Ne cunoşteam de-o vecie. Îmi plăcea să-i distrug castelele de nisip făcute cu atâta răbdare. Deseori se ducea la mama ei să o aline în braţele ei protectoare. Alteori, făcându-şi curaj, mă alerga cu lopăţica... Îmi savuram victoria zâmbind ştrengăreşte spre ea: "He, he, ţi-am făcut-o şi de data asta!".
Pe durata copilăriei, ne făceam farse unul altuia. Ea era "inimica". Până la adolescenţă, nu am privit-o decât ca pe-o victimă a şotiilor mele. Auzisem o conversaţie între bunicile noastre, vorbind în glumă despre viitorul nostru. Ne numeau Ştrengărel şi Ştrengăriţa. Atunci a fost prima dată când, muşcându-mi buza de jos, am visat cu ochii deschişi la nunta mea cu... victima mea preferată.
A venit şi timpul primului sărut. Eram nedumerit, nu ştiam cum se face. Citisem într-o revistă că se poate încerca cu prietena cea mai bună. Ea nu era prietena mea cea mai bună, era singura mea prietenă. O seară de iarnă friguroasă ne-a fost de ajuns ca să ne retragem în scară, lângă caloriferul fierbinte. Neonul stricat care se stingea şi se aprindea succesiv ne-a asigurat atmosfera potrivită. Primul sărut a fost ciudat şi amuzant, fiindcă imediat ce am închis ochii, mi-am imaginat guriţa ştirbă şi bosumflată a fetiţei de 3 ani, acum adolescentă... Bănuiesc că vă aşteptaţi să vă spun că de atunci am fost nedespărţiţi... Ei, nu a fost aşa. După ce i-am povestit ce mi-am imaginat, bineînţeles cu glumele de rigoare, ca o fată "matură" ce era, s-a supărat şi a plecat. Probabil s-a întors în braţele protectoare ale mamei. Au urmat ani de tachinare reciprocă, ani în care, deşi am mai avut prietene, nu m-am apropiat prea tare de niciuna dintre ele.
La începutul unei veri, în timp ce aveam obişnuitele noastre discuţii aprinse, mi-a pus brusc o întrebare care nu avea nicio legătură cu contextul: "Dacă aş pleca, ce te-ai face fără mine?". Orgolios şi dornic să-i dau un răspuns pe măsură, i-am zis: "Mi-aş găsi altă inimică". A doua zi a plecat, punându-mi în cutia de scrisori o hârtie uşor mototolită, pe care scria un simplu: "Pa!". Zilele treceau, şi eu nu mai aveam aceeaşi plăcere să ies afară, nu o mai aveam pe ea, minunea cu ochi negri, care mă lăsa să o tachinez. Făcuse din mine un sclav. Tresăream la fiecare maşină care oprea în faţa blocului. În perioada aceea, aş putea spune că m-am maturizat. A fost o vară foarte lungă. Pe la sfârşitul ei, am auzit o maşină parcând. Am tresărit, dar mi-am zis că îmi fac iar iluzii. Ziua următoare, am găsit însă în cutia poştală o altă hârtie, pe care scria: "Bună!". Eram fericit. În extazianta mea nebunie, am uitat de tot, chiar şi de nemăsuratul meu orgoliu. Deocamdată, m-am văzut la ea la uşă, nici măcar nu simţisem cele patru etaje urcate. Mi-a deschis şi am luat-o în braţe.
Da, acesta a fost începutul relaţiei noastre. Ce s-a întâmplat de atunci până azi nu poate fi detaliat. Bineînţeles că am avut şi momente mai dificile, dar acestea au fost şterse de lacrimi de fericire, de momente deosebite, de amintiri sonore, inundate de râsete.
Mi-am petrecut primii 20 de ani cu această fată, fostă ştirbă şi bosumflată. Nu vreau să mă gândesc la viitor. Vreau, pur şi simplu, să mă uit în ochii ei negri şi să ştiu că azi va fi bine. Azi, mâine, săptămâna viitoare şi... poate vor mai trece încă 20 de ani.
