Lilianna Lunghina a fost o bună traducătoare în limba rusă din mari scriitori francezi, germani şi scandinavi, îngăduiţi de cenzura URSS. În 1997, când avea 77 de ani, un realizator de documentare TV, Oleg Dorman, a solicitat-o să-şi povestească în faţa camerei de filmat viaţa, intersectată cu a unor personalităţi azi celebre, din lumea culturală sovietică. După moartea ei, în 1998, documentaristul a transcris istorisirile înregistrate, inclusiv cele ce nu intraseră în film, şi astfel a luat naştere această carte-document despre pătimirile intelectualilor din Uniunea Sovietică pe parcursul secolului XX. S-au publicat în ultimele decenii o mulţime de studii ale sovietologilor despre stalinism, hruşciovism, brejnevism şi tot ce a urmat până la căderea regimurilor comuniste. Dar mărturiile individuale, evocarea unor destine mutilate sau frânte de orânduirea bazată pe creiere spălate îndelung de propagandă, pe teroare şi delaţiune, sunt mai convingătoare în concretul lor omenesc. "Cu cât vor fi mai mulţi cei ce vor mărturisi încercările prin care au trecut, cu atât mai multe mărturii vor fi păstrate în memoria colectivă (...). Ceva-ceva o să iasă de aici care să fie de folos secolului XXI" - crede memorialista, o natură optimistă în privinţa disponibilităţii viitorului de a învăţa din greşelile trecutului. (Realităţile începutului de secol, tendinţele de azi, ne fac însă mai sceptici.). Lilia Lunghina era născută în 1920. Tatăl ei, unul dintre puţinii bolşevici cu studii superioare inginereşti, fusese numit adjunctul lui Lunacearski, iar în 1925 e trimis cu familia în Germania să achiziţioneze utilaje pentru industrializarea URSS. Soţia lui, o fire boemă, cu înclinaţii artistice, refuză să-l însoţească la revenirea în ţară şi rămâne cu fetiţa la Berlin, apoi se stabilesc la Paris, câştigându-şi traiul din spectacole de marionete. Lilia e şcolită în Germania şi Franţa până la 13 ani şi astfel deprinde perfect cele două limbi. În 1933 însă, aiuritei mame i se face dor de soţul ei şi se întoarce cu Lilia în URSS. Integrarea elevei educate cu valori occidentale în modul de viaţă sovietic se dovedeşte dificilă. În locuinţele "la comun", lipsite de intimitate, oamenii se spionează şi se toarnă între ei, kaghebeşnikul (termen echivalent securistului de la noi) e omniprezent, se fac zilnic arestări. Adolescenta începe să înţeleagă realităţile crude ale stalinismului bazat pe teroare. Admisă la Institutul Superior de Limbi Străine, participă la adunări conduse de politruci, în care studenţii se recunoşteau vinovaţi în faţa Partidului şi a ţării că nu şi-au demascat la KGB părinţii sau colegii. Dar, tot în anii studenţiei, leagă prietenii pe viaţă cu profesori şi studenţi care gândeau ca ea. Soarta celor mai deştepţi, talentaţi şi cinstiţi dintre aceşti prieteni e adesea tragică: arestaţi (existau planuri de arestări ce trebuiau îndeplinite!), deportaţi, ucişi, morţi pe front. Supravieţuitorii sunt persecutaţi sistematic. Din 1941, directivele jdanoviste fac ravagii în domeniul cultural în care vor lucra traducătoarea şi soţul ei, Sima - scenarist, dramaturg şi regizor. Nu e admis decât "realismul socialist" - "o reprezentare primitivă a vieţii, cu un singur sens, clar exprimat". Ideologii de profesie apărau şi promovau acest stil simplist, rudimentar, care corespundea nivelului lor. Sunt evocate, aşa cum le-a cunoscut ea din apropiere, victimele campaniilor antiintelectuale şi anticosmopolite, comandate de C.C. al P.C.U.S. - Ţvetaieva, Ahmatova, Zoscenko, Şalamov, Şostakovici, Evtuşenko, Soljeniţîn şi alte nume azi celebre. Din perspectiva timpului, Lunghina vede această "vânătoare de vrăjitoare" şi ca o luptă între talent şi mediocritate, de partea puterii raliindu-se mai ales artiştii de duzină. În timpul celui de al doilea mare val de arestări din 1947, soldat cu împuşcarea unor oameni învinuiţi arbitrar, se vădeşte din plin ticăloşia unor scriitori oficiali, ce nu vor să-şi piardă privilegiile - precum Fadeev, Şolohov sau Ehrenburg, între alţii - dar şi laşitatea masei care votează după cum i se impune. Lilia îşi recunoaşte remuşcările în pagini excepţionale despre frică şi curaj, despre oportunişti şi caractere integre, despre samizdat, disidenţă şi solidaritate, despre antisemitism ca politică de stat, despre felul cum au resimţit intelectualii liberali din URSS evenimentele din Ungaria - 1956 şi Praga - 1968, dar şi reformele gorbacioviste. La sfârşitul vieţii sale, această femeie remarcabilă (care a avut bucuria de a-şi vedea unul din cei doi fii, Pavel Lunghin, luând premiul de regie la Cannes pentru filmul Taxi-blues) crede că, deşi a trăit într-o lume cumplită, a cunoscut şi fericirea, datorită unor oameni minunaţi. Şi că, până la urmă, graţie acestui gen de oameni, binele învinge.
