Selecția "FORMULA AS"

Adriana Bittel
* Donna Tart, "Sticletele", traducere și no­­te de Justina Bandol, Editura Litera (tel. 021/ 319.63.90), 1112 pag.

Vă recomand acest roman - bine tradus, cu nu­me­roase note lămuritoare și instructive - fiindcă asi­gură o lectură deloc plictisitoare pentru mult timp. Scrii­toa­rea americană Donna Tart a publicat până acum trei romane, din ce în ce mai groase, unul pe de­ceniu, și toate de top internațional. Abilitatea ei prin­cipală mi se pare amestecul de teme culturale elevate, cu intrigi stufoase de serial TV: o mulțime de perso­naje me­mo­rabile care întețesc acțiunea, dialoguri re­ve­latoare, sce­ne tari, suspans, mister, atmosferă. Scri­itoarei îi pla­ce să povestească istorii ramificate în diferite medii so­ciale, cu sondaje în timp și călătorii prin lume, ase­zonate cu finețuri psihologice, estetice, fi­losofice adu­se la nivelul omului comun de azi. "Is­toria secretă", de­butul din 1992, avea vreo 600 de pa­gini și se pe­trecea în mediul universitar, printre studenți fasci­nați de Grecia antică. "Micul prieten" (2002) plasa acțiu­nea întinsă pe vreo 800 de pagini, în su­dul american al anilor '70, unde o fetiță de 12 ani în­­cearcă să dezlege mis­terul unei crime. Deci, un roman de campus și unul polițist, însă de­via­te de la sche­mele consacrate prin eru­diție și acuitate psihologică (am­bele titluri au fost traduse la Ed. Poli­rom). Spre deosebire de ele, "Sticletele" e mai greu de încadrat. În cele 1100 de pagini se amestecă un roman de formare cu secțiuni în societatea americană de la elită la interlopi, un roman de dragoste, unul de "acțiune", un roman al pri­eteniei - toate convergând către idei mai mult sau mai puțin filozofice despre relativitatea binelui și răului în existența umană. În cen­trul narațiunii la persoana I spusă de Theo Decker se află un obiect fatal, tabloul "Sticle­tele", pictat pe la mijlocul sec. 17 de olandezul Carel Fabri­tius, de pe urma căruia n-au ră­mas decât foarte puține lucrări căci atelierul lui a fost distrus și pic­torul a mu­rit în 1654, în ex­plozia unei pul­be­rării din Delft. Totul în­cepe când Theo, un copil sensibil, su­pra­­dotat și inadap­ta­bil, are 13 ani și locuiește îm­pre­ună cu mama lui la New York, după ce tatăl al­coolic și violent i-a părăsit. Mama, pasionată de artă dar ne­voită să lucreze în publicitate, ajunge din pură în­tâm­plare, adăpostindu-se de ploaie, cu fiul ei la Muzeul Metropolitan, la o expoziție tem­po­rară de pictură olandeză, tocmai când are loc un atac terorist în care mulți vizitatori sunt uciși sau răniți de explozie. Prin­tre morți - mama lui Theo, dar și un bătrân care, înainte de a-și da sufletul, îi încredințează un inel, ce­rându-i să-l ducă la o anumită adresă. Sub șo­cul tra­gediei, în învălmășeala creată, Theo ia dintre ruine ta­bloul Sticletele și îl duce cu el acasă. De aici înainte soarta lui va fi legată de pictura lui Fabritius deținută în taină absolută. Suferind adânc pierderea mamei, duce inelul la adresa indicată, unde descoperă un om bun, restauratorul de mobilă veche Hubie, dar și iu­birea în persoana Pippei, o fată de vârsta lui, rănită și ea în atentat. Apoi soarta îi va scoate în cale bine­fă­că­tori și răufăcători, într-un destin dickensian de tipul Oli­ver Twist, David Copperfield sau Pip din "Marile speranțe", refăcut cu ingredientele secolului XXI. Ti­călosul tată, dependent de droguri și jocuri de noroc, îl ia cu el la Las Vegas, într-o existență dezor­do­nată, în care singura lumină e prietenia cu Boris, un ado­les­cent rus neglijat și el și înclinat spre toate viciile, dar cu un suflet slav (sau, mă rog, ceea ce cred americanii că e, după ce au citit Dostoievski, dar nu și Erofeev). Cum tatăl lui Theo moare într-un acci­dent când băiatul avea 15 ani, orfanul intrat în lumea drogurilor fuge cu singurul lui bun, tabloul, la New York, la restauratorul și anticarul Hubie de la care învață meserie. Viața lui pare un cumul de nenorociri din care se salvează me­reu la limită, cu ajutorul unor oameni buni sau nu răi de tot. Ajuns la 26 de ani, pă­trun­de în mafia inter­na­țio­nală a hoților și falsifi­ca­to­ri­lor de obiecte de artă, pri­lej pentru Donna Tart de a com­pune scene cu "bă­ieți răi", desprinse din fil­me de acțiune. Ce-mi place e că romanciera a evitat cla­si­cul happy-end, lăsând amă­ră­ciu­nea și greața exis­tențială a lui Theo needul­co­rate. Scris anu­me pentru publicul larg, "Stic­le­tele" e o car­te mare în primul rând ca număr de pagini, dar și prin teza sa că binele poate veni uneori pe căi rele.