Vara oltenilor - Sub munte, la BAIA DE FIER

Ion Longin Popescu
Să asculți Galbenu și pe urmă să mori

De câte ori îmi e dor de Baia de Fier, apuc drumul cel lung al Gorjului și, după ce trec de Câmpu Ma­re, intru pe "șoseaua militară" - drum stra­tegic, construit de armată în anii '50, sub direct control sovietic. Cu o emoție mereu proaspătă, mă îndrept în di­recția vârfurilor muntoase din zare, la poalele cărora multe case își primesc umbra cea de toa­te zilele de la cei mai delicați arbori de pe pământ: mes­tecenii.
Când eram copil, mă duceam la Baia să-mi văd buni­cii. În acei ani, șoseaua își îndeplinea menirea din plin, permițând unor șiruri nesfârșite de camioane ZIS, numi­tele "coloane roșii", să care spre trenurile bine păzite din Cărbunești mii și mii de tone de che­restea, în contul unei așa-numite "datorii de război" către fratele de la Răsărit. Cu numai 4 lei, șoferul Culiță (numele standard pentru șoferii din Baia acelor ani) ne oferea un loc, mie și ma­mei, alături de dânsul, pe canapeaua unsuroasă, cu arcu­rile ieșind pe la colțuri. În cabină mirosea a motorină și a mere, a ru­meguș de brad și a carbid. Ca să treacă mai ușor cele 60 de minute până la intrarea în comună, omul spu­nea bancuri, își bârfea nevasta și nu pierdea oca­zia să ne arate că are dinți noi, metalici, puși cu prețul a 20 de scânduri aruncate pe înserat în curtea den­tis­tului din Poienari.
Cum intri în Baia, dincolo de casa lui Ionel Todea, te izbesc mirosurile locale, pe care cu greu le poți găsi atât de strâns "reunite" în altă parte: mirosul de fân și mi­ro­sul de mere și de cojoace mițoase, de var, de păcură, de ru­meguș, de păr de capră, de lapte afu­mat, de băligar. Vara sau iarna, "buchetul" mi­raculos se menține constant, de parcă solul, șoseaua și casele ar iradia de când lumea aceste esențe. Ele se îngână, cum ar spune poetul, cu su­nete și culori la fel de spe­­cifice, care "își răs­pund" într-o frumusețe fără pe­reche. Aerul e clar, cu irizări argintii; ori­zon­tul stă re­zemat de stânci pure, golașe - calcar nu­mai bun pen­tru varnițele din vale. Verdele și albul mes­te­cenilor închipuie partea maiestuoasă, "aris­to­­cra­ti­că" a zării, în timp ce câr­me­ziul acope­rișu­ri­lor de­li­mitează se­ver ce­rul al­bastru de griul lăptos al șoselei. Cât des­pre su­nete, să asculți susurul pârâului Galbenu, în ape­le căruia stră­lucesc încă păstrăvi ade­vărați, săl­batici! Este mu­zica pe care fiecare băiaș o ascultă de la naștere până la moarte, ca pe bătăile pro­priei inimi.