Selecţia "FORMULA AS"
* Lilianna Lunghina, "Cuvânt cu cuvânt", traducere de Gabriela Russo, Editura Humanitas, colecţia "Memorii/Jurnale", 320 p.
Lilianna Lunghina a fost o bună traducătoare în limba rusă din mari scriitori francezi, germani şi scandinavi, îngăduiţi de cenzura URSS. În 1997, când avea 77 de ani, un realizator de documentare TV, Oleg Dorman, a solicitat-o să-şi povestească în faţa camerei de filmat viaţa, intersectată cu a unor personalităţi azi celebre, din lumea culturală sovietică. După moartea ei, în 1998, documentaristul a transcris istorisirile înregistrate, inclusiv cele ce nu intraseră în film, şi astfel a luat naştere această carte-document despre pătimirile intelectualilor din Uniunea Sovietică pe parcursul secolului XX. S-au publicat în ultimele decenii o mulţime de studii ale sovietologilor despre stalinism, hruşciovism, brejnevism şi tot ce a urmat până la căderea regimurilor comuniste. Dar mărturiile individuale, evocarea unor destine mutilate sau frânte de orânduirea bazată pe creiere spălate îndelung de propagandă, pe teroare şi delaţiune, sunt mai convingătoare în concretul lor omenesc. "Cu cât vor fi mai mulţi cei ce vor mărturisi încercările prin care au trecut, cu atât mai multe mărturii vor fi păstrate în memoria colectivă (...). Ceva-ceva o să iasă de aici care să fie de folos secolului XXI" - crede memorialista, o natură optimistă în privinţa disponibilităţii viitorului de a învăţa din greşelile trecutului. (Realităţile începutului de secol, tendinţele de azi, ne fac însă mai sceptici.). Lilia Lunghina era născută în 1920. Tatăl ei, unul dintre puţinii bolşevici cu studii superioare inginereşti, fusese numit adjunctul lui Lunacearski, iar în 1925 e trimis cu familia în Germania să achiziţioneze utilaje pentru industrializarea URSS. Soţia lui, o fire boemă, cu înclinaţii artistice, refuză să-l însoţească la revenirea în ţară şi rămâne cu fetiţa la Berlin, apoi se stabilesc la Paris, câştigându-şi traiul din spectacole de marionete. Lilia e şcolită în Germania şi Franţa până la 13 ani şi astfel deprinde perfect cele două limbi. În 1933 însă, aiuritei mame i se face dor de soţul ei şi se întoarce cu Lilia în URSS. Integrarea elevei educate cu valori occidentale în modul de viaţă sovietic se dovedeşte dificilă. În locuinţele "la comun", lipsite de intimitate, oamenii se spionează şi se toarnă între ei, kaghebeşnikul (termen echivalent securistului de la noi) e omniprezent, se fac zilnic arestări. Adolescenta începe să înţeleagă realităţile crude ale stalinismului bazat pe teroare. Admisă la Institutul Superior de Limbi Străine, participă la adunări conduse de politruci, în care studenţii se recunoşteau vinovaţi în faţa Partidului şi a ţării că nu şi-au demascat la KGB părinţii sau colegii. Dar, tot în anii studenţiei, leagă prietenii pe viaţă cu profesori şi studenţi care gândeau ca ea. Soarta celor mai deştepţi, talentaţi şi cinstiţi dintre aceşti prieteni e adesea tragică: arestaţi (existau planuri de arestări ce trebuiau îndeplinite!), deportaţi, ucişi, morţi pe front. Supravieţuitorii sunt persecutaţi sistematic. Din 1941, directivele jdanoviste fac ravagii în domeniul cultural în care vor lucra traducătoarea şi soţul ei, Sima - scenarist, dramaturg şi regizor. Nu e admis decât "realismul socialist" - "o