Cei 7 pitici din Rozavlea

Am ajuns în Maramureşul vechi, de dincolo de Gutâi, pe urmele unei po­veşti cu pitici cântăreţi, călători prin Europa. Coborâtă parcă din vremuri medievale, istoria pi­ticilor din Rozavlea a ajuns subiect pentru romane de succes şi scenarii de filme. În locul Albei ca Ză­pa­da, apare însă unul dintre cei mai urâţi şi blestemaţi oameni ai veacului XX, odiosul doctor Josef Mengele de la Auschwitz, cu­nos­cut şi sub numele de "Îngerul Morţii". Niciunul dintre cei şapte pitici din Ro­zavlea nu mai trăieşte acum, dar istoria lor este încă vie în amin­tirile câtorva bătrâne care i-au cunoscut. Le-am întâlnit într-una din cele mai căldu­roase zile de iulie, când pe deasupra sa­telor din Maramureş, în mirosul puternic de fân şi ierburi uscate, plutea umbra încinsă a zeilor de vară.

Clopoţelul

Sinagoga şi sediul comunităţii evreieşti din Si­ghetul Marmaţiei se aflau pe strada Basarabiei, la numărul 8. În răcoarea binefăcătoare a zidurilor de piatră, Domnul Hari Markus, preşedintele comuni­tăţii, mi-a lăsat la început un răgaz, să mă obişnuiesc cu penumbra şi să privesc obiectele din muzeu, foto­grafiile şi cărţile vechi aşezate pe mese. Apoi mi-a po­vestit despre ramura evreilor askenazi, din care se trag şi evreii din Maramureş, care au reuşit să în­chege o comunitate stabilă, încă de acum 275 de ani. Mi-a mai spus că istoria lor coboară până înainte de Maria Tereza, care le-a permis să se aşeze pe aceste meleaguri, ce aparţineau atunci de Imperiul Austro-Ungar. Tot ea le-a dat anumite drepturi, atunci când a văzut că are avantaje de pe urma acestei colonizări. Comunităţile evreieşti s-au dezvoltat mai ales în jurul minelor de cărbuni, dar au fost şi multe sate şi comune în care evreii s-au transformat în ţărani, făcându-şi gospodării puternice. Printre acestea este şi Rozavlea, satul în care s-au născut piticii din fa­milia Ovici, sau Oviţ, eroii poveştii mele. "Nu i-am cunoscut direct pe piticii din Rozavlea", mi-a spus domnul Hari Markus, "dar am auzit şi am citit mul­te despre ei. Tatăl, Samson Isac Oviţ, a fost pitic şi a avut două soţii de înălţime normală. Cu prima soţie, Blanca, a avut două fete pitice. După moartea acesteia, s-a căsătorit cu Bertha, care i-a mai năs­cut opt copii, din care cinci au fost pitici. Aşa­dar, au fost în total zece copii, din care şapte erau pitici şi trei de înălţime obişnuită. Aceasta a fost cea mai mare familie de pitici din lume, la vremea ei. Sam­son, care era cunoscut ca maestru de ceremonii la eve­nimente şi sărbători, a fost o vreme şi rabinul comunităţii. Din nefericire, a murit devreme, şi soţia lui a rămas cu toată greutatea creşterii ce­lor zece copii".
Până să plec, d-l Mar­kus mi-a mai po­vestit despre cele nouă ghetouri din Maramu­reş, în care evreii au fost adunaţi şi ţinuţi o vreme, pentru a fi apoi expediaţi cu trenul, în mare secret, "top se­cret", "pe ultima linie", spre moarte, de către au­torităţile horthyste. Mi-a arătat şi cărţi vechi care le-au apar­ţi­nut evreilor exterminaţi la Auschwitz, dar cel mai mult m-au impre­sio­nat fotografiile de pe pereţi. Alb-negrul lor a prins pe veci momen­tele dramatice înregis­trate de ochiul rece al aparatului de foto­gra­fiat: ghetouri împrej­muite cu sârmă ghimpată, case părăsite, cu tot avutul lăsat de izbelişte, vagoane pline, trase la peron, un co­pil cu ochi mari, nedumeriţi, ţinând în mână o păpuşă de cârpă, un geamantan de lemn uitat lângă o bancă...
"Mai suntem doar vreo 250 de evrei, la Sighet", spune domnul Markus posomorât, vrând parcă să se rupă mai repede de umbrele trecutului. "Doar la sărbătorile mari, sinagoga e plină, altfel, sunt cam douăzeci, treizeci de persoane la rugăciune. Cel mai bătrân membru al comunităţii e o femeie, Klara Markus. Născută în 1913, a trecut de suta de ani şi a supravieţuit deportării la Auschwitz. S-a întors din iadul acela, dar, din păcate, este atât de firavă, încât nu se mai poate deplasa, şi atunci când are nevoie de ceva, sună dintr-un clopoţel. Aceasta este acuma sin­gura legătură dintre ea şi ceilalţi, un clopoţel care parcă vine dintr-altă lume."

