MIYA KOSEI - "Cum mă întorc în Japonia, îmi pun muzică românească şi mi se face dor de Maramureş"

Greu de stabilit o întâlnire cu japonezul care nu stă locului şi savurează fiecare zi a unui nou tur al României: Ardeal, Maramureş, Bucovina, Delta Dunării... Privindu-l cum coboară iute, printre primii, în portul Tulcea, de pe vaporul ce îl aduce din Del­tă, cu un rucsăcel în spate şi cu o pană de pelican la rever, nu mi-aş putea imagina că are 78 de ani. Miya Kosei a ajuns pen­tru prima oară în România în urmă cu exact o jumătate de secol. S-a întors de peste 170 de ori în ţara pe care o îndră­geşte şi, în spe­cial, în Mara­mureşul despre care a scris cărţi în japo­ne­ză, a trimis ex­po­zi­ţii de fotografii în marile capitale europene şi a lan­sat peste zece al­bu­me foto. Cel mai recent din­tre ele, "Mara­mu­reşul meu", este o de­cla­ra­ţie de dra­gos­te pentru ţinu­tul pe ca­re îl con­sideră casa lui şi, toto­dată, centrul spi­ritual al lumii.

Iniţierea

În 1965, Miya Kosei a por­nit într-o călătorie lun­gă cât o odisee, ce avea să-i schimbe ros­tul vieţii. După ce îşi ter­minase stu­diile în Tokyo-ul na­tal, lucrase timp de cinci ani la o editură, apoi îşi dă­duse demisia şi se dedi­case scri­su­lui, aseme­nea părinţilor săi. Scria po­ezii şi povestiri pentru co­pii. S-a întâmplat, însă, ca un stu­dent japonez ce a locuit o pe­rioadă în gazdă la fa­milia sa şi se pregătea să plece la studii la Moscova să-i spu­nă lui Miya: "Nu mai sta să trăieşti aici, doar între cărţi! Câte cărţi ai? 2000? Asta-i zero. Trebuie să călă­to­reşti. Vino să vezi Mos­co­va, îţi voi trimite bilet." Şi i-a trimit biletul promis. Nu­mai dus. Când a primit in­vi­taţia, Miya avea 28 de ani, şi ce putea fi mai in­citant la acea vârstă, în anii '60, decât să pornească în­tr-o aventură în necunoscut? A mers până la Yoko­hama, de acolo a luat vaporul până la Vladivostok, apoi trenul până la Habrovsk, în Sibe­ria, de unde un avion l-a purtat către Moscova. A vizitat muzeele, s-a plimbat, a mers şi la Sankt Petersburg, pe atunci numit Leningrad, şi într-o zi i-a spus amicului său: "Mâine plec acasă." "Nu se poate!", i-a răspuns pri­e­te­nul. "Mergi să vezi ţările occidentale, mergi să vezi Parisul. Pe unde vrei să mergi, prin Fin­landa sau prin Ucraina?"
Astfel s-a trezit Miya Kosei, în primăvara lui 1965, în gara din Iaşi, înconjurat de oameni curioşi, între care cei mai mulţi nu văzuseră în viaţa lor un asiatic. Se înţelegeau în franceză. Se nimerise în gară un profesor care ştia limba bine şi traducea. "Am fost impresionat, încă din primele clipe de la intrarea în România, de cât de primitori şi de calzi pot fi oamenii. Nu mai întâlnisem aşa ceva. Un tânăr m-a dus la mătuşa lui, să stau 2-3 zile, şi când am spus apoi că plec să vizitez Bucu­reştiul, s-a pus pe plâns lacrimi grele. «Tu eşti de acum ne­po­tul meu din Japonia», a zis ea." Şi aşa a mai ră­mas încă două săp­tămâni la Iaşi, deşi în fiecare zi spunea că va pleca. Drumul spre Bucu­reşti nu a fost chiar unul direct. Aşa cum avea să i se în­tâmple în toate călă­to­rii­le sale în România, oa­me­nii intrau cu el în vorbă, unii îl dădeau jos de prin tren, îl luau cu ei acasă, îl puneau la masă, îl ţineau câ­teva zile, une­ori îi mai dădeau şi bani. Mulţi studenţi îl invitau în căminele studenţeşti, îi dădeau scrisori către colegi din alte oraşe, în care scriau că-i prie­tenul lor, oaspete foarte im­por­tant, şi să aibă grijă de el. Aşa a văzut Miya pentru prima oa­ră Ro­mâ­nia, Braşov, Pi­teşti, Cra­iova, Timi­şoara, Arad, Oradea. Însă peste tot pe unde mergea, lumea îi spunea "Ar trebui să mergi în Maramureş, aco­lo trăiesc românii ade­văraţi". Aşa că, du­pă trei luni de pere­grinări prin ţară, Miya a ajuns, în sfârşit, în Maramureş. "Imediat ce am ajuns în Ma­ra­mureş, am simţit că are un aer puternic fa­mi­liar, ca un «déjà vu». Casele cu acoperişuri de paie, oamenii ce tră­iau alături de ani­male do­mestice şi, a­tunci când vorbeau, aproa­pe că strigau unii la alţii. Mi-a trezit o nostal­gie după satele japoneze de mun­te, unde am copilă­rit. Am stat atunci doar zece zile în Maramureş, însă m-am îndrăgostit de acest loc".

