Lilianna Lunghina a fost o bună traducătoare în limba rusă din mari scriitori francezi, germani și scandinavi, îngăduiți de cenzura URSS. În 1997, când avea 77 de ani, un realizator de documentare TV, Oleg Dorman, a solicitat-o să-și povestească în fața camerei de filmat viața, intersectată cu a unor personalități azi celebre, din lumea culturală sovietică. După moartea ei, în 1998, documentaristul a transcris istorisirile înregistrate, inclusiv cele ce nu intraseră în film, și astfel a luat naștere această carte-document despre pătimirile intelectualilor din Uniunea Sovietică pe parcursul secolului XX. S-au publicat în ultimele decenii o mulțime de studii ale sovietologilor despre stalinism, hrușciovism, brejnevism și tot ce a urmat până la căderea regimurilor comuniste. Dar mărturiile individuale, evocarea unor destine mutilate sau frânte de orânduirea bazată pe creiere spălate îndelung de propagandă, pe teroare și delațiune, sunt mai convingătoare în concretul lor omenesc. "Cu cât vor fi mai mulți cei ce vor mărturisi încercările prin care au trecut, cu atât mai multe mărturii vor fi păstrate în memoria colectivă (...). Ceva-ceva o să iasă de aici care să fie de folos secolului XXI" - crede memorialista, o natură optimistă în privința disponibilității viitorului de a învăța din greșelile trecutului. (Realitățile începutului de secol, tendințele de azi, ne fac însă mai sceptici.). Lilia Lunghina era născută în 1920. Tatăl ei, unul dintre puținii bolșevici cu studii superioare inginerești, fusese numit adjunctul lui Lunacearski, iar în 1925 e trimis cu familia în Germania să achiziționeze utilaje pentru industrializarea URSS. Soția lui, o fire boemă, cu înclinații artistice, refuză să-l însoțească la revenirea în țară și rămâne cu fetița la Berlin, apoi se stabilesc la Paris, câștigându-și traiul din spectacole de marionete. Lilia e școlită în Germania și Franța până la 13 ani și astfel deprinde perfect cele două limbi. În 1933 însă, aiuritei mame i se face dor de soțul ei și se întoarce cu Lilia în URSS. Integrarea elevei educate cu valori occidentale în modul de viață sovietic se dovedește dificilă. În locuințele "la comun", lipsite de intimitate, oamenii se spionează și se toarnă între ei, kaghebeșnikul (termen echivalent securistului de la noi) e omniprezent, se fac zilnic arestări. Adolescenta începe să înțeleagă realitățile crude ale stalinismului bazat pe teroare. Admisă la Institutul Superior de Limbi Străine, participă la adunări conduse de politruci, în care studenții se recunoșteau vinovați în fața Partidului și a țării că nu și-au demascat la KGB părinții sau colegii. Dar, tot în anii studenției, leagă prietenii pe viață cu profesori și studenți care gândeau ca ea. Soarta celor mai deștepți, talentați și cinstiți dintre acești prieteni e adesea tragică: arestați (existau planuri de arestări ce trebuiau îndeplinite!), deportați, uciși, morți pe front. Supraviețuitorii sunt persecutați sistematic. Din 1941, directivele jdanoviste fac ravagii în domeniul cultural în care vor lucra traducătoarea și soțul ei, Sima - scenarist, dramaturg și regizor. Nu e admis decât "realismul socialist" - "o reprezentare primitivă a vieții, cu un singur sens, clar exprimat". Ideologii de profesie apărau și promovau acest stil simplist, rudimentar, care corespundea nivelului lor. Sunt evocate, așa cum le-a cunoscut ea din apropiere, victimele campaniilor antiintelectuale și anticosmopolite, comandate de C.C. al P.C.U.S. - Țvetaieva, Ahmatova, Zoscenko, Șalamov, Șostakovici, Evtușenko, Soljenițîn și alte nume azi celebre. Din perspectiva timpului, Lunghina vede această "vânătoare de vrăjitoare" și ca o luptă între talent și mediocritate, de partea puterii raliindu-se mai ales artiștii de duzină. În timpul celui de al doilea mare val de arestări din 1947, soldat cu împușcarea unor oameni învinuiți arbitrar, se vădește din plin ticăloșia unor scriitori oficiali, ce nu vor să-și piardă privilegiile - precum Fadeev, Șolohov sau Ehrenburg, între alții - dar și lașitatea masei care votează după cum i se impune. Lilia își recunoaște remușcările în pagini excepționale despre frică și curaj, despre oportuniști și caractere integre, despre samizdat, disidență și solidaritate, despre antisemitism ca politică de stat, despre felul cum au resimțit intelectualii liberali din URSS evenimentele din Ungaria - 1956 și Praga - 1968, dar și reformele gorbacioviste. La sfârșitul vieții sale, această femeie remarcabilă (care a avut bucuria de a-și vedea unul din cei doi fii, Pavel Lunghin, luând premiul de regie la Cannes pentru filmul Taxi-blues) crede că, deși a trăit într-o lume cumplită, a cunoscut și fericirea, datorită unor oameni minunați. Și că, până la urmă, grație acestui gen de oameni, binele învinge.