Povești de dragoste

Cititor Formula AS
Bosumflata mea

Ne cunoșteam de-o vecie. Îmi plăcea să-i dis­trug castelele de nisip făcute cu atâta răb­da­re. Deseori se ducea la mama ei să o aline în brațele ei protectoare. Alte­ori, făcându-și curaj, mă alerga cu lo­pă­țica... Îmi savuram victoria zâm­bind ștren­gă­rește spre ea: "He, he, ți-am făcut-o și de data asta!".
Pe durata copilăriei, ne făceam far­se unul altuia. Ea era "inimica". Până la adolescență, nu am privit-o de­­cât ca pe-o victimă a șotiilor mele. Au­zisem o con­ver­sație între bunicile noastre, vorbind în glumă des­pre vii­torul nostru. Ne numeau Ștrengărel și Ștren­­gărița. Atunci a fost prima dată când, mușcându-mi bu­za de jos, am visat cu ochii deschiși la nunta mea cu... victima mea preferată.
A venit și timpul pri­mu­lui sărut. Eram nedumerit, nu știam cum se face. Ci­ti­sem într-o revistă că se poa­te încerca cu pri­e­tena cea mai bună. Ea nu era prietena mea cea mai bu­nă, era singura mea prietenă. O seară de iarnă fri­guroasă ne-a fost de ajuns ca să ne retragem în scară, lângă caloriferul fierbinte. Neonul stricat care se stingea și se aprindea succesiv ne-a asi­gurat atmos­fera potrivită. Primul sărut a fost ciudat și amuzant, fiindcă imediat ce am închis ochii, mi-am imaginat gurița știrbă și bosumflată a fetiței de 3 ani, acum adolescentă... Bănuiesc că vă așteptați să vă spun că de atunci am fost nedespărțiți... Ei, nu a fost așa. După ce i-am povestit ce mi-am imaginat, bine­în­țeles cu glumele de rigoare, ca o fată "matură" ce era, s-a supărat și a ple­cat. Probabil s-a întors în bra­țele pro­tectoare ale ma­mei. Au urmat ani de tachinare reci­pro­că, ani în care, deși am mai avut prietene, nu m-am apropiat prea tare de niciuna dintre ele.
La începutul unei veri, în timp ce aveam obișnui­tele noastre discuții aprinse, mi-a pus brusc o între­bare care nu avea nicio legătură cu contextul: "Dacă aș pleca, ce te-ai face fără mine?". Orgolios și dornic să-i dau un răspuns pe măsură, i-am zis: "Mi-aș găsi altă inimică". A doua zi a plecat, punându-mi în cutia de scrisori o hârtie ușor mototolită, pe care scria un simplu: "Pa!". Zilele treceau, și eu nu mai aveam aceeași plă­cere să ies afară, nu o mai aveam pe ea, mi­­nunea cu ochi negri, care mă lăsa să o tachinez. Fă­­cuse din mine un sclav. Tre­să­ream la fiecare ma­șină care oprea în fața blocului. În perioada aceea, aș putea spune că m-am maturizat. A fost o vară foarte lungă. Pe la sfârșitul ei, am auzit o mașină parcând. Am tre­sărit, dar mi-am zis că îmi fac iar iluzii. Ziua ur­mă­toare, am găsit însă în cutia poștală o altă hârtie, pe care scria: "Bună!". Eram fericit. În exta­zian­ta mea nebunie, am uitat de tot, chiar și de nemă­su­ratul meu orgoliu. Deocamdată, m-am văzut la ea la ușă, nici mă­car nu simțisem cele patru etaje urcate. Mi-a des­chis și am luat-o în brațe.
Da, acesta a fost începutul relației noastre. Ce s-a întâmplat de atunci până azi nu poate fi detaliat. Bineînțeles că am avut și momente mai dificile, dar aces­­tea au fost șterse de la­crimi de fericire, de mo­men­te deosebite, de amintiri sonore, inundate de râ­sete.
Mi-am petrecut primii 20 de ani cu această fată, fostă știrbă și bosumflată. Nu vreau să mă gândesc la viitor. Vreau, pur și simplu, să mă uit în ochii ei negri și să știu că azi va fi bine. Azi, mâine, săptămâna viitoare și... poate vor mai trece încă 20 de ani.
STAN SEBASTIAN - București

