Vă recomand acest roman - bine tradus, cu numeroase note lămuritoare și instructive - fiindcă asigură o lectură deloc plictisitoare pentru mult timp. Scriitoarea americană Donna Tart a publicat până acum trei romane, din ce în ce mai groase, unul pe deceniu, și toate de top internațional. Abilitatea ei principală mi se pare amestecul de teme culturale elevate, cu intrigi stufoase de serial TV: o mulțime de personaje memorabile care întețesc acțiunea, dialoguri revelatoare, scene tari, suspans, mister, atmosferă. Scriitoarei îi place să povestească istorii ramificate în diferite medii sociale, cu sondaje în timp și călătorii prin lume, asezonate cu finețuri psihologice, estetice, filosofice aduse la nivelul omului comun de azi. "Istoria secretă", debutul din 1992, avea vreo 600 de pagini și se petrecea în mediul universitar, printre studenți fascinați de Grecia antică. "Micul prieten" (2002) plasa acțiunea întinsă pe vreo 800 de pagini, în sudul american al anilor '70, unde o fetiță de 12 ani încearcă să dezlege misterul unei crime. Deci, un roman de campus și unul polițist, însă deviate de la schemele consacrate prin erudiție și acuitate psihologică (ambele titluri au fost traduse la Ed. Polirom). Spre deosebire de ele, "Sticletele" e mai greu de încadrat. În cele 1100 de pagini se amestecă un roman de formare cu secțiuni în societatea americană de la elită la interlopi, un roman de dragoste, unul de "acțiune", un roman al prieteniei - toate convergând către idei mai mult sau mai puțin filozofice despre relativitatea binelui și răului în existența umană. În centrul narațiunii la persoana I spusă de Theo Decker se află un obiect fatal, tabloul "Sticletele", pictat pe la mijlocul sec. 17 de olandezul Carel Fabritius, de pe urma căruia n-au rămas decât foarte puține lucrări căci atelierul lui a fost distrus și pictorul a murit în 1654, în explozia unei pulberării din Delft. Totul începe când Theo, un copil sensibil, supradotat și inadaptabil, are 13 ani și locuiește împreună cu mama lui la New York, după ce tatăl alcoolic și violent i-a părăsit. Mama, pasionată de artă dar nevoită să lucreze în publicitate, ajunge din pură întâmplare, adăpostindu-se de ploaie, cu fiul ei la Muzeul Metropolitan, la o expoziție temporară de pictură olandeză, tocmai când are loc un atac terorist în care mulți vizitatori sunt uciși sau răniți de explozie. Printre morți - mama lui Theo, dar și un bătrân care, înainte de a-și da sufletul, îi încredințează un inel, cerându-i să-l ducă la o anumită adresă. Sub șocul tragediei, în învălmășeala creată, Theo ia dintre ruine tabloul Sticletele și îl duce cu el acasă. De aici înainte soarta lui va fi legată de pictura lui Fabritius deținută în taină absolută. Suferind adânc pierderea mamei, duce inelul la adresa indicată, unde descoperă un om bun, restauratorul de mobilă veche Hubie, dar și iubirea în persoana Pippei, o fată de vârsta lui, rănită și ea în atentat. Apoi soarta îi va scoate în cale binefăcători și răufăcători, într-un destin dickensian de tipul Oliver Twist, David Copperfield sau Pip din "Marile speranțe", refăcut cu ingredientele secolului XXI. Ticălosul tată, dependent de droguri și jocuri de noroc, îl ia cu el la Las Vegas, într-o existență dezordonată, în care singura lumină e prietenia cu Boris, un adolescent rus neglijat și el și înclinat spre toate viciile, dar cu un suflet slav (sau, mă rog, ceea ce cred americanii că e, după ce au citit Dostoievski, dar nu și Erofeev). Cum tatăl lui Theo moare într-un accident când băiatul avea 15 ani, orfanul intrat în lumea drogurilor fuge cu singurul lui bun, tabloul, la New York, la restauratorul și anticarul Hubie de la care învață meserie. Viața lui pare un cumul de nenorociri din care se salvează mereu la limită, cu ajutorul unor oameni buni sau nu răi de tot. Ajuns la 26 de ani, pătrunde în mafia internațională a hoților și falsificatorilor de obiecte de artă, prilej pentru Donna Tart de a compune scene cu "băieți răi", desprinse din filme de acțiune. Ce-mi place e că romanciera a evitat clasicul happy-end, lăsând amărăciunea și greața existențială a lui Theo needulcorate. Scris anume pentru publicul larg, "Sticletele" e o carte mare în primul rând ca număr de pagini, dar și prin teza sa că binele poate veni uneori pe căi rele.