Ne cunoșteam de-o vecie. Îmi plăcea să-i distrug castelele de nisip făcute cu atâta răbdare. Deseori se ducea la mama ei să o aline în brațele ei protectoare. Alteori, făcându-și curaj, mă alerga cu lopățica... Îmi savuram victoria zâmbind ștrengărește spre ea: "He, he, ți-am făcut-o și de data asta!".
Pe durata copilăriei, ne făceam farse unul altuia. Ea era "inimica". Până la adolescență, nu am privit-o decât ca pe-o victimă a șotiilor mele. Auzisem o conversație între bunicile noastre, vorbind în glumă despre viitorul nostru. Ne numeau Ștrengărel și Ștrengărița. Atunci a fost prima dată când, mușcându-mi buza de jos, am visat cu ochii deschiși la nunta mea cu... victima mea preferată.
A venit și timpul primului sărut. Eram nedumerit, nu știam cum se face. Citisem într-o revistă că se poate încerca cu prietena cea mai bună. Ea nu era prietena mea cea mai bună, era singura mea prietenă. O seară de iarnă friguroasă ne-a fost de ajuns ca să ne retragem în scară, lângă caloriferul fierbinte. Neonul stricat care se stingea și se aprindea succesiv ne-a asigurat atmosfera potrivită. Primul sărut a fost ciudat și amuzant, fiindcă imediat ce am închis ochii, mi-am imaginat gurița știrbă și bosumflată a fetiței de 3 ani, acum adolescentă... Bănuiesc că vă așteptați să vă spun că de atunci am fost nedespărțiți... Ei, nu a fost așa. După ce i-am povestit ce mi-am imaginat, bineînțeles cu glumele de rigoare, ca o fată "matură" ce era, s-a supărat și a plecat. Probabil s-a întors în brațele protectoare ale mamei. Au urmat ani de tachinare reciprocă, ani în care, deși am mai avut prietene, nu m-am apropiat prea tare de niciuna dintre ele.
La începutul unei veri, în timp ce aveam obișnuitele noastre discuții aprinse, mi-a pus brusc o întrebare care nu avea nicio legătură cu contextul: "Dacă aș pleca, ce te-ai face fără mine?". Orgolios și dornic să-i dau un răspuns pe măsură, i-am zis: "Mi-aș găsi altă inimică". A doua zi a plecat, punându-mi în cutia de scrisori o hârtie ușor mototolită, pe care scria un simplu: "Pa!". Zilele treceau, și eu nu mai aveam aceeași plăcere să ies afară, nu o mai aveam pe ea, minunea cu ochi negri, care mă lăsa să o tachinez. Făcuse din mine un sclav. Tresăream la fiecare mașină care oprea în fața blocului. În perioada aceea, aș putea spune că m-am maturizat. A fost o vară foarte lungă. Pe la sfârșitul ei, am auzit o mașină parcând. Am tresărit, dar mi-am zis că îmi fac iar iluzii. Ziua următoare, am găsit însă în cutia poștală o altă hârtie, pe care scria: "Bună!". Eram fericit. În extazianta mea nebunie, am uitat de tot, chiar și de nemăsuratul meu orgoliu. Deocamdată, m-am văzut la ea la ușă, nici măcar nu simțisem cele patru etaje urcate. Mi-a deschis și am luat-o în brațe.
Da, acesta a fost începutul relației noastre. Ce s-a întâmplat de atunci până azi nu poate fi detaliat. Bineînțeles că am avut și momente mai dificile, dar acestea au fost șterse de lacrimi de fericire, de momente deosebite, de amintiri sonore, inundate de râsete.
Mi-am petrecut primii 20 de ani cu această fată, fostă știrbă și bosumflată. Nu vreau să mă gândesc la viitor. Vreau, pur și simplu, să mă uit în ochii ei negri și să știu că azi va fi bine. Azi, mâine, săptămâna viitoare și... poate vor mai trece încă 20 de ani.
STAN SEBASTIAN - București
Îngerul păzitor
Când am cunoscut-o, aveam 40 de ani, trecusem prin două căsătorii și o relație neoficializată. Ea avea 45 de ani, trecuse prin (ce coincidență!) două căsătorii și o relație numită, mai nou, "uniune consensuală", în locul vechiului "concubinaj", care inspira, probabil, niște conotații depreciative.
La mine, totul trecea prin creier. Mă "închinam" intelectului, raportându-mă la Existență exclusiv prin el. La ea, totul trecea prin inimă, era și a rămas o hiperintuitivă, în timp ce eu eram un hiper-raționalist, un cerebral prin excelență.
Am spus "eram", căci acum, după zece ani petrecuți împreună, mi-am dezvoltat foarte mult latura intuitivă. De ce? Pentru că am început prin a o admira nu ca femeie (la 40 de ani nu prea te mai prea interesează lungimea picioarelor sau dimensiunea sânilor), ci ca OM.
