Călătoriile soldatului Ritchie
De la apariția cărții doctorului Raymond Moody, "Life After Life" ("Viață după viață"), se poate spune că moartea nu se mai ascunde după o mantie neagră și nici nu mai are coasă. Ea nu mai are hârcă, în loc de față, pentru că într-o perioadă scurtă s-au conjugat două fapte majore, care au dus la descoperirea cea mai importantă a ultimilor 50 de ani: topografia morții și a drumului ei. Într-adevăr, în 1975, microprocesoarele și-au făcut intrarea în sistemul de măsurători cardiace și Raymond Moody și-a publicat cartea "Life After Life". Dar ce legătură este între aceste două lucruri? Microprocesoarele din aparatele medicale de măsură le-au permis doctorilor să supravegheze în timp real activitatea inimii. Înainte, când inima unui pacient operat se oprea după intervenția chirurgicală, doctorii constatau decesul după minute bune. Astăzi, cea mai mică dereglare este semnalată prin niște sunete sintetice, asemănătoare cu cele din jocurile de pe calculator, declanșând imediat o invazie de doctori de gardă și infirmiere în camera muribundului, pentru a-l reanima. De acum, bolnavii instabili sunt acoperiți de electrozi legați la un calculator central, care detectează la o sutime de secundă cea mai mică problemă. Nu se mai moare chiar așa de ușor, decât dacă este vorba despre o oprire brutală a inimii.
Să ne întoarcem la Raymond Moody. Cu mult timp înaintea zorilor revoluției informatice, în 1965, el este încă student, dar nu la medicină, ci la filosofie. Într-o zi s-a întâlnit cu George Ritchie, doctor psihiatru la Charlotsville și profesor universitar, care i-a povestit cum a "murit" în 1943, pe când era un simplu soldat, mobilizat într-o cazarmă din Texas. Moody l-a ascultat cu interes. În urma unei instrucții dure, soldatul Ritchie contractase o pneumonie. Temperatura sa a crescut așa de mult, încât pe 20 decembrie 1943, la ora 3.10, a leșinat în brațele unei infirmiere, pe nume Retta Irvine. Câteva ore mai târziu, tânărul se trezește, sare din pat și caută pe cineva care să-i spună cât este ceasul, pentru că nu voia să piardă trenul permisiei sale de Crăciun. A luat-o pe culoarele spitalului și a descoperit dintr-odată că nimeni nu părea să-l vadă și, mai rău, oamenii treceau prin corpul său fără măcar să clipească. Neînțelegând ce se întâmplă, soldatul se întoarce în camera sa uluit și vede un corp zăcând pe pat, corp pe care îl identifică drept al său, datorită verighetei. În același moment, a văzut o lumină minusculă și ciudată, a cărei intensitate a început să crească și i-a atras atenția. "Toate lămpile din sală la un loc nu puteau să furnizeze o asemenea luminozitate. Nici toate lămpile din univers", povestește el. În mod progresiv, tânărul a început să distingă o formă omenească în haloul luminos, gândindu-se în același timp că această intensitate luminoasă ar fi trebuit să-i distrugă retina din prima secundă. "Am văzut atunci că nu era vorba despre lumină, ci despre un om care intrase în cameră, un om făcut din lumină... M-am ridicat în picioare și, dintr-odată, am avut această fantastică certitudine: «Te afli în prezența Fiului Domnului». În prezența celei mai puternice ființe pe care ai cunoscut-o vreodată." Singura problemă: fața sa nu seamănă cu aceea din cărțile de rugăciuni: "Nu era același Iisus din cărțile de catehism. Acolo el era bun, amabil, înțelegător. Iar acest personaj era Puterea însăși, mai bătrân decât timpul, și în același timp mai tânăr decât oricine. Dincolo de toate, cu aceeași certitudine interioară misterioasă, am știut că această făptură mă iubea. Mai mult decât putere, ceea ce emana din acea prezență era o dragoste necondiționată. O dragoste surprinzătoare. O dragoste situată dincolo de visele mele cele mai nebunești". În timp ce se gândea la aceste lucruri, el a descoperit în același fel că Iisus știa totul despre el, că îi cunoștea viața în cele mai mici detalii. În aceeași clipă, George Ritchie și-a revăzut cei douăzeci de ani de viață într-o secundă, de la naștere până la această întâlnire, trecând prin explorările sexuale din timpul pubertății. Ulterior, în cea de-a doua sa carte "My Life After Dying" ("Viața mea de după moarte"), Ritchie a precizat că a fost foarte jenat când aceste "explorări" au trecut prin fața