Vă recomand acest roman - bine tradus, cu numeroase note lămuritoare şi instructive - fiindcă asigură o lectură deloc plictisitoare pentru mult timp. Scriitoarea americană Donna Tart a publicat până acum trei romane, din ce în ce mai groase, unul pe deceniu, şi toate de top internaţional. Abilitatea ei principală mi se pare amestecul de teme culturale elevate, cu intrigi stufoase de serial TV: o mulţime de personaje memorabile care înteţesc acţiunea, dialoguri revelatoare, scene tari, suspans, mister, atmosferă. Scriitoarei îi place să povestească istorii ramificate în diferite medii sociale, cu sondaje în timp şi călătorii prin lume, asezonate cu fineţuri psihologice, estetice, filosofice aduse la nivelul omului comun de azi. "Istoria secretă", debutul din 1992, avea vreo 600 de pagini şi se petrecea în mediul universitar, printre studenţi fascinaţi de Grecia antică. "Micul prieten" (2002) plasa acţiunea întinsă pe vreo 800 de pagini, în sudul american al anilor '70, unde o fetiţă de 12 ani încearcă să dezlege misterul unei crime. Deci, un roman de campus şi unul poliţist, însă deviate de la schemele consacrate prin erudiţie şi acuitate psihologică (ambele titluri au fost traduse la Ed. Polirom). Spre deosebire de ele, "Sticletele" e mai greu de încadrat. În cele 1100 de pagini se amestecă un roman de formare cu secţiuni în societatea americană de la elită la interlopi, un roman de dragoste, unul de "acţiune", un roman al prieteniei - toate convergând către idei mai mult sau mai puţin filozofice despre relativitatea binelui şi răului în existenţa umană. În centrul naraţiunii la persoana I spusă de Theo Decker se află un obiect fatal, tabloul "Sticletele", pictat pe la mijlocul sec. 17 de olandezul Carel Fabritius, de pe urma căruia n-au rămas decât foarte puţine lucrări căci atelierul lui a fost distrus şi pictorul a murit în 1654, în explozia unei pulberării din Delft. Totul începe când Theo, un copil sensibil, supradotat şi inadaptabil, are 13 ani şi locuieşte împreună cu mama lui la New York, după ce tatăl alcoolic şi violent i-a părăsit. Mama, pasionată de artă dar nevoită să lucreze în publicitate, ajunge din pură întâmplare, adăpostindu-se de ploaie, cu fiul ei la Muzeul Metropolitan, la o expoziţie temporară de pictură olandeză, tocmai când are loc un atac terorist în care mulţi vizitatori sunt ucişi sau răniţi de explozie. Printre morţi - mama lui Theo, dar şi un bătrân care, înainte de a-şi da sufletul, îi încredinţează un inel, cerându-i să-l ducă la o anumită adresă. Sub şocul tragediei, în învălmăşeala creată, Theo ia dintre ruine tabloul Sticletele şi îl duce cu el acasă. De aici înainte soarta lui va fi legată de pictura lui Fabritius deţinută în taină absolută. Suferind adânc pierderea mamei, duce inelul la adresa indicată, unde descoperă un om bun, restauratorul de mobilă veche Hubie, dar şi iubirea în persoana Pippei, o fată de vârsta lui, rănită şi ea în atentat. Apoi soarta îi va scoate în cale binefăcători şi răufăcători, într-un destin dickensian de tipul Oliver Twist, David Copperfield sau Pip din "Marile speranţe", refăcut cu ingredientele secolului XXI. Ticălosul tată, dependent de droguri şi jocuri de noroc, îl ia cu el la Las Vegas, într-o existenţă dezordonată, în care singura lumină e prietenia cu Boris, un adolescent rus neglijat şi el şi înclinat spre toate viciile, dar cu un suflet slav (sau, mă rog, ceea ce cred americanii că e, după ce au citit Dostoievski, dar nu şi Erofeev). Cum tatăl lui Theo moare într-un accident când băiatul avea 15 ani, orfanul intrat în lumea drogurilor fuge cu singurul lui bun, tabloul, la New York, la restauratorul şi anticarul Hubie de la care învaţă meserie. Viaţa lui pare un cumul de nenorociri din care se salvează mereu la limită, cu ajutorul unor oameni buni sau nu răi de tot. Ajuns la 26 de ani, pătrunde în mafia internaţională a hoţilor şi falsificatorilor de obiecte de artă, prilej pentru Donna Tart de a compune scene cu "băieţi răi", desprinse din filme de acţiune. Ce-mi place e că romanciera a evitat clasicul happy-end, lăsând amărăciunea şi greaţa existenţială a lui Theo needulcorate. Scris anume pentru publicul larg, "Sticletele" e o carte mare în primul rând ca număr de pagini, dar şi prin teza sa că binele poate veni uneori pe căi rele.
Selecţia "FORMULA AS"
* Donna Tart, "Sticletele", traducere şi note de Justina Bandol, Editura Litera (tel. 021/ 319.63.90), 1112 pag.
