Inițierea
În 1965, Miya Kosei a pornit într-o călătorie lungă cât o odisee, ce avea să-i schimbe rostul vieții. După ce își terminase studiile în Tokyo-ul natal, lucrase timp de cinci ani la o editură, apoi își dăduse demisia și se dedicase scrisului, asemenea părinților săi. Scria poezii și povestiri pentru copii. S-a întâmplat, însă, ca un student japonez ce a locuit o perioadă în gazdă la familia sa și se pregătea să plece la studii la Moscova să-i spună lui Miya: "Nu mai sta să trăiești aici, doar între cărți! Câte cărți ai? 2000? Asta-i zero. Trebuie să călătorești. Vino să vezi Moscova, îți voi trimite bilet." Și i-a trimit biletul promis. Numai dus. Când a primit invitația, Miya avea 28 de ani, și ce putea fi mai incitant la acea vârstă, în anii '60, decât să pornească într-o aventură în necunoscut? A mers până la Yokohama, de acolo a luat vaporul până la Vladivostok, apoi trenul până la Habrovsk, în Siberia, de unde un avion l-a purtat către Moscova. A vizitat muzeele, s-a plimbat, a mers și la Sankt Petersburg, pe atunci numit Leningrad, și într-o zi i-a spus amicului său: "Mâine plec acasă." "Nu se poate!", i-a răspuns prietenul. "Mergi să vezi țările occidentale, mergi să vezi Parisul. Pe unde vrei să mergi, prin Finlanda sau prin Ucraina?"
Astfel s-a trezit Miya Kosei, în primăvara lui 1965, în gara din Iași, înconjurat de oameni curioși, între care cei mai mulți nu văzuseră în viața lor un asiatic. Se înțelegeau în franceză. Se nimerise în gară un profesor care știa limba bine și traducea. "Am fost impresionat, încă din primele clipe de la intrarea în România, de cât de primitori și de calzi pot fi oamenii. Nu mai întâlnisem așa ceva. Un tânăr m-a dus la mătușa lui, să stau 2-3 zile, și când am spus apoi că plec să vizitez Bucureștiul, s-a pus pe plâns lacrimi grele. «Tu ești de acum nepotul meu din Japonia», a zis ea." Și așa a mai rămas încă două săptămâni la Iași, deși în fiecare zi spunea că va pleca. Drumul spre București nu a fost chiar unul direct. Așa cum avea să i se întâmple în toate călătoriile sale în România, oamenii intrau cu el în vorbă, unii îl dădeau jos de prin tren, îl luau cu ei acasă, îl puneau la masă, îl țineau câteva zile, uneori îi mai dădeau și bani. Mulți studenți îl invitau în căminele studențești, îi dădeau scrisori către colegi din alte orașe, în care scriau că-i prietenul lor, oaspete foarte important, și să aibă grijă de el. Așa a văzut Miya pentru prima oară România, Brașov, Pitești, Craiova, Timișoara, Arad, Oradea. Însă peste tot pe unde mergea, lumea îi spunea "Ar trebui să mergi în Maramureș, acolo trăiesc românii adevărați". Așa că, după trei luni de peregrinări prin țară, Miya a ajuns, în sfârșit, în Maramureș. "Imediat ce am ajuns în Maramureș, am simțit că are un aer puternic familiar, ca un «déjà vu». Casele cu acoperișuri de paie, oamenii ce trăiau alături de animale domestice și, atunci când vorbeau, aproape că strigau unii la alții. Mi-a trezit o nostalgie după satele japoneze de munte, unde am copilărit. Am stat atunci doar zece zile în Maramureș, însă m-am îndrăgostit de acest loc".
"Cum am devenit «romaniac»"
Miya s-a născut la Tokyo, dar pe când avea opt ani, casa familiei sale a fost distrusă de un bombardament american. Scăpați teferi, și-au găsit cu toții refugiu în zona muntoasă, rurală, din nordul Japoniei, în locurile de unde se trăgeau părinții. Tata era dramaturg, mama, poetesă. De la ea crede Miya că i se trage atât talentul la scris, cât și interesul pentru fotografie. Mama sa fotografia și era foarte atentă la compoziție, la echilibru. După ce a trecut războiul, s-au mutat într-un oraș mediu, "cam ca Baia Mare", apoi s-au întors la Tokyo, însă a păstrat în suflet aerul de munte, stilul de viață din satele din nord.
După cele zece zile petrecute în Maramureș, tânărul Miya Kosei și-a continuat călătoria prin Budapesta, Belgrad, Grecia, Berlin, Praga, Londra, Paris. A trecut prin Italia, Olanda, Belgia, călătorind cu autostopul și, când nu se putea altfel, cu vaporul. Pe atunci, nu se putea ieși din Japonia cu mai mult de 500 de dolari, așa încât, când și-a terminat banii, după un an și nouă luni de umblat, s-a întors la Tokyo.