Instituția verilor

În Baia de Fier, portul, vorba și cântecele sunt iden­tice cu cele din Mărginimea Sibiului. Munții au fost tot­deauna "podul fără fron­tiere" dintre frați. Oricâte bariere au pus stăpânirile străine în calea ciobanilor de dincoace de Parâng, ei au reușit să-și pască oile în libertate și dincolo, în Ardeal. Dar și oierii din Rășinari, Poiana sau Jina aveau rude la Baia și veneau adesea să cumpere var și coșuri împletite din nuiele de mesteacăn. Bunicul meu, Ion Sclamna, avea mulți prieteni la Tiliș­ca. Fuseseră pe front, în războiul mondial, ca observatori de artilerie. Bunica Ioana, "sclabă" de înger, n-a cre­zut în ruptul capului în asele­niza­rea lui "Appollo 11": "Mân­ca-i-ar câinii de mincinoși, cum să ajungi pe Lună?". Un alt Ion, fratele mamei, a fost vărar și negustor. I s-a dus ves­tea că își rupsese un picior de 12 ori, pe când lucra temporar la lemne și la flotația de grafit, în munte. La cele trei var­nițe ale lui stăteau cu rândul de pază mătușa Maria și văruțele Mi­oara și Victoria. Și unchiul Nelu a fost cioban, după ce s-a pensionat de la mina de grafit din Cătălinu. Mătușa Ioana, so­ra mamei, s-a învârtit pe lân­gă casă, ne­fe­ricită că un bețiv i-a ucis bărbatul într-un accident de ca­mion. O altă soră a mamei, Liuța, s-a mă­ritat cu Pe­trică Dungan, șofer la comitetul de partid. Despre altă mătușă, Dochia, voi spune doar atât: când îi era prea cald, sărea îmbrăcată în Gilort. Des ne vizita și unchiul Dițu, fost maistru la flotația de grafit. Om citit și sensibil, privește cu nostalgie crestele mun­ți­lor și-o întreabă pe mătușa Maria, soția lui: "Ia zi, Mărie, îți amintești ce fru­moși eram noi înainte să ne luăm?". Când locuiești sau stai mai mult timp în Baia, parcă și me­mo­ria îți func­țio­nează mai bine. Aerul tare de munte se întâl­nește cu adie­rile leneșe, venite dinspre câmpie, dând naștere unui climat blând, propice adu­cerilor amin­te. Și oamenii sunt pe măsură: sfătoși, calmi, conser­va­tori. Sunt printre pu­ți­nii din țară care mai păs­trează portul la sărbători. Se lasă cu greu duși de acasă, dar când pleacă, nu se fac de râs. Țin tradițiile și obiceiurile cu naturalețe; încă mai cred în vrăji și descântece. Un văr al meu, Petrică, a fost să moară dintr-o boală a copilăriei. Până când n-a fost dat de pomană, pe fereas­tră, unei femei din sat, care i-a schimbat numele și a pri­mit, apoi, răsplată de la fami­lie, Petrică nu și-a revenit. La fel s-a întâmplat cu un alt văr, salvat în ultima clipă de o mătușă care l-a primit pe fereastră, re­bo­tezându-l. Cultul "verilor" este foarte pu­ter­nic în Baia. Cum se nasc destul de mulți copii în majo­ri­tatea familiilor, ajungi să ai la veri și verișoare în toate satele comunei și chiar dincolo de Cornățelul, spre No­vaci. "Instituția asta a verilor", spune Dorina, desigur, tot o verișoară de-a mea, "este coloana vieții noastre de zi cu zi." Dorina și soțul ei, Constantin, duc mai departe, cu succes, înclinațiile negustorești ale bunicului Sclamna, pe care le-au per­fecționat în urma unei călătorii de ini­țiere în Franța.

Nesfârșitele nunți
Cum destinul a purtat-o departe de casa natală, oa­me­nii câmpiei o po­re­cleau pe mama, în tinerețe, "vără­rița". Adică cea ve­nită de la gura varniței, de sub stânca mun­telui. După acest criteriu, toate femeile din Baia de Fier sunt vă­ră­rițe. Iar bărbații, desigur, vărari. Varul fiind pâi­nea băiașului cea de toate zilele, încă de pe vre­mea da­cilor și poate și mai de demult. Ca monedă de schimb, varul, alături de mere, a adus întotdeauna în ham­barele muntenilor cerealele și uneltele de care aveau nevoie.
În copilăria mea, varnițele din Baia erau cons­tru­ite pe marginea drumului, la vedere, chiar la cobo­rârea de pe Cornățelul. Cu timpul, sub presiunea unor așa-ziși eco­lo­giști, au fost mutate sub pădure și la deal, în rudă­rie, "să nu mai polueze traseele tu­ristice". Nu știu cât erau de poluante aceste cuptoare în care ardeau lemne și rumeguș, dar sigur au fost un obiectiv turistic de mare interes, astăzi ascuns pri­virilor curioase. Alții, în locul românilor, ar organiza chiar tururi speciale de vizitare a "cuptoarele dacice de var" de pe Galbenu. Turiștii s-ar foto­grafia alături de meșterii vărari, ar organiza petreceri de noap­te la gura focului, cu porumb copt, țuică fiartă și dan­suri în poienița de lângă apă. Iar dacă tot ar veni de la ma­re distanță, de ce să nu par­ti­cipe și la o nuntă în Baia? Poate e singurul loc din țară în care nunțile durează trei zile! Colă­cari călări, trei mese mari (sâmbătă, duminică și luni), dansuri și cântece ciobănești, ber­beci la proțap, butoaie cu vin scoase la poartă, în ca­lea trecătorilor. Un spectacol viu, la care participă tot satul, la vreme de toamnă târ­zie, când sunt aduse ceaunele cu țuică fiartă, cu tocăniță de oaie sau de vițel. Și din care nu lip­sește, orice s-ar întâmpla, "plimbatul cu scara", o tortură hazlie apli­cată tuturor celor care nu rezistă trei zile fără să doarmă. Se spune că nu te poți ascunde de băieții cu scara nici în gaură de șarpe. Totdeauna se găsește un turnător care dez­vă­luie claia de fân sau șopronul în care a adormit unul din socri, din cumnați sau veri. Flă­căii, încinși de vâlvătaia petrecerii, te vor găsi chiar la Ză­no­guța, la Tâmpa Mică, la Cătălinul, la Gura Po­tecului sau în Piscul Boierului. Te vor găsi, n-ai teamă, chiar în Peștera Muierilor.