și își trăia ultimele clipe din viață. Aceasta este mărturia infirmierei de la spi­tal:"Pacientul nu era sub in­flu­ența niciunui calmant, era per­fect lucid și nu avea febră. Era foarte credincios. Știam că va muri și fără îndoială că știa și el, pentru că ne cerea să ne ru­găm pentru el. În camera în care se odihnea, se gă­seau niște scări care urcau la etaj. Deodată, a stri­gat: «Pri­viți, îngerii coboară pe scări!». Toți s-au uitat în acea direcție. Pe una din scări așeza­sem un pa­har, din întâmplare. A explodat în mii de cioburi, fără niciun motiv. Nu a că­zut, pur și simplu a ex­plo­dat. Noi nu am putut să vedem îngerii. O ex­pre­sie de liniște și de fericire s-a așternut pe chipul bol­na­vului, care în acea clipă și-a dat ultima suflare. Chiar după ce a murit, acea ex­­presie i-a rămas înti­părită pe chip".

Concertul îngerilor
Într-un număr din re­vista americană "Life", un zia­rist povestește des­pre moartea unei fetițe, în bra­țele pă­rin­ților ei, așa cum a fost văzută de către doc­torul Komp: doc­to­rița Diane Komp stătea împreună cu pă­rinții la că­pătâiul fetiței lor, în vârstă de 7 ani, bolnavă de leu­ce­mie în ul­ti­mul sta­diu. "A avut pu­te­rea neaștep­tată - po­ves­tește doctorița - să se ridice din pat și să spună: «Ce frumoși sunt în­ge­rii, mamă! Îi vezi? Le auzi cântecele? Nu am auzit niciodată niște cântece așa de frumoase!». Apoi a murit. «Dar» a fost cu­vântul care mi-a venit ime­diat în min­te. Nu era numai un dar de pace sufle­tească făcut copilului în mo­men­tul morții sale, ci și un ca­dou făcut părinților."

Un înger a luat-o de mână
O fetiță în vârstă de 10 ani s-a stins din viață, din cauza unei pneumonii, într-un spital din Pen­nsyl­vania (SUA). Temperatura sa revenise la normal și criza de su­focare îi trecuse. Iată măr­turia unei asis­ten­te: "Ma­­ma fetiței a văzut că aceasta era pe moarte și ne-a che­mat. Ne-a po­vestit că fetița îi spu­sese că un înger a luat-o de mâ­nă. Mu­rise pe loc, ceea ce ne-a mirat foarte tare, pen­tru că nu dăduse niciun semn de moarte imi­­nentă. Era așa de cal­mă și de senină, și totuși așa de aproape de moar­te! Acest deces subit ne-a întris­tat enorm".