"Când m-am întors acasă, am scris o carte despre călătorie, care a avut mare succes. S-a epuizat rapid tirajul de 100 000 de exemplare. Dar întoarcerea a însemnat pentru mine un șoc cultural, nu mă mai puteam integra. Nu știam ce-i cu mine, tot timpul mă gândeam la România, la oamenii care plângeau când plecam, la felul în care m-au primit. În toată călătoria mea, românii m-au ajutat cel mai mult, mi-au rămas la suflet. M-au luat la ei acasă, m-au primit ca pe un oaspete de seamă. Iar acum mă gândeam în fiecare minut la România. Mă impresionaseră Parisul, Napoli, Roma, muzeele, dar totul era mai mult de suprafață, România îmi rămăsese la inimă. Așa că am devenit "romaniac". Cum mă întorc în Japonia, îmi pun muzică românească și mă gândesc cum să fac să mă întorc mai repede în Maramureș."
Învârtita, țuica și limba română
Privit la început ca un personaj exotic - "japonezu' care ne face poze" - Miya Kosei a devenit o prezență constantă pe văile Izei și Marei și a legat multe prietenii trainice. Acum este mai mult decât un oaspete din Japonia. Vine special pentru o nuntă, uneori și pentru o înmormântare. Bea horincă cu sătenii, care l-au învățat învârtita și sârba. Vorbește bine limba română, chiar dacă nu i-a fost ușor deloc să o învețe, mai ales dialectul maramureșean. "Am avut un prieten bun, profesor în Oradea, care știa zece limbi. Mi-a fost mai apropiat ca fratele meu. Eu nu știu decât vreo cinci limbi. Prima oară învățasem să spun câteva cuvinte, expresii, mai înțelegeam ce spun cei din jur, dar când am ajuns în Maramureș, n-am mai priceput nimic. Acum mă descurc. După mine au venit mai mulți etnografi japonezi în Maramureș, atrași de obiceiurile de aici, dar nu au reușit să treacă de bariera limbajului. Au plecat foarte invidioși pe mine, că mă înțeleg atât de bine cu țăranii."
Într-o zi, Miya Kosei a intrat în casa sărăcăcioasă a unor țigani de la margine de sat și a spus "România este țara cea mai frumoasă din lume, o iubesc! Și oamenii, primitori și buni." Țiganii au rămas cu gurile căscate la început, apoi s-au bucurat ca niște copii că japonezul știe atât de bine să vorbească românește și că le-a călcat pragul. Țiganca i-a dat dreptate, iar bărbatul, tatăl a zece copii, s-a îmbătat atât de tare cu un alcool de cea mai proastă calitate, aproape spirt, că trei zile, cât a stat Miya Kosei la ei, s-a văitat de cap. Un lucru nu a făcut japonezul în călătoriile sale. "Nu m-am îndrăgostit niciodată de o femeie din străinătate, asta a fost regula. Dacă văd o cucoană frumoasă și reușesc să-i fac poză, gata, îmi ajunge, nu vreau mai mult. Cunosc un japonez căsătorit cu o româncă în Satu Mare, foarte mult curaj a avut el să facă asta."
Centrul spiritual al lumii
L-am rugat să încerce o paralelă între viața din România și cea din Japonia, între schimbările survenite aici și acolo, în cei cincizeci de ani. "Japonezii muncesc ca furnicile, 12 ore pe zi, 8 oficial și 4 gratis, în plus. Nu mai au timp să gândească, doar muncesc și atât, ceea ce este periculos pentru evoluția socială și politică. Și nemții muncesc mult, dar ei au și petreceri, distracții, vacanță. Și românii muncesc, dar ei sunt flexibili, mai nepunctuali. Iubesc stilul ăsta latin, relaxat, în care confortul personal e important. La țară, spre deosebire de țăranii români, japonezii nu sunt credincioși, mulți sunt atei. Tradițiile s-au cam pierdut, mai sunt câteva festivaluri, dar destul de comerciale, de suprafață. Și în Maramureș se pierd obiceiurile, dar tot rămâne un centru spiritual al lumii. Ultima Europă este acolo. Și în zona rurală din Japonia se întâmplă tot ce se întâmplă în lume: tinerii nu-și mai găsesc de lucru și pleacă la orașe, care devin sufocante. Tokyo are 12 milioane de locuitori, într-un spațiu mai mic ca Maramureșul. Iar în jurul său, pe o rază de 150 de kilometri, trăiesc alte 45 de milioane! Tineretul, și în România, și în Japonia, se gândește numai la bani. Puțini mai citesc, sunt interesați de artă, de cultură. Dacă scot o carte în Japonia, tirajul va fi de 1000, și nu de 100 000 de exemplare, cum am avut la prima carte. Sunt trist să văd cât de tare s-a schimbat Maramureșul, în ultimii ani. Am întâlnit mulți țărani, ciobani inteligenți, oameni cu minte, și toți spun că nu-i bine ce se întâmplă. Dar tinerii vin din străinătate de la muncă și vor să construiască case cum au văzut acolo, cu beton în loc de lemn. În foarte puține comune se mai păstrează ce a fost înainte de 90. Nu-mi place, dar Maramureșul încă păstrează ceva, un aer, o atmosferă care mă face să-mi doresc să mă întorc."