Sa, dar aceasta nu a părut să-L șocheze sau să-L surprindă peste măsură. Apoi Iisus l-a întrebat: "Ce ai făcut important în viață și ai putea să-mi arăți?". Tânărul a încercat să-i arate câteva momente din copilăria sa, apoi s-a revoltat, gândindu-se că nu are nimic să-i arate, că este prea tânăr ca să moară. Dar Iisus i-a respins această obiecție: "Nimeni nu este prea tânăr ca să moară, pentru că nu este vorba decât despre trecerea dintr-o realitate în alta". Imediat, l-a dus să viziteze cinci dintre aceste realități, pe care Ritchie le-a estimat mai târziu ca fiind, poate, diferitele zone a ceea ce noi numim Infern, Purgatoriu și Paradis. După această călătorie, Ritchie nu a mai vrut să-l părăsească pe Iisus, dar a leșinat. Cât despre doctori, ei nu-și puteau imagina că muribundul pe care încercau să-l reanimeze se plimba cu o "Ființă de Lumină" pe undeva prin cer. Inima lui s-a oprit și a fost declarat mort pentru prima dată. Au mai trecut opt sau nouă minute și a fost examinat încă o dată, pentru confirmarea decesului. De data aceasta, Ritchie a fost declarat oficial mort. I s-a tras cearșaful peste cap și a fost lăsat singur. Dar un medic tânăr, de aceeași vârstă cu Ritchie, plictisit și "neștiind de ce", s-a hotărât să verifice încă o dată decesul și a înfipt acul hipodermic drept în inimă. Incredibil, ea a început să bată dintr-odată. Aceasta a fost reîntoarcerea soldatului Ritchie. Iar când acesta a deschis ochii, a auzit-o pe infirmiera Irvine intrând în camera sa și zicându-i: "Este minunat să te avem din nou printre noi, soldat Ritchie". "În ce zi suntem?", a întrebat el, gândindu-se la trenul cu care trebuia să plece în permisie. "Este 24 decembrie, ajunul Crăciunului", i-a răspuns ea. "Ai fost inconștient timp de patru zile."
Viața după viață
Moody a fost impresionat și de poveste, dar și de doctorul așezat în fața sa. Ritchie nu arăta ca un zăpăcit, ci ca un om cu capul pe umeri, extrem de simpatic, dotat cu un simț al umorului foarte solid. Apoi a uitat de această întâlnire, și-a dat doctoratul în filosofie și a devenit profesor la Universitatea din Carolina de Nord. Într-o zi a anului 1970, s-a hotărât să discute la un seminar cu studenții - "Phedon", lucrare în care Platon abordează nemurirea sufletului. După dezbatere, unul dintre studenți l-a rugat să-i acorde o întrevedere în care i-a povestit o experiență pe care o trăise bunica sa. Moody a stabilit imediat conexiunea dintre această poveste și cea a lui Ritchie. Câteva zile mai târziu, a reprodus aceste povești la ora de curs și i-a pus pe studenți să le comenteze. Surprinzător, unul dintre ei a ridicat mâna și i-a relatat experiența surorii sale, care trecuse și ea pe lângă moarte, traversând același tunel care a condus-o către o lumină pe lângă care soarele semăna cu un bec de 40 de wați.
În acel moment, Moody a început să-și pună numeroase întrebări și s-a hotărât să întreprindă o mică anchetă. Încet-încet, a cules și alte povești, aproape identice, și le-a clasat într-un dosar. La scurtă vreme după aceea, și-a dat seama că meseria de profesor îl plictisea și s-a hotărât să devină practician. S-a mutat în Georgia și s-a înscris la Facultatea de Medicină, unde și-a dat și doctoratul. În al treilea an de facultate, una dintre cunoștințele sale l-a invitat să vorbească despre "tunelurile" sale, în fața membrilor clubului local de tineri medici. Moody a făcut o expunere foarte clară și, spre marea sa mirare, la sfârșitul discursului, unii doctori au luat cuvântul și i-au spus că s-au întâlnit și ei cu cazuri similare. Carnetul de adrese al lui Moody s-a îmbogățit. Un ziarist chiar a scris despre el un articol într-un ziar local, ce a ajuns în mâna unui editor, pe nume Iggel, care a cerut să-l întâlnească, în vederea unei eventuale publicări a poveștilor sale. Moody acceptă și se apucă de treabă, interogând foarte multe persoane care trecuseră prin salonul de reanimare al spitalului. A găsit cazuri impresionante, în total 150, perfect documentate, care dovedeau că subiecții muriseră într-adevăr, timp de câteva minute. A mai descoperit, de asemenea, că nimeni nu se mai ocupase de acest subiect, cu excepția unei alte doctorițe, Elisabeth Kubler-Ross, căreia i-a trimis manuscrisul, rugând-o să scrie o prefață.