STAN SEBASTIAN - Bucureşti
Îngerul păzitor
Când am cunoscut-o, aveam 40 de ani, trecusem prin două căsătorii şi o relaţie neoficializată. Ea avea 45 de ani, trecuse prin (ce coincidenţă!) două căsătorii şi o relaţie numită, mai nou, "uniune consensuală", în locul vechiului "concubinaj", care inspira, probabil, nişte conotaţii depreciative.
La mine, totul trecea prin creier. Mă "închinam" intelectului, raportându-mă la Existenţă exclusiv prin el. La ea, totul trecea prin inimă, era şi a rămas o hiperintuitivă, în timp ce eu eram un hiper-raţionalist, un cerebral prin excelenţă.
Am spus "eram", căci acum, după zece ani petrecuţi împreună, mi-am dezvoltat foarte mult latura intuitivă. De ce? Pentru că am început prin a o admira nu ca femeie (la 40 de ani nu prea te mai prea interesează lungimea picioarelor sau dimensiunea sânilor), ci ca OM.
Când i-am vorbit prima oară, eram blazat, plictisit, aveam sentimentul că le ştiu pe toate, că Viaţa înseamnă cunoaştere şi eram sătul de câte aflasem până atunci. Puteam teoretiza până-n pânzele albe despre aproape orice subiect; citisem foarte mult şi memoria mea de nativ în zodia Racului reţinuse aproape tot, îmbâcsindu-se ca o cameră suprasaturată de mobilier. Eram depresiv, trist, nemulţumit...
O credeam o puştoaică, o studentă. Când am aflat de la alţii că are 45 de ani, că este mama unui băiat căsătorit şi încă şi proaspătă bunică, am rămas perplex! Eu vedeam o tinerică cu ochii strălucitori, o femeie-copil, o ingenuă pe care viaţa nu avusese încă timp să o obosească, să o maculeze, să o descurajeze ca pe mine, cel trecut prin toate...
A fost şi a rămas o continuă revelaţie pentru mine; mi-a deschis orizonturi nebănuite, am înţeles, privind-o, ce înseamnă simplitatea, modestia, blândeţea, calmul, liniştea, seninătatea, bucuria de a fi, încrederea în Divinitate percepută ca manifestare a iubirii...
Am învăţat, privind-o, observând-o, "studiind-o", că în lumea acestor timpuri, aservită valorilor materiale, caracterizată de o acerbă competitivitate agresivă la toate nivelele, pe toate planurile, în această lume care idolatrizează Intelectul "băgând pumnul" în gura inimii, ea ilustra exact contrariul. Părea venită din alt timp, dintr-o altă lume, o lume a unor entităţi într-adevăr evoluate.
Până să o cunosc, dispreţuiam cu superioritate "ştiinţifică" pe cei care vorbeau despre suflete-pereche, despre îngeri păzitori, îmi păreau de un jalnic infantilism. Să vă mai spun că, fără să intenţioneze, fără să-şi propună, mi-a transformat viaţa pur şi simplu existând, lăsându-mă să trăiesc în preajma ei, primindu-mă drăgăstos în viaţa ei, ca pe un copil rătăcit într-un vis urât şi pe care îl "trezeşti" cu o sărutare pe frunte?
Am învăţat, alături de ea, ce înseamnă hipersensibilitatea, am învăţat că trăim într-un Univers care are o conştiinţă, o inteligenţă a sa, că nimic nu este întâmplător şi că totul "vorbeşte", că trebuie doar să ai mintea liberă, curată şi inima permanent deschisă, să fii convins, până la nivelul miliardelor de celule care te alcătuiesc, că Viaţa, Lumea, Universul înseamnă IUBIRE. Dacă crezi că aceste lucruri ţi le spune creierul tău, intelectul tău, te înşeli. Mentalul este numai un instrument prin care inima îţi "vorbeşte", ţie, celui care eşti cu adevărat, nu celui care crezi că eşti sau celui care ai vrea să fii.
Şi cele trei relaţii ale mele anterioare acesteia au fost nişte "poveşti de dragoste", dar aceasta, pe care o trăiesc acum, este de o frumuseţe şi o profunzime care nici măcar nu-mi imaginam că ar putea exista.
Înţeleg, acum, mai bine ce a vrut să spună cel care a scris undeva: "Dragostea înseamnă mai puţin să privim unul la altul decât să privim amândoi în aceeaşi direcţie".
RELU ZGUBEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