Când i-am vorbit prima oară, eram blazat, plictisit, aveam sentimentul că le știu pe toate, că Viața înseamnă cunoaștere și eram sătul de câte aflasem până atunci. Puteam teoretiza până-n pânzele albe despre aproape orice subiect; citisem foarte mult și memoria mea de nativ în zodia Racului reținuse aproape tot, îmbâcsindu-se ca o cameră suprasaturată de mobilier. Eram depresiv, trist, nemulțumit...
O credeam o puștoaică, o studentă. Când am aflat de la alții că are 45 de ani, că este mama unui băiat căsătorit și încă și proaspătă bunică, am rămas perplex! Eu vedeam o tinerică cu ochii strălucitori, o femeie-copil, o ingenuă pe care viața nu avusese încă timp să o obosească, să o maculeze, să o descurajeze ca pe mine, cel trecut prin toate...
Brusc, am devenit foarte interesat de această "persoană" care ilustra perfect mitul "tinereții fără bătrânețe". Am "studiat-o" atent și mi-am amintit ce a spus Einstein către sfârșitul vieții sale: "99% din concluziile la care am ajuns s-au dovedit a fi false!". Am realizat că, în cei 40 de ani de viață, reușisem să devin doar un tâmpit suficient și mărginit, cu ifose de atoateștiutor, că ajunsesem într-o fundătură existențială, că abordasem Existența într-un mod total greșit, că îmi construisem un punct de vedere fals, rupt de realitate, că devenisem sclavul tendinței obsesive de a găsi reguli, principii, metode, rețete, încercând să "bat în cuie" acest fenomen viu, complex, dinamic pe care îl numim generic Viață și pe care credem că îl cunoaștem, dar care, este, de fapt, incognoscibil în infinitatea sa... Ea nu explica nimic, nu încerca să-mi demonstreze sau să mă convingă de ceva anume. Era ca o floare, inconștientă de frumusețea și parfumul ei. Ea EXISTA, fără să o intereseze dacă o vede sau nu cineva, dacă este sau nu apreciată de cei din jur, fără preocuparea plină de vanitate de a-și construi și impune o anumită imagine. Știa să fie tot timpul ea însăși.
A fost și a rămas o continuă revelație pentru mine; mi-a deschis orizonturi nebănuite, am înțeles, privind-o, ce înseamnă simplitatea, modestia, blândețea, calmul, liniștea, seninătatea, bucuria de a fi, încrederea în Divinitate percepută ca manifestare a iubirii...
Am învățat, privind-o, observând-o, "studiind-o", că în lumea acestor timpuri, aservită valorilor materiale, caracterizată de o acerbă competitivitate agresivă la toate nivelele, pe toate planurile, în această lume care idolatrizează Intelectul "băgând pumnul" în gura inimii, ea ilustra exact contrariul. Părea venită din alt timp, dintr-o altă lume, o lume a unor entități într-adevăr evoluate.
Până să o cunosc, disprețuiam cu superioritate "științifică" pe cei care vorbeau despre suflete-pereche, despre îngeri păzitori, îmi păreau de un jalnic infantilism. Să vă mai spun că, fără să intenționeze, fără să-și propună, mi-a transformat viața pur și simplu existând, lăsându-mă să trăiesc în preajma ei, primindu-mă drăgăstos în viața ei, ca pe un copil rătăcit într-un vis urât și pe care îl "trezești" cu o sărutare pe frunte?
Am învățat, alături de ea, ce înseamnă hipersensibilitatea, am învățat că trăim într-un Univers care are o conștiință, o inteligență a sa, că nimic nu este întâmplător și că totul "vorbește", că trebuie doar să ai mintea liberă, curată și inima permanent deschisă, să fii convins, până la nivelul miliardelor de celule care te alcătuiesc, că Viața, Lumea, Universul înseamnă IUBIRE. Dacă crezi că aceste lucruri ți le spune creierul tău, intelectul tău, te înșeli. Mentalul este numai un instrument prin care inima îți "vorbește", ție, celui care ești cu adevărat, nu celui care crezi că ești sau celui care ai vrea să fii.
Și cele trei relații ale mele anterioare acesteia au fost niște "povești de dragoste", dar aceasta, pe care o trăiesc acum, este de o frumusețe și o profunzime care nici măcar nu-mi imaginam că ar putea exista.
Nu este o poveste de dragoste? Îndrăznesc să susțin că este o poveste despre Dragostea de viață, pe care am avut norocul să o descopăr începând cu zece ani în urmă, când Dumnezeu mi-a materializat îngerul păzitor sub forma minunatei mele soții.
Înțeleg, acum, mai bine ce a vrut să spună cel care a scris undeva: "Dragostea înseamnă mai puțin să privim unul la altul decât să privim amândoi în aceeași direcție".
RELU ZGUBEA