Cartea sa, "Life After Life", a apărut în 1975, pe când intra în anul al patrulea la Medicină. Și, deși editorul nu se aștepta să depășească un tiraj de două mii de exemplare (cititorii locali și prietenii prietenilor), volumul a avut un succes colosal: aproape 10 milioane de exemplare traduse în 15 limbi! Un asemenea succes l-a făcut pe Moody să trăiască un coșmar. Stătea cu spaima permanentă ca nu cumva poveștile sale despre viața de după moarte să le dea cititorilor cu o existență nefericită dorința de a se sinucide. A plecat în căutarea sinucigașilor virtuali (ratați, prin definiție) și a publicat o a doua carte: "Noi lumini asupra vieții de după viață". Astfel, Moody a pus prima piatră de temelie privind existența vieții "de dincolo". În prima sa lucrare, identifica 14 caracteristici comune pacienților care se întorseseră de "dincolo". Într-un fel, întocmise primul ghid al destinației finale a oricărei ființe omenești, moartea:
1) Subiectul declară întotdeauna că ceea ce a trăit nu este exprimabil în cuvinte omenești.
2) Subiectul aude când este declarat mort sau totul i se pare straniu. Se simte mort.
3) Subiectul nu mai simte niciun fel de durere și este perfect destins și calm.
4) Aude zgomotul apropiat al unei sonerii.
5) Subiectul iese afară din propriul corp și vede ceea ce se petrece în jurul său. Plutește.
6) Subiectul este aspirat într-un fel de tunel.
7) Membri ai familiei, decedați, apar în tunel și îl ajută.
8) Subiectul vede o lumină strălucitoare.
9) El își revede viața în cele mai mici detalii.
10) Subiectul se lovește de un fel de "barieră".
11) Se regăsește dintr-odată în corpul său.
12) Subiectul vrea să-și spună povestea, dar este considerat drept nebun. Se închide ca într-o cochilie și își imaginează că este singurul care a trăit o astfel de experiență.
13) Începe să citească pentru a înțelege.
14) Nu mai este speriat de moarte.
Cât despre problema îngerilor, Moody a tratat-o cu o oarecare reținere, ca să nu spunem prudență. În capitolul 7 al cărții sale, intitulat "Contact cu îngerii", el scrie: "O femeie mi-a povestit că, după ce sufletul i-a ieșit din trup, a simțit imediat prezența a două ființe care i-au spus că sunt «ghizii săi spirituali»". Dar Moody era prudent. Nu voia să se arunce în detalii care i-ar fi discreditat munca, aflată, și așa, la limita supranaturalului. Faptul că în cartea sa presupunea că după moarte poate exista viață era deja de o îndrăzneală de neconceput. Moody chiar a suportat atacuri virulente și nu aștepta decât un singur lucru: ca un cercetător serios să facă o investigație științifică. Minunea s-a întâmplat la doi ani după ieșirea primei sale cărți: un cardiolog renumit a publicat o lucrare care a confirmat concluziile lui Moody. Nu mai era singur. Cercetările lui Maurice Rawlings, cardiolog de renume internațional, aveau să-i susțină teza.
Lupta cu Infernul
În mediul "închis" al cardiologilor, nimeni nu ar fi auzit de doctorul Rawlings dacă, într-o zi, un om care venise la o consultație nu ar fi leșinat în sala de așteptare a spitalului, victimă a unei crize cardiace. Rawlings i-a administrat imediat un masaj cardiac în forță. A masat pieptul în permanență, observând în același timp chipul muribundului: avea în jur de 50 de ani, lucra la o fermă, avea părul negru și era de talie medie. Un om normal. Dar deodată, în plină reanimare "manuală", omul s-a agățat de halatul său și l-a rugat să nu se oprească. "Pielea i s-a albăstrit", povestește Rawlings în cartea sa "Beyond Death's Door" ("Dincolo de pragul morții"). "În timp ce-i masam pieptul, o asistentă a început să-i facă respirație artificială. La un moment dat, pacientul a început să-și revină. Dar, cum luam mâinile de pe pieptul său, căutând un instrument sau altceva, își pierdea cunoștința, dădea ochii peste cap, își arcuia spatele în convulsii stranii, înceta să mai respire și murea din nou. De fiecare dată când pulsul și respirația îi reveneau, pacientul striga: «Sunt în Infern!». Era îngrozit și mă implora să-l ajut. Deodată a strigat: «Nu te opri!». Pe fața sa se citea groaza. Arăta mai rău decât atunci când murise. Pacientul se strâmba groaznic și părea extrem de îngrozit. Pupilele sale erau dilatate, transpira și tremura. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. Mi-a spus: «Înțelegi? Sunt în Iad. De fiecare dată când te oprești, mă întorc acolo. Nu mă lăsa!». Niciodată nu am văzut un om așa de speriat. Asta m-a făcut să acționez și mai repede. Apoi, pacientul a mai trecut prin trei sau patru episoade de moarte clinică, fără puls și fără să respire. În final m-a întrebat: «Cum pot să rămân în afara Iadului?». I-am răspuns că, după părerea mea, trebuie să se roage lui Iisus Hristos. Atunci mi-a spus: «Nu știu cum. Roagă-te pentru mine». I-am replicat că sunt doctor, nu preot. «Roagă-te pentru mine», mi-a zis din nou. Știam că nu am de ales. Era ultima dorință a unui om înainte de a muri. Atunci, i-am spus să repete după mine. Era o rugăciune simplă, pentru că nu știam mare lucru despre acest subiect. A fost ceva de genul: «Sfinte Iisuse Hristoase, iartă-mi păcatele, ferește-mă de Infern»."
