De câte ori îmi e dor de Baia de Fier, apuc drumul cel lung al Gorjului și, după ce trec de Câmpu Mare, intru pe "șoseaua militară" - drum strategic, construit de armată în anii '50, sub direct control sovietic. Cu o emoție mereu proaspătă, mă îndrept în direcția vârfurilor muntoase din zare, la poalele cărora multe case își primesc umbra cea de toate zilele de la cei mai delicați arbori de pe pământ: mestecenii.
Când eram copil, mă duceam la Baia să-mi văd bunicii. În acei ani, șoseaua își îndeplinea menirea din plin, permițând unor șiruri nesfârșite de camioane ZIS, numitele "coloane roșii", să care spre trenurile bine păzite din Cărbunești mii și mii de tone de cherestea, în contul unei așa-numite "datorii de război" către fratele de la Răsărit. Cu numai 4 lei, șoferul Culiță (numele standard pentru șoferii din Baia acelor ani) ne oferea un loc, mie și mamei, alături de dânsul, pe canapeaua unsuroasă, cu arcurile ieșind pe la colțuri. În cabină mirosea a motorină și a mere, a rumeguș de brad și a carbid. Ca să treacă mai ușor cele 60 de minute până la intrarea în comună, omul spunea bancuri, își bârfea nevasta și nu pierdea ocazia să ne arate că are dinți noi, metalici, puși cu prețul a 20 de scânduri aruncate pe înserat în curtea dentistului din Poienari.
Cum intri în Baia, dincolo de casa lui Ionel Todea, te izbesc mirosurile locale, pe care cu greu le poți găsi atât de strâns "reunite" în altă parte: mirosul de fân și mirosul de mere și de cojoace mițoase, de var, de păcură, de rumeguș, de păr de capră, de lapte afumat, de băligar. Vara sau iarna, "buchetul" miraculos se menține constant, de parcă solul, șoseaua și casele ar iradia de când lumea aceste esențe. Ele se îngână, cum ar spune poetul, cu sunete și culori la fel de specifice, care "își răspund" într-o frumusețe fără pereche. Aerul e clar, cu irizări argintii; orizontul stă rezemat de stânci pure, golașe - calcar numai bun pentru varnițele din vale. Verdele și albul mestecenilor închipuie partea maiestuoasă, "aristocratică" a zării, în timp ce cârmeziul acoperișurilor delimitează sever cerul albastru de griul lăptos al șoselei. Cât despre sunete, să asculți susurul pârâului Galbenu, în apele căruia strălucesc încă păstrăvi adevărați, sălbatici! Este muzica pe care fiecare băiaș o ascultă de la naștere până la moarte, ca pe bătăile propriei inimi.
Instituția verilor
În Baia de Fier, portul, vorba și cântecele sunt identice cu cele din Mărginimea Sibiului. Munții au fost totdeauna "podul fără frontiere" dintre frați. Oricâte bariere au pus stăpânirile străine în calea ciobanilor de dincoace de Parâng, ei au reușit să-și pască oile în libertate și dincolo, în Ardeal. Dar și oierii din Rășinari, Poiana sau Jina aveau rude la Baia și veneau adesea să cumpere var și coșuri împletite din nuiele de mesteacăn. Bunicul meu, Ion Sclamna, avea mulți prieteni la Tilișca. Fuseseră pe front, în războiul mondial, ca observatori de artilerie. Bunica Ioana, "sclabă" de înger, n-a crezut în ruptul capului în aselenizarea lui "Appollo 11": "Mânca-i-ar câinii de mincinoși, cum să ajungi pe Lună?". Un alt Ion, fratele mamei, a fost vărar și negustor. I s-a dus vestea că își rupsese un picior de 12 ori, pe când lucra temporar la lemne și la flotația de grafit, în munte. La cele trei varnițe ale lui stăteau cu rândul de pază mătușa Maria și văruțele Mioara și Victoria. Și unchiul Nelu a fost cioban, după ce s-a pensionat de la mina de grafit din Cătălinu. Mătușa Ioana, sora mamei, s-a învârtit pe lângă casă, nefericită că un bețiv i-a ucis bărbatul într-un accident de camion. O altă soră a mamei, Liuța, s-a măritat cu Petrică Dungan, șofer la comitetul de partid. Despre altă mătușă, Dochia, voi spune doar atât: când îi era prea cald, sărea îmbrăcată în Gilort. Des ne vizita și unchiul Dițu, fost maistru la