Piticii lui Şugar

Am ajuns în Rozavlea când soarele pornise înspre asfinţit. Drumurile şi curţile păreau pustii, căci gos­podarii nu se întorseseră încă de pe dealurile care în­conjoară aşezarea, unde ridicau clăi de fân. Am avut noroc: în prima casă la care am oprit, am găsit o mătuşă tare dornică de poveşti. Nu mai poate ieşi din casă, îşi duce zilele prizonieră într-un cărucior. Doar vorbele îi zboară, ca duse de vânt.
"Să vă spui, dară...", şi-a început ea povestea, din care de-abia, de-abia am mai putut s-o opresc. "Ileană Mârza îmi zice şi amu-s intrată în 84 de ani. Am picat pe podele şi mi-am rupt picioru ăsta, ni! Îs născută în 1931, în Rozavlea, din Topan Ion şi Măriţa. Am fost trei fete şi un fecior la părinţi, am mai rămas numai io şi sora mea, mai mică cu trei ani decât mine, sora de pe vale, cum se zice pe la noi, că are casa acolo cătră Iza. Aşa cu mine, acuma să vă spui ce m-aţi întrebat. Ce ştiu io despre evreii de aici? Păi, ce să ştiu? Ştiu că am trăit toată copilăria între ei, era plin satul de ei pe-atunci. Atâţia erau de mulţi, că vinerea seara, când se pre­umblau, se umplea drumul, erau ca un puhoi. Aveau prăvălii şi gospodării mari. Erau bogaţi. Pe atunci, pe lângă drum erau numai căşi evreieşti, ceialalţi, românii, erau cu căşile pe dealuri. Umblam la şcoală, coboram în sat, şi sâmbăta ne chemau evreii la ei acasă, ca să le punem lemne pe foc, că ei nu lu­crează nimica sâmbăta, şi apoi ne dădeau câte un pup rotund (o pâinişoară) drept mulţămită. Doamne, ce ne mai bucuram de pupul acela, că era tare bun! Ne spuneau că atuncea când venim de la şcoală, la amiază, să ne înturnăm tot pe la ei,ca să le mai lu­crăm prin casă ori prin gospodărie, că ţ-am spus că ei nu puneau mâna pe nimic. Iară piticii ăia de care mă tot întrebi, piticii erau numai atâta, erau cât masa de înalţi. Erau din neamul lui Şugără. Ovici le zicea, sau Piticii lui Şugar. Ei ştiau să cânte tare fain, îi auzeam când cântau, când făceau repetiţii, acolo, acasă la ei. Eiii, dară... umblau îmbrăcaţi ca domnii, bărbaţii purtau pălării în cap, ca românii mari, şi femeile lor aveau haine numai de mătase, şi iarna se îmbrăcau în blănuţe. Stăteau tăţi la un loc, într-o sângură casă, tăţi, cu nevestele lor cu tăt, care cum se însura ori mărita, venea la aceeaşi casă, cu bărbatul ori femeia. Casa era mai în centru, mai există şi acuma. Casă mare, cu curte faină. Era loc pentru tăţi fraţii. Mai sunt în sat oameni peste opt­zeci de ani care i-or cunoscut. Doară îi vedeam tătă ziua, umblau, ca năcazurile, tăt pă drum. Erau aşe, mici, dar aveau capul bătrân şi tare mă temeam din cauza asta. Fujeam de ei. Erau ca nişte prunci bă­trâni, cu capuri mari. Io eram copilă atunci, coco­nuţă de câţiva ani, dar vai rău mă temeam de ei, când îi vedeam. Într-un fel, n-aveam de ce mă teme, că ei erau darnici cu orice prunc pe care-l vedeau pe uliţă. Mi-au dat odată o bucată de zahăr aşa, ca sticla, înşirată pe aţă, că le-am dus lemne la sobe. Buun, tare bun o fost! Dulce rău. Pă vremea aia, za­hărul era ca şi aurul. Lucea numa' în casă la ăi bogaţi".