Vă recomand acest roman - bine tradus, cu numeroase note lămuritoare şi instructive - fiindcă asigură o lectură deloc plictisitoare pentru mult timp. Scriitoarea americană Donna Tart a publicat până acum trei romane, din ce în ce mai groase, unul pe deceniu, şi toate de top internaţional. Abilitatea ei principală mi se pare amestecul de teme culturale elevate, cu intrigi stufoase de serial TV: o mulţime de personaje memorabile care înteţesc acţiunea, dialoguri revelatoare, scene tari, suspans, mister, atmosferă. Scriitoarei îi place să povestească istorii ramificate în diferite medii sociale, cu sondaje în timp şi călătorii prin lume, asezonate cu fineţuri psihologice, estetice, filosofice aduse la nivelul omului comun de azi. "Istoria secretă", debutul din 1992, avea vreo 600 de pagini şi se petrecea în mediul universitar, printre studenţi fascinaţi de Grecia antică. "Micul prieten" (2002) plasa acţiunea întinsă pe vreo 800 de pagini, în sudul american al anilor '70, unde o fetiţă de 12 ani încearcă să dezlege misterul unei crime. Deci, un roman de campus şi unul poliţist, însă deviate de la schemele consacrate prin erudiţie şi acuitate psihologică (ambele titluri au fost traduse la Ed. Polirom). Spre deosebire de ele, "Sticletele" e mai greu de încadrat. În cele 1100 de pagini se amestecă un roman de formare cu secţiuni în societatea americană de la elită la interlopi, un roman de dragoste, unul de "acţiune", un roman al prieteniei - toate convergând către idei mai mult sau mai puţin filozofice despre relativitatea binelui şi răului în existenţa umană. În centrul naraţiunii la persoana I spusă de Theo Decker se află un obiect fatal, tabloul "Sticletele", pictat pe la mijlocul sec. 17 de olandezul Carel Fabritius, de pe urma căruia n-au rămas decât foarte puţine lucrări căci atelierul lui a fost distrus şi pictorul a murit în 1654, în explozia unei pulberării din Delft. Totul începe când Theo, un copil sensibil, supradotat şi inadaptabil, are 13 ani şi locuieşte împreună cu mama lui la New York, după ce tatăl alcoolic şi violent i-a părăsit. Mama, pasionată de artă dar nevoită să lucreze în publicitate, ajunge din pură întâmplare, adăpostindu-se de ploaie, cu fiul ei la Muzeul Metropolitan, la o expoziţie temporară de pictură olandeză, tocmai când are loc un atac terorist în care mulţi vizitatori sunt ucişi sau răniţi de explozie. Printre morţi - mama lui Theo, dar şi un bătrân care, înainte de a-şi da sufletul, îi încredinţează un inel, cerându-i să-l ducă la o anumită adresă. Sub şocul tragediei, în învălmăşeala creată, Theo ia dintre ruine tabloul Sticletele şi îl duce cu el acasă. De aici înainte soarta lui va fi legată de pictura lui Fabritius deţinută în taină absolută. Suferind adânc pierderea mamei, duce inelul la adresa indicată, unde descoperă un om bun, restauratorul de mobilă veche Hubie, dar şi iubirea în persoana Pippei, o fată de vârsta lui, rănită şi ea în atentat. Apoi soarta îi va scoate în cale binefăcători şi răufăcători, într-un destin dickensian de tipul Oliver Twist, David Copperfield sau Pip din "Marile speranţe", refăcut cu ingredientele secolului XXI. Ticălosul tată, dependent de droguri şi jocuri de noroc, îl ia cu el la Las Vegas, într-o existenţă dezordonată, în care singura lumină e prietenia cu Boris, un adolescent rus neglijat şi el şi înclinat spre toate viciile, dar cu un suflet slav (sau, mă rog, ceea ce cred americanii că e, după ce au citit Dostoievski, dar nu şi Erofeev). Cum tatăl lui Theo moare într-un accident când băiatul avea 15 ani, orfanul intrat în lumea drogurilor fuge cu singurul lui bun, tabloul, la New York, la restauratorul şi anticarul Hubie de la care învaţă meserie. Viaţa lui pare un cumul de nenorociri din care se salvează mereu la limită, cu ajutorul unor oameni buni sau nu răi de tot. Ajuns la 26 de ani, pătrunde în mafia internaţională a hoţilor şi falsificatorilor de obiecte de artă, prilej pentru Donna Tart de a compune scene cu "băieţi răi", desprinse din filme de acţiune. Ce-mi place e că romanciera a evitat clasicul happy-end, lăsând amărăciunea şi greaţa existenţială a lui Theo needulcorate. Scris anume pentru publicul larg, "Sticletele" e o carte mare în primul rând ca număr de pagini, dar şi prin teza sa că binele poate veni uneori pe căi rele.