"Cum am devenit «romaniac»"

Miya s-a născut la Tokyo, dar pe când avea opt ani, casa familiei sale a fost distrusă de un bom­bar­dament american. Scăpaţi teferi, şi-au găsit cu toţii re­fugiu în zona muntoasă, rurală, din nordul Japo­niei, în locurile de unde se trăgeau părinţii. Tata era dramaturg, mama, poetesă. De la ea crede Miya că i se trage atât talentul la scris, cât şi interesul pentru fotografie. Mama sa fotografia şi era foarte atentă la compoziţie, la echilibru. După ce a trecut războiul, s-au mutat într-un oraş mediu, "cam ca Baia Mare", apoi s-au întors la Tokyo, însă a păstrat în suflet aerul de munte, stilul de viaţă din satele din nord.
După cele zece zile petrecute în Maramureş, tâ­nă­rul Miya Kosei şi-a continuat călătoria prin Bu­da­pes­ta, Bel­grad, Grecia, Berlin, Praga, Londra, Paris. A trecut prin Italia, Olanda, Belgia, călătorind cu au­to­sto­pul şi, când nu se putea altfel, cu vaporul. Pe a­tunci, nu se putea ieşi din Japonia cu mai mult de 500 de dolari, aşa încât, când şi-a terminat banii, după un an şi nouă luni de umblat, s-a întors la Tokyo.
"Când m-am întors acasă, am scris o carte des­pre călătorie, care a avut mare succes. S-a epuizat ra­pid tirajul de 100 000 de exemplare. Dar întoar­ce­rea a însemnat pentru mine un şoc cultural, nu mă mai puteam integra. Nu ştiam ce-i cu mine, tot tim­pul mă gândeam la România, la oamenii care plân­geau când plecam, la felul în care m-au primit. În toa­tă călătoria mea, românii m-au ajutat cel mai mult, mi-au rămas la suflet. M-au luat la ei acasă, m-au primit ca pe un oaspete de seamă. Iar acum mă gân­deam în fiecare minut la România. Mă im­presionaseră Parisul, Napoli, Roma, muzeele, dar totul era mai mult de suprafaţă, România îmi ră­măsese la inimă. Aşa că am devenit "romaniac". Cum mă întorc în Japonia, îmi pun muzică româ­neas­că şi mă gândesc cum să fac să mă întorc mai re­pede în Ma­ra­mureş."