"Ce aparat? Eu fotografiez cu inima"
Răsfoim împreună paginile albumului de fotografii "Maramureșul meu", apărut recent. Imagini în alb și negru, din anii 70-80, o selecție de suflet a autorului. Unele au o mare valoare documentară, altele spun mai mult despre poetul Miya Kosei.
"Mă uitam într-o zi peste negativele din acei ani, am cutii întregi acasă, și mi-am dat seama că-i o comoară acolo, sunt atâtea lucruri dispărute. Obiceiuri, porți din lemn, țărani în opinci. Un prieten român mi-a sponsorizat albumul scos la Cluj și, timp de jumătate de an, am lucrat la selecția fotografiilor. Sunt fotografii de suflet, alb-negrul este esența, asta-i inima mea. Uite, o fetiță ciobănaș avea grijă de câteva oi. Și când m-am apropiat, am auzit-o strigându-le «Hai la mama!».Cred că avea 5-6 ani. Aici, un băiețel cu un băț lung, ca o radio antenă, pentru oi. Acum a ajuns inginer electronist. Ce țărani frumoși, ce lumină aveau pe chipuri! Aici sunt colindătorii, aici pomana. Fotografia asta este făcută la Nunta morților, un obicei ce se ținea odată și în Franța, Irlanda, Rusia, Ucraina. Acum, numai în Maramureș, și se întâmplă rar. Eu întrebam, notam tot ce spunea preotul, știu mai multe despre obiceiurile locului decât maramureșenii. Se vorbea mult despre magie în Maramureș, foarte foarte interesant, am scris totul. Aici este vrăjitoarea satului, cu un buchet de mătrăgună pe masă. Am mers cu mirele și cu mireasa la vrăjitoare, era un obicei ca cei doi să meargă înainte de nuntă, să le citească în mătrăgună. Dispar și lucrurile astea, foarte rar se mai găsesc. Astăzi mă întorc în Japonia și peste câteva zile voi pleca în nordul țării, la un festival de magie, unde se adună babele, vrăjitoarele din satele izolate de munte. Aici e o fotografie cu, probabil, ultima șezătoare. Pentru fotografia asta, ca să prind șirurile de oi în ceața de noiembrie, am venit cinci an în același loc. Aici, la stână, ciobanii mâncau slană cu ceapă și cu țuică. Atât! Poate și o felie de brânză. Ce bine era la stână! Fantastic."
Expozițiile de fotografie ale lui Miya Kosei despre Maramureș au fost văzute de peste un milion de vizitatori, la Paris, Roma, Viena, Linz, New York, iar anul acesta vor merge la Vladivostok și Ekaterinburg. Pentru luna octombrie, pregătește un nou album, cu fotografii color. "Saint-Exupery spune că lucrurile esențiale sunt invizibile, nu-s percepute cu ochii, ci cu inima. Vreau să fac astfel de fotografii invizibile. Sunt întrebat cu ce aparat este făcută fotografia cutare sau cutare, fiecare își dă cu părerea. Nu-i făcută cu aparatul, am folosit inima, sufletul."
Îl întreb dacă toate aceste călătorii l-au menținut tânăr, vioi, în forma incredibilă pe care o arată: "Am învățat de la călători multe, ascultându-le poveștile. În plus, când călătorești, îți merge mintea, gândești, ești alert. Am învățat să fiu flexibil, ca românii, să nu îmi impun un program strict. Mă întreabă cineva în tren «Unde mergi?». «Acolo». «A, nu se poate, tocmai ce s-a făcut vinul». Și ne dăm jos și mergem la el și povestim și îmi prezintă familia. Când sunt în România, fiecare zi îmi oferă surprize, sunt entuziasmat tot timpul, dornic să văd, să aflu, să simt, și asta mă ține în priză."