Vă recomand acest roman - bine tradus, cu numeroase note lămuritoare şi instructive - fiindcă asigură o lectură deloc plictisitoare pentru mult timp. Scriitoarea americană Donna Tart a publicat până acum trei romane, din ce în ce mai groase, unul pe deceniu, şi toate de top internaţional. Abilitatea ei principală mi se pare amestecul de teme culturale elevate, cu intrigi stufoase de serial TV: o mulţime de personaje memorabile care înteţesc acţiunea, dialoguri revelatoare, scene tari, suspans, mister, atmosferă. Scriitoarei îi place să povestească istorii ramificate în diferite medii sociale, cu sondaje în timp şi călătorii prin lume, asezonate cu fineţuri psihologice, estetice, filosofice aduse la nivelul omului comun de azi. "Istoria secretă", debutul din 1992, avea vreo 600 de pagini şi se petrecea în mediul universitar, printre studenţi fascinaţi de Grecia antică. "Micul prieten" (2002) plasa acţiunea întinsă pe vreo 800 de pagini, în sudul american al anilor '70, unde o fetiţă de 12 ani încearcă să dezlege misterul unei crime. Deci, un roman de campus şi unul poliţist, însă deviate de la schemele consacrate prin erudiţie şi acuitate psihologică (ambele titluri au fost traduse la Ed. Polirom). Spre deosebire de ele, "Sticletele" e mai greu de încadrat. În cele 1100 de pagini se amestecă un roman de formare cu secţiuni în societatea americană de la elită la interlopi, un roman de dragoste, unul de "acţiune", un roman al prieteniei - toate convergând către idei mai mult sau mai puţin filozofice despre relativitatea binelui şi răului în existenţa umană. În centrul naraţiunii la persoana I spusă de Theo Decker se află un obiect fatal, tabloul "Sticletele", pictat pe la mijlocul sec. 17 de olandezul Carel Fabritius, de pe urma căruia n-au rămas decât foarte puţine lucrări căci atelierul lui a fost distrus şi pictorul a murit în 1654, în explozia unei pulberării din Delft. Totul începe când Theo, un copil sensibil, supradotat şi inadaptabil, are 13 ani şi locuieşte împreună cu mama lui la New York, după ce tatăl alcoolic şi violent i-a părăsit. Mama, pasionată de artă dar nevoită să lucreze în publicitate, ajunge din pură întâmplare, adăpostindu-se de ploaie, cu fiul ei la Muzeul Metropolitan, la o expoziţie temporară de pictură olandeză, tocmai când are loc un atac terorist în care mulţi vizitatori sunt ucişi sau răniţi de explozie. Printre morţi - mama lui Theo, dar şi un bătrân care, înainte de a-şi da sufletul, îi încredinţează un inel, cerându-i să-l ducă la o anumită adresă. Sub şocul tragediei, în învălmăşeala creată, Theo ia dintre ruine tabloul Sticletele şi îl duce cu el acasă. De aici înainte soarta lui va fi legată de pictura lui Fabritius deţinută în taină absolută. Suferind adânc pierderea mamei, duce inelul la adresa indicată, unde descoperă un om bun, restauratorul de mobilă veche Hubie, dar şi iubirea în persoana Pippei, o fată de vârsta lui, rănită şi ea în atentat. Apoi soarta îi va scoate în cale binefăcători şi răufăcători, într-un destin dickensian de tipul Oliver Twist, David Copperfield sau Pip din "Marile speranţe", refăcut cu ingredientele secolului XXI. Ticălosul tată, dependent de droguri şi jocuri de noroc, îl ia cu el la Las Vegas, într-o existenţă dezordonată, în care singura lumină e prietenia cu Boris, un adolescent rus neglijat şi el şi înclinat spre toate viciile, dar cu un suflet slav (sau, mă rog, ceea ce cred americanii că e, după ce au citit Dostoievski, dar nu şi Erofeev). Cum tatăl lui Theo moare într-un accident când băiatul avea 15 ani, orfanul intrat în lumea drogurilor fuge cu singurul lui bun, tabloul, la New York, la restauratorul şi anticarul Hubie de la care învaţă meserie. Viaţa lui pare un cumul de nenorociri din care se salvează mereu la limită, cu ajutorul unor oameni buni sau nu răi de tot. Ajuns la 26 de ani, pătrunde în mafia internaţională a hoţilor şi falsificatorilor de obiecte de artă, prilej pentru Donna Tart de a compune scene cu "băieţi răi", desprinse din filme de acţiune. Ce-mi place e că romanciera a evitat clasicul happy-end, lăsând amărăciunea şi greaţa existenţială a lui Theo needulcorate. Scris anume pentru publicul larg, "Sticletele" e o carte mare în primul rând ca număr de pagini, dar şi prin teza sa că binele poate veni uneori pe căi rele.
Alte articole din acest numar
- MIYA KOSEI - "Cum mă întorc în Japonia, îmi pun muzică românească şi mi se face dor de Maramureş"
- Tricolor românesc, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara
- Prima vacanţă la mare
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