reprezentare primitivă a vieţii, cu un singur sens, clar exprimat". Ideologii de profesie apărau şi promovau acest stil simplist, rudimentar, care corespundea nivelului lor. Sunt evocate, aşa cum le-a cunoscut ea din apropiere, victimele campaniilor antiintelectuale şi anticosmopolite, comandate de C.C. al P.C.U.S. - Ţvetaieva, Ahmatova, Zoscenko, Şalamov, Şostakovici, Evtuşenko, Soljeniţîn şi alte nume azi celebre. Din perspectiva timpului, Lunghina vede această "vânătoare de vrăjitoare" şi ca o luptă între talent şi mediocritate, de partea puterii raliindu-se mai ales artiştii de duzină. În timpul celui de al doilea mare val de arestări din 1947, soldat cu împuşcarea unor oameni învinuiţi arbitrar, se vădeşte din plin ticăloşia unor scriitori oficiali, ce nu vor să-şi piardă privilegiile - precum Fadeev, Şolohov sau Ehrenburg, între alţii - dar şi laşitatea masei care votează după cum i se impune. Lilia îşi recunoaşte remuşcările în pagini excepţionale despre frică şi curaj, despre oportunişti şi caractere integre, despre samizdat, disidenţă şi solidaritate, despre antisemitism ca politică de stat, despre felul cum au resimţit intelectualii liberali din URSS evenimentele din Ungaria - 1956 şi Praga - 1968, dar şi reformele gorbacioviste. La sfârşitul vieţii sale, această femeie remarcabilă (care a avut bucuria de a-şi vedea unul din cei doi fii, Pavel Lunghin, luând premiul de regie la Cannes pentru filmul Taxi-blues) crede că, deşi a trăit într-o lume cumplită, a cunoscut şi fericirea, datorită unor oameni minunaţi. Şi că, până la urmă, graţie acestui gen de oameni, binele învinge.
Lilianna Lunghina a fost o bună traducătoare în limba rusă din mari scriitori francezi, germani şi scandinavi, îngăduiţi de cenzura URSS. În 1997, când avea 77 de ani, un realizator de documentare TV, Oleg Dorman, a solicitat-o să-şi povestească în faţa camerei de filmat viaţa, intersectată cu a unor personalităţi azi celebre, din lumea culturală sovietică. După moartea ei, în 1998, documentaristul a transcris istorisirile înregistrate, inclusiv cele ce nu intraseră în film, şi astfel a luat naştere această carte-document despre pătimirile intelectualilor din Uniunea Sovietică pe parcursul secolului XX. S-au publicat în ultimele decenii o mulţime de studii ale sovietologilor despre stalinism, hruşciovism, brejnevism şi tot ce a urmat până la căderea regimurilor comuniste. Dar mărturiile individuale, evocarea unor destine mutilate sau frânte de orânduirea bazată pe creiere spălate îndelung de propagandă, pe teroare şi delaţiune, sunt mai convingătoare în concretul lor omenesc. "Cu cât vor fi mai mulţi cei ce vor mărturisi încercările prin care au trecut, cu atât mai multe mărturii vor fi păstrate în memoria colectivă (...). Ceva-ceva o să iasă de aici care să fie de folos secolului XXI" - crede memorialista, o natură optimistă în privinţa disponibilităţii viitorului de a învăţa din greşelile trecutului. (Realităţile începutului de secol, tendinţele de azi, ne fac însă mai sceptici.). Lilia Lunghina era născută în 1920. Tatăl ei, unul dintre puţinii bolşevici cu studii superioare inginereşti, fusese numit adjunctul lui Lunacearski, iar în 1925 e trimis cu familia în Germania să achiziţioneze utilaje pentru industrializarea URSS. Soţia lui, o fire boemă, cu înclinaţii