Ce spun documentele.
Îngerul morţii

Familia Ovici sau Oviţ, cum zic unii, a fost, pro­babil, cea mai înstărită din Rozavlea. Au avut primul automobil, pe care l-au adus în sat în anii treizeci, şi casa lor dispunea de o sală de baie modernă pentru acele timpuri. Rămasă văduvă cu zece copii, Bertha Oviţ i-a dat pe toţi la şcoala de muzică de la Sighet şi apoi i-a obligat să jure că nu se vor despărţi ni­ciodată. Şi-a dat seama că doar dacă vor fi împreună, vor putea răzbate în viaţă, cu infirmitatea lor. Cei şapte copii cântau fiecare la câte-un instrument mi­niatural, făcut special pentru ei. Trupa lor, numită "Compania Liliput", a avut succese din ce în ce mai mari plecând în turnee în toată Europa. Cei trei fraţi cu înălţime normală îi ajutau la transportarea deco­rurilor şi a bagajelor şi la confecţionarea costumelor de scenă, cu alte cuvinte, întreaga familie era prinsă în lumea spectacolelor. Piticii cântau în germană, română, idiş, ma­ghiară, rusă, cehă, şi-i amu­zau pe toţi cei care îi vedeau. Fă­cându-şi rost de acte false, au continuat să cân­te şi după ce în Nordul ţării a început depor­ta­rea evreilor în lagărele nem­ţeşti. Însă, pe 12 mai 1944, au fost arestaţi şi tri­mişi la Ausch­witz. Ajunşi pe peronul lagăru­lui, când au co­borât din tren au fost recunos­cuţi de unii din­tre soldaţii care-i păzeau şi-i se­lec­tau pe cei tri­mişi spre came­rele de gazare (avuseseră con­certe şi în Ger­mania). Avram, fratele mai ma­re, a început chiar să dea au­to­grafe. N-au realizat ce ur­mează să li se întâmple şi ce se petrece în jurul lor, până când cineva le-a şoptit secre­tul fumului cenuşiu care ie­şea fără încetare din coşurile înalte ale lagărului. La vede­rea grupului inedit de pitici, îmbrăcaţi elegant, unul dintre paznici a alergat şi l-a trezit pe cel mai temut dintre doc­to­rii lagărului, doctorul Men­gele, care făcea experienţe pe prizonieri, interesat, mai ales, de tot ceea ce se abătea de la normalitate. Îl preocu­pau bolile ereditare, anoma­liile de orice fel, gigantismul, nanismul, îi studia pe ge­meni, pe tripleţi, făcea, fără anestezie, intervenţii chirur­gicale, supunându-şi victi­me­le la torturi şi chinuri care se opreau doar în faţa morţii. Cei şapte pitici, Avram, Miki, Rozsika, Franciska, Frida, Erjike, Piroşka (Perla) şi ceilalţi membri ai familiei lor, dar şi nişte vecini care s-au dat drept rude cu ei, au fost salvaţi de doctor, şi pre­luaţi de acesta pentru labora­toa­rele lui, chiar înainte de a fi trimişi spre gazare. "Die Zwerge! Wo sind die Zwer­ge? (Piticii! Unde sunt piti­cii?)" striga doctorul, aler­gând pe peronul la care opri­se trenul venit din Ardealul de Nord. "Voi avea material pentru douăzeci de ani de cercetări!". Piticilor din Ro­zavlea li s-a dat mâncare un pic mai bună decât celorlalţi, pentru a fi ţinuţi în viaţă, dar experimentele pe care le-au suportat au fost groaznice, dureroase, umilitoare, ajun­gând adesea la limita dintre viaţă şi moarte.