Îngerul păzitor

Când am cunoscut-o, aveam 40 de ani, trecusem prin două căsătorii și o relație neoficializată. Ea avea 45 de ani, trecuse prin (ce coincidență!) două căsătorii și o relație numită, mai nou, "uniune consensuală", în locul vechiului "con­cu­binaj", care inspira, probabil, niș­te conotații depre­cia­tive.
La mine, totul trecea prin creier. Mă "închinam" in­­te­lec­tului, raportându-mă la Exis­tență exclusiv prin el. La ea, totul trecea prin inimă, era și a rămas o hi­perintuitivă, în timp ce eu eram un hiper-rațio­nalist, un cerebral prin excelență.
Am spus "eram", căci a­cum, după zece ani pe­tre­cuți împreună, mi-am dezvoltat foar­te mult latura intuitivă. De ce? Pen­tru că am început prin a o admi­ra nu ca femeie (la 40 de ani nu prea te mai prea inte­re­sează lungimea picioa­relor sau dimen­siunea sânilor), ci ca OM.
Când i-am vorbit prima oară, eram blazat, plic­ti­sit, aveam sen­timentul că le știu pe toate, că Via­ța în­seam­nă cunoaș­tere și eram sătul de câte aflasem pâ­nă atunci. Puteam teoretiza până-n pânzele albe des­pre aproape orice subiect; citisem foarte mult și me­moria mea de nativ în zodia Ra­cului reținuse aproape tot, îmbâcsindu-se ca o cameră suprasaturată de mobilier. Eram de­pre­siv, trist, nemul­țumit...
O credeam o puș­toaică, o studentă. Când am aflat de la alții că are 45 de ani, că este mama unui băiat că­­să­torit și încă și proaspătă bunică, am ră­mas per­plex! Eu vedeam o ti­ne­rică cu ochii stră­lu­ci­tori, o fe­meie-co­pil, o in­genuă pe care via­­ța nu avusese încă timp să o obo­­sească, să o ma­cu­leze, să o des­curajeze ca pe mine, cel tre­cut prin toate...
Brusc, am devenit foarte interesat de a­ceas­tă "per­soa­nă" care ilustra perfect mitul "ti­nereții fără bătrâ­nețe". Am "studiat-o" atent și mi-am amintit ce a spus Ein­stein către sfârșitul vieții sale: "99% din conclu­ziile la care am ajuns s-au dovedit a fi fal­se!". Am rea­lizat că, în cei 40 de ani de viață, reu­șisem să devin doar un tâmpit suficient și mărginit, cu ifose de atoa­te­știutor, că ajunsesem într-o fun­dătură existențială, că abor­da­sem Existența într-un mod total greșit, că îmi cons­trui­­sem un punct de vedere fals, rupt de rea­li­tate, că deve­nisem sclavul tendinței obsesive de a găsi reguli, prin­cipii, metode, rețete, încercând să "bat în cuie" acest fenomen viu, com­plex, dinamic pe care îl nu­mim gene­ric Viață și pe care credem că îl cunoaș­tem, dar care, este, de fapt, incognoscibil în infinitatea sa... Ea nu explica nimic, nu încerca să-mi demons­tre­ze sau să mă convingă de ceva anume. Era ca o floare, incon­ști­entă de frumusețea și parfumul ei. Ea EXIS­TA, fără să o intereseze dacă o vede sau nu ci­neva, dacă este sau nu apreciată de cei din jur, fără pre­ocuparea plină de vanitate de a-și construi și im­pune o anumită ima­gine. Știa să fie tot timpul ea în­săși.
A fost și a rămas o continuă revelație pentru mine; mi-a deschis orizonturi nebănuite, am înțeles, pri­vind-o, ce înseamnă simplitatea, modestia, blândețea, calmul, liniștea, seninătatea, bucuria de a fi, încre­de­rea în Divinitate percepută ca manifestare a iubirii...
Am învățat, privind-o, observând-o, "studiind-o", că în lumea acestor timpuri, aservită valorilor ma­te­riale, caracterizată de o acerbă competitivitate agre­sivă la toate nivelele, pe toate planurile, în această lume care idolatrizează Intelectul "băgând pumnul" în gura inimii, ea ilustra exact contrariul. Părea venită din alt timp, dintr-o altă lume, o lume a unor entități într-adevăr evoluate.
Până să o cunosc, disprețuiam cu superioritate "științifică" pe cei care vorbeau despre suflete-pere­che, despre îngeri păzitori, îmi păreau de un jalnic infantilism. Să vă mai spun că, fără să intenționeze, fără să-și pro­­pună, mi-a transformat viața pur și simplu exis­tând, lăsându-mă să trăiesc în preajma ei, primin­du-mă drăgăstos în viața ei, ca pe un copil rătă­cit într-un vis urât și pe care îl "trezești" cu o sărutare pe frunte?
Am învățat, alături de ea, ce înseamnă hipersensi­bili­tatea, am învățat că trăim într-un Univers care are o conștiință, o inteligență a sa, că nimic nu este în­tâmplător și că totul "vorbește", că trebuie doar să ai mintea liberă, curată și inima permanent deschisă, să fii convins, până la nivelul miliardelor de celule care te alcătuiesc, că Viața, Lumea, Universul în­seam­nă IU­­BIRE. Dacă crezi că aceste lucruri ți le spu­ne cre­ierul tău, intelectul tău, te înșeli. Mentalul este nu­mai un instrument prin care inima îți "vorbește", ție, celui care ești cu adevărat, nu celui care crezi că ești sau celui care ai vrea să fii.
Și cele trei relații ale mele ante­rioare acesteia au fost niște "povești de dra­goste", dar aceasta, pe care o trăiesc acum, este de o frumusețe și o profunzime care nici măcar nu-mi ima­ginam că ar putea exista.
Nu este o poveste de dra­goste? Îndrăznesc să susțin că este o poveste des­pre Dra­gostea de viață, pe care am avut norocul să o descopăr începând cu zece ani în urmă, când Dum­nezeu mi-a materializat îngerul păzitor sub forma minunatei mele soții.
Înțeleg, acum, mai bine ce a vrut să spună cel care a scris undeva: "Dra­gostea înseamnă mai puțin să pri­vim unul la altul decât să privim amân­doi în aceeași direcție".
RELU ZGUBEA