Învârtita, ţuica şi limba română

Privit la început ca un personaj exotic - "ja­po­nezu' care ne face poze" - Miya Kosei a devenit o prezenţă constantă pe văile Izei şi Marei şi a legat multe prietenii trainice. Acum este mai mult decât un oaspete din Japonia. Vine special pentru o nuntă, uneori şi pentru o înmormântare. Bea horincă cu sătenii, care l-au învăţat învârtita şi sârba. Vorbeşte bine limba română, chiar dacă nu i-a fost uşor deloc să o înveţe, mai ales dialectul maramureşean. "Am avut un prieten bun, profesor în Oradea, care ştia zece limbi. Mi-a fost mai apropiat ca fratele meu. Eu nu ştiu decât vreo cinci limbi. Prima oară învăţasem să spun câteva cuvinte, expresii, mai înţelegeam ce spun cei din jur, dar când am ajuns în Maramureş, n-am mai priceput nimic. Acum mă descurc. După mi­ne au venit mai mulţi etnografi japonezi în Ma­ra­mu­reş, atraşi de obiceiurile de aici, dar nu au reuşit să trea­că de bariera limbajului. Au plecat foarte in­vi­dioşi pe mine, că mă înţeleg atât de bine cu ţăranii."
Într-o zi, Miya Kosei a intrat în casa sărăcăcioasă a unor ţigani de la margine de sat şi a spus "România este ţara cea mai frumoasă din lume, o iubesc! Şi oamenii, primitori şi buni." Ţiganii au rămas cu gu­rile căscate la început, apoi s-au bucurat ca nişte co­pii că japonezul ştie atât de bine să vorbească ro­mâneşte şi că le-a călcat pragul. Ţiganca i-a dat drep­tate, iar bărbatul, tatăl a zece copii, s-a îmbătat atât de tare cu un alcool de cea mai proastă calitate, aproape spirt, că trei zile, cât a stat Miya Kosei la ei, s-a văitat de cap. Un lucru nu a făcut japonezul în călătoriile sale. "Nu m-am îndrăgostit niciodată de o femeie din străinătate, asta a fost regula. Dacă văd o cucoană frumoasă şi reuşesc să-i fac poză, gata, îmi ajunge, nu vreau mai mult. Cunosc un japonez căsătorit cu o româncă în Satu Mare, foarte mult curaj a avut el să facă asta."

Centrul spiritual al lumii

L-am rugat să încerce o paralelă între viaţa din România şi cea din Japonia, între schimbările sur­venite aici şi acolo, în cei cincizeci de ani. "Ja­ponezii muncesc ca furnicile, 12 ore pe zi, 8 oficial şi 4 gratis, în plus. Nu mai au timp să gândească, doar muncesc şi atât, ceea ce este periculos pentru evoluţia socială şi politică. Şi nemţii muncesc mult, dar ei au şi petreceri, distracţii, vacanţă. Şi românii muncesc, dar ei sunt flexibili, mai nepunctuali. Iubesc stilul ăsta latin, relaxat, în care confortul personal e important. La ţară, spre deosebire de ţăranii români, japonezii nu sunt credincioşi, mulţi sunt atei. Tradiţiile s-au cam pierdut, mai sunt câ­teva festivaluri, dar destul de comerciale, de su­pra­faţă. Şi în Maramureş se pierd obiceiurile, dar tot rămâne un centru spiritual al lumii. Ultima Europă este acolo. Şi în zona rurală din Japonia se întâm­plă tot ce se întâmplă în lume: tinerii nu-şi mai găsesc de lucru şi pleacă la oraşe, care devin sufo­cante. Tokyo are 12 mi­li­oane de locuitori, într-un spaţiu mai mic ca Mara­mu­reşul. Iar în jurul său, pe o rază de 150 de kilo­metri, trăiesc alte 45 de mi­li­oane! Tineretul, şi în România, şi în Japonia, se gândeşte numai la bani. Pu­ţini mai citesc, sunt in­te­resaţi de artă, de cul­tură. Dacă scot o carte în Japonia, tirajul va fi de 1000, şi nu de 100 000 de exemplare, cum am avut la prima carte. Sunt trist să văd cât de tare s-a schimbat Maramureşul, în ultimii ani. Am întâlnit mulţi ţărani, ciobani inte­li­genţi, oameni cu minte, şi toţi spun că nu-i bine ce se întâmplă. Dar tine­rii vin din străinătate de la muncă şi vor să cons­truiască case cum au vă­zut acolo, cu beton în loc de lemn. În foarte pu­ţine comune se mai păs­trează ce a fost îna­inte de 90. Nu-mi place, dar Mara­mureşul încă păs­trează ceva, un aer, o atmosferă care mă face să-mi do­resc să mă în­torc."