flotația de grafit. Om citit și sensibil, privește cu nostalgie crestele munților și-o întreabă pe mătușa Maria, soția lui: "Ia zi, Mărie, îți amintești ce frumoși eram noi înainte să ne luăm?". Când locuiești sau stai mai mult timp în Baia, parcă și memoria îți funcționează mai bine. Aerul tare de munte se întâlnește cu adierile leneșe, venite dinspre câmpie, dând naștere unui climat blând, propice aducerilor aminte. Și oamenii sunt pe măsură: sfătoși, calmi, conservatori. Sunt printre puținii din țară care mai păstrează portul la sărbători. Se lasă cu greu duși de acasă, dar când pleacă, nu se fac de râs. Țin tradițiile și obiceiurile cu naturalețe; încă mai cred în vrăji și descântece. Un văr al meu, Petrică, a fost să moară dintr-o boală a copilăriei. Până când n-a fost dat de pomană, pe fereastră, unei femei din sat, care i-a schimbat numele și a primit, apoi, răsplată de la familie, Petrică nu și-a revenit. La fel s-a întâmplat cu un alt văr, salvat în ultima clipă de o mătușă care l-a primit pe fereastră, rebotezându-l. Cultul "verilor" este foarte puternic în Baia. Cum se nasc destul de mulți copii în majoritatea familiilor, ajungi să ai la veri și verișoare în toate satele comunei și chiar dincolo de Cornățelul, spre Novaci. "Instituția asta a verilor", spune Dorina, desigur, tot o verișoară de-a mea, "este coloana vieții noastre de zi cu zi." Dorina și soțul ei, Constantin, duc mai departe, cu succes, înclinațiile negustorești ale bunicului Sclamna, pe care le-au perfecționat în urma unei călătorii de inițiere în Franța.
Nesfârșitele nunți
Cum destinul a purtat-o departe de casa natală, oamenii câmpiei o porecleau pe mama, în tinerețe, "vărărița". Adică cea venită de la gura varniței, de sub stânca muntelui. După acest criteriu, toate femeile din Baia de Fier sunt vărărițe. Iar bărbații, desigur, vărari. Varul fiind pâinea băiașului cea de toate zilele, încă de pe vremea dacilor și poate și mai de demult. Ca monedă de schimb, varul, alături de mere, a adus întotdeauna în hambarele muntenilor cerealele și uneltele de care aveau nevoie.
În copilăria mea, varnițele din Baia erau construite pe marginea drumului, la vedere, chiar la coborârea de pe Cornățelul. Cu timpul, sub presiunea unor așa-ziși ecologiști, au fost mutate sub pădure și la deal, în rudărie, "să nu mai polueze traseele turistice". Nu știu cât erau de poluante aceste cuptoare în care ardeau lemne și rumeguș, dar sigur au fost un obiectiv turistic de mare interes, astăzi ascuns privirilor curioase. Alții, în locul românilor, ar organiza chiar tururi speciale de vizitare a "cuptoarele dacice de var" de pe Galbenu. Turiștii s-ar fotografia alături de meșterii vărari, ar organiza petreceri de noapte la gura focului, cu porumb copt, țuică fiartă și dansuri în poienița de lângă apă. Iar dacă tot ar veni de la mare distanță, de ce să nu participe și la o nuntă în Baia? Poate e singurul loc din țară în care nunțile durează trei zile! Colăcari călări, trei mese mari (sâmbătă, duminică și luni), dansuri și cântece ciobănești, berbeci la proțap, butoaie cu vin scoase la poartă, în calea trecătorilor. Un spectacol viu, la care participă tot satul, la vreme de toamnă târzie, când sunt aduse ceaunele cu țuică fiartă, cu tocăniță de oaie sau de vițel. Și din care nu lipsește, orice s-ar întâmpla, "plimbatul cu scara", o tortură hazlie aplicată tuturor celor care nu rezistă trei zile fără să doarmă. Se spune că nu te poți ascunde de băieții cu scara nici în gaură de șarpe. Totdeauna se găsește un turnător care dezvăluie claia de fân sau șopronul în care a adormit unul din socri, din cumnați sau veri. Flăcăii, încinși de vâlvătaia petrecerii, te vor găsi chiar la Zănoguța, la Tâmpa Mică, la Cătălinul, la Gura Potecului sau în Piscul Boierului. Te vor găsi, n-ai teamă, chiar în Peștera Muierilor.