artistice, refuză să-l însoţească la revenirea în ţară şi rămâne cu fetiţa la Berlin, apoi se stabilesc la Paris, câştigându-şi traiul din spectacole de marionete. Lilia e şcolită în Germania şi Franţa până la 13 ani şi astfel deprinde perfect cele două limbi. În 1933 însă, aiuritei mame i se face dor de soţul ei şi se întoarce cu Lilia în URSS. Integrarea elevei educate cu valori occidentale în modul de viaţă sovietic se dovedeşte dificilă. În locuinţele "la comun", lipsite de intimitate, oamenii se spionează şi se toarnă între ei, kaghebeşnikul (termen echivalent securistului de la noi) e omniprezent, se fac zilnic arestări. Adolescenta începe să înţeleagă realităţile crude ale stalinismului bazat pe teroare. Admisă la Institutul Superior de Limbi Străine, participă la adunări conduse de politruci, în care studenţii se recunoşteau vinovaţi în faţa Partidului şi a ţării că nu şi-au demascat la KGB părinţii sau colegii. Dar, tot în anii studenţiei, leagă prietenii pe viaţă cu profesori şi studenţi care gândeau ca ea. Soarta celor mai deştepţi, talentaţi şi cinstiţi dintre aceşti prieteni e adesea tragică: arestaţi (existau planuri de arestări ce trebuiau îndeplinite!), deportaţi, ucişi, morţi pe front. Supravieţuitorii sunt persecutaţi sistematic. Din 1941, directivele jdanoviste fac ravagii în domeniul cultural în care vor lucra traducătoarea şi soţul ei, Sima - scenarist, dramaturg şi regizor. Nu e admis decât "realismul socialist" - "o reprezentare primitivă a vieţii, cu un singur sens, clar exprimat". Ideologii de profesie apărau şi promovau acest stil simplist, rudimentar, care corespundea nivelului lor. Sunt evocate, aşa cum le-a cunoscut ea din apropiere, victimele campaniilor antiintelectuale şi anticosmopolite, comandate de C.C. al P.C.U.S. - Ţvetaieva, Ahmatova, Zoscenko, Şalamov, Şostakovici, Evtuşenko, Soljeniţîn şi alte nume azi celebre. Din perspectiva timpului, Lunghina vede această "vânătoare de vrăjitoare" şi ca o luptă între talent şi mediocritate, de partea puterii raliindu-se mai ales artiştii de duzină. În timpul celui de al doilea mare val de arestări din 1947, soldat cu împuşcarea unor oameni învinuiţi arbitrar, se vădeşte din plin ticăloşia unor scriitori oficiali, ce nu vor să-şi piardă privilegiile - precum Fadeev, Şolohov sau Ehrenburg, între alţii - dar şi laşitatea masei care votează după cum i se impune. Lilia îşi recunoaşte remuşcările în pagini excepţionale despre frică şi curaj, despre oportunişti şi caractere integre, despre samizdat, disidenţă şi solidaritate, despre antisemitism ca politică de stat, despre felul cum au resimţit intelectualii liberali din URSS evenimentele din Ungaria - 1956 şi Praga - 1968, dar şi reformele gorbacioviste. La sfârşitul vieţii sale, această femeie remarcabilă (care a avut bucuria de a-şi vedea unul din cei doi fii, Pavel Lunghin, luând premiul de regie la Cannes pentru filmul Taxi-blues) crede că, deşi a trăit într-o lume cumplită, a cunoscut şi fericirea, datorită unor oameni minunaţi. Şi că, până la urmă, graţie acestui gen de oameni, binele învinge.
Alte articole din acest numar
- Selecţia "FORMULA AS"
- MIYA KOSEI - "Cum mă întorc în Japonia, îmi pun muzică românească şi mi se face dor de Maramureş"
- Tricolor românesc, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