"Ce aparat? Eu fotografiez cu inima"

Răsfoim împreună pa­­gi­nile albumului de foto­grafii "Maramu­re­şul meu", apărut recent. Imagini în alb şi negru, din anii 70-80, o selecţie de suflet a au­torului. U­nele au o mare valoare documentară, altele spun mai mult despre poetul Miya Kosei.
"Mă uitam într-o zi peste negativele din acei ani, am cutii întregi aca­să, şi mi-am dat seama că-i o comoară acolo, sunt atâtea lucruri dis­pă­rute. Obi­ceiuri, porţi din lemn, ţărani în o­pinci. Un pri­eten român mi-a sponsorizat albu­mul scos la Cluj şi, timp de jumătate de an, am lucrat la selecţia fo­to­grafiilor. Sunt fotografii de suflet, alb-negrul este esenţa, asta-i inima mea. Uite, o fetiţă cio­bă­naş avea grijă de câteva oi. Şi când m-am apro­piat, am auzit-o strigându-le «Hai la mama!».Cred că avea 5-6 ani. Aici, un băieţel cu un băţ lung, ca o radio antenă, pentru oi. Acum a ajuns inginer elec­tronist. Ce ţărani frumoşi, ce lumină aveau pe chipuri! Aici sunt colindătorii, aici pomana. Foto­grafia asta este făcută la Nunta morţilor, un obicei ce se ţinea odată şi în Franţa, Irlanda, Rusia, Ucra­i­na. Acum, numai în Maramureş, şi se în­tâm­plă rar. Eu întrebam, notam tot ce spunea preotul, ştiu mai multe despre obiceiurile locului decât mara­mu­reşenii. Se vorbea mult despre magie în Mara­mureş, foarte foarte inte­resant, am scris totul. Aici este vrăjitoarea satu­lui, cu un buchet de mătră­gu­nă pe masă. Am mers cu mirele şi cu mireasa la vră­jitoare, era un obicei ca cei doi să meargă înainte de nuntă, să le citească în mătrăgună. Dispar şi lu­cru­rile astea, foarte rar se mai găsesc. Astăzi mă în­torc în Japonia şi peste câ­teva zile voi pleca în nor­dul ţării, la un festival de magie, unde se adună ba­be­le, vrăjitoarele din sa­tele izolate de munte. Aici e o foto­grafie cu, probabil, ul­tima şezătoare. Pentru fotografia asta, ca să prind şirurile de oi în ceaţa de noiembrie, am venit cinci an în acelaşi loc. Aici, la stână, ciobanii mân­cau sla­nă cu ceapă şi cu ţuică. Atât! Poate şi o felie de brân­ză. Ce bine era la stână! Fan­tastic."
Expoziţiile de foto­gra­fie ale lui Miya Kosei des­pre Mara­mu­reş au fost vă­zute de peste un milion de vizitatori, la Paris, Ro­ma, Viena, Linz, New York, iar anul acesta vor merge la Vladi­vos­tok şi Ekaterin­burg. Pentru luna octom­brie, pregăteşte un nou al­bum, cu fotografii color. "Saint-Exupery spune că lucrurile e­sen­ţiale sunt invi­zi­bile, nu-s percepute cu o­chii, ci cu inima. Vreau să fac astfel de fo­tografii in­vizibile. Sunt întrebat cu ce apa­rat este făcută fo­to­grafia cutare sau cutare, fie­care îşi dă cu părerea. Nu-i făcută cu apa­ra­tul, am folosit inima, sufletul."
Îl întreb dacă toate aceste călătorii l-au men­ţinut tânăr, vioi, în forma incredibilă pe care o arată: "Am învăţat de la că­lători multe, ascultându-le poveştile. În plus, când călătoreşti, îţi merge mintea, gândeşti, eşti alert. Am învăţat să fiu flexibil, ca românii, să nu îmi impun un program strict. Mă întreabă cineva în tren «Unde mergi?». «Acolo». «A, nu se poate, toc­mai ce s-a făcut vinul». Şi ne dăm jos şi mergem la el şi povestim şi îmi prezintă familia. Când sunt în România, fiecare zi îmi oferă surprize, sunt en­tuziasmat tot timpul, dornic să văd, să aflu, să simt, şi asta mă ţine în priză."