Foarte marcat de această întâmplare, Rawlings a căzut pe gânduri. Deși auzise despre cartea lui Moody, nu-i dăduse niciodată atenție. Dar, stând în fotoliul său cu imaginea chipului îngrozit al muribundului în minte, Rawlings a vrut să știe cum arată Iadul și a luat Biblia din bibliotecă. S-a gândit mult și a considerat că această poveste trebuie aprofundată. Atunci și-a interogat toți pacienții "la cald", imediat după ce îi opera. Ceea ce a aflat i-a dat frisoane: ieșirea sufletului în afara corpului, tunele de lumină, membri ai familiei decedați de mult, îngeri, lumina cea puternică etc. La fel ca și Raymond Moody, doctorul Maurice Rawlings a fost obligat să admită că viața nu se oprea în momentul morții. Astfel, a adunat toate mărturiile pacienților săi într-un volum apărut în 1978. Cartea sa este o nouă dovadă fundamentală în seria argumentelor care dovedesc existența vieții de dincolo. Marele său avantaj a fost acela de a-și fi interogat nemijlocit pacienții, aflați în secția de reanimare, despre "călătoriile" lor.
MĂRTURII
Când îngerii coboară pe scări
Un pacient suferea de tuberculoză pulmonară avansată și își trăia ultimele clipe din viață. Aceasta este mărturia infirmierei de la spital:"Pacientul nu era sub influența niciunui calmant, era perfect lucid și nu avea febră. Era foarte credincios. Știam că va muri și fără îndoială că știa și el, pentru că ne cerea să ne rugăm pentru el. În camera în care se odihnea, se găseau niște scări care urcau la etaj. Deodată, a strigat: «Priviți, îngerii coboară pe scări!». Toți s-au uitat în acea direcție. Pe una din scări așezasem un pahar, din întâmplare. A explodat în mii de cioburi, fără niciun motiv. Nu a căzut, pur și simplu a explodat. Noi nu am putut să vedem îngerii. O expresie de liniște și de fericire s-a așternut pe chipul bolnavului, care în acea clipă și-a dat ultima suflare. Chiar după ce a murit, acea expresie i-a rămas întipărită pe chip".
Concertul îngerilor
Într-un număr din revista americană "Life", un ziarist povestește despre moartea unei fetițe, în brațele părinților ei, așa cum a fost văzută de către doctorul Komp: doctorița Diane Komp stătea împreună cu părinții la căpătâiul fetiței lor, în vârstă de 7 ani, bolnavă de leucemie în ultimul stadiu. "A avut puterea neașteptată - povestește doctorița - să se ridice din pat și să spună: «Ce frumoși sunt îngerii, mamă! Îi vezi? Le auzi cântecele? Nu am auzit niciodată niște cântece așa de frumoase!». Apoi a murit. «Dar» a fost cuvântul care mi-a venit imediat în minte. Nu era numai un dar de pace sufletească făcut copilului în momentul morții sale, ci și un cadou făcut părinților."
Un înger a luat-o de mână
O fetiță în vârstă de 10 ani s-a stins din viață, din cauza unei pneumonii, într-un spital din Pennsylvania (SUA). Temperatura sa revenise la normal și criza de sufocare îi trecuse. Iată mărturia unei asistente: "Mama fetiței a văzut că aceasta era pe moarte și ne-a chemat. Ne-a povestit că fetița îi spusese că un înger a luat-o de mână. Murise pe loc, ceea ce ne-a mirat foarte tare, pentru că nu dăduse niciun semn de moarte iminentă. Era așa de calmă și de senină, și totuși așa de aproape de moarte! Acest deces subit ne-a întristat enorm".