Cimitirul de peste apă

Nişte copii care se jucau pe o laiţă de lângă o poar­tă veche mi-au spus cum să a­jung la Irina lui Gambâs, ca­re în­grijeşte ci­mi­tirul evreiesc din Ro­zavlea. Am lăsat în ur­mă drumul prin­cipal, m-am pier­dut printre case şi grădini, până am ajuns la apa limpede a Izei, pe care am trecut-o, cu paşi mari, hotărâţi, ca să pot contra­ba­lansa mişcă­ri­le unei punţi sus­pendate. De cum am ajuns pe ce­lălalt mal, mi s-a părut că s-a schimbat ceva în jurul meu. Soarele era as­cuns deja pe ju­mătate după deal şi umbre pre­lungi coborau în­spre râu. Ulti­me­le raze ale zi­lei s-au stins dea­supra unor pietre albe. Poteca pe care am pornit a urmat o vreme firul apei, printre răchiţi şi sălcii bătrâne, apoi s-a despărţit în mai multe cărărui, către nişte case ascunse printre pomi. Într-una din ele am găsit-o pe mătuşa Irina, care nu a părut deloc surprinsă că o întreb de pitici şi despre evrei. Asta, pentru că "mai în fieştecare zi vin domni şi străini şi cată mormin­tele evreilor. Tot mai mulţi să-nteresază de ei." Şi-a legat o năframă albă pe cap şi-am pornit amândouă prin grădini, pe lângă pomii încărcaţi de fructe ne­coapte, prin ierburi încă necosite, înspre dealul îm­pă­durit. Chiar sub umbra pădurii am zărit cimitirul, înconjurat cu gard, şi primele pietre de morminte. Unele, drepte încă, după zeci de ani de când au fost puse, altele înclinate, aplecate în iarba plină de flori. Nu e mare cimitirul, nu sunt multe morminte cu inscripţii săpate în piatră, dar mătuşa Irina ştie le­gendele, tainele şi adevărurile ascunse în fiecare din ele. Lângă pietrele acestea, calde încă, deşi soarele a apus, în cântecul de seară, nepăsător, al păsărilor, poveştile s-au legat mai uşor. "Io-mi amintesc de când i-o strâns pe evrei, în luna mai, patruzăci şi patru. I-o dus cu căruţele până la Dragomireşti, unde i-o băgat în biserica lor şi i-o ţânut câtva timp acolo, apoi i-o dus la gară şi i-o urcat în tren. Am fost mică io, dar îmi pare că amu văd cum îi des­părţea pe femeie de bărbat şi de copii şi îmi pare că şi amu, când mă gândesc la asta, îmi vine să zbier de mila lor. Una dintre evreice o zis către o vecină. «Mariţă dragă, du-te până la mine acasă, vezi că-mi creapă ouăle sub cloşcă, vezi de ai tu grijă de pui, până oi veni eu înapoi!». Ei credeau că s-or înturna la căsâle lor, săracii, da' n-o fost aşa. Câte unul s-o mai întors, dar au fost puţini tare, faţă de câţi or plecat. De aia nu sunt foarte multe morminte aici, că i-or dus, i-or omorât şi n-o mai fost cine să se în­toarne la căşile goale."

Iarba de pe piatra de mormânt

Am lăsat cimitirul în umbra tot mai deasă a pă­durii. Pe drumul de întoarcere, mătuşa Irina îşi con­tinuă poveştile despre vremurile încurcate, de multe ori de neînţeles pentru omul de rând, pe care le-a trăit, alături de vecinii evrei.
"Aici, la noi, în Rozavlea, mai demult, or fost mai mulţi evrei decât români. Când ieşeau evreii de la biserica lor, era negru drumul de ei, atâţia erau. Lângă o casă românească erau trei, patru, cinci evreieşti, şi tot aşa. Ei îşi făceau de mâncare de vinerea, ca să nu lucre nimica sâmbăta. Ori dacă chiar aveau ceva de lucru, ne chemau pe noi, coconuţele de ro­mâni, ca să lucrăm în locul lor. Ne-am înţăles bine cu ei. Şi clădirea de unde e primăria acuma, şi aia o fost mai de mult casă evreias­că. O fost casa lui Mutu lui Moişele, care nu s-o mai în­turnat acasă. Mai era o familie mare, a lui Sânhalaib Ui­şeivă, cu care eram vecini. El a avut noroc şi s-a întors din lagăr, de la nemţi, şi o mai găz­dăluit un pic aici în sat. Am fost la des­făcat porumbul la ei, de mai multe ori. Ne-am ajutat unii pe alţii, care cum am putut. Or plecat apoi şi ei, într-altă ţară, când or îmbătrânit. Nu mai ştiu nimica des­pre ei. Familia de pitici de care mă-ntrebi o fost cu vreo zece copii, din care şapte or fost mici de stat, ca tată-so. El era Sam­son Isac, dar la pruncii lui le zicea lumea şi Piticii Cra­cului. Aşa le-o rămas porecla, că el era cracoş, adi­că mergea aşa cum­va cu picioa­rele mai depărtate. Piticii ăia cântau toţi, şi femeile, şi bărbaţii, tare fain, la multe instrumen­te. Şi-or făcut or­chestră. Îi purta un frate mai mare, cu căruţa, pe la petre­ceri, pe la nunţi, pe unde aveau ei de cântat. Or plecat piticii şi în alte ţări, cu spectaco­lele lor, şi veneau de-acolo tot mai bogaţi. Dar şi pe ei i-o dus în lagăr, vai de sufletul lor.
Or avut casa de la primărie mai încoace. Ţâu minte că aveau o veci­nă cu o fătuţă mai mărişoară şi ne spunea tare bucuroasă, când ne întâlneam cu ea, că a mărita-o ma­mă-sa în primăvara următoare. Dar n-o mai apucat, că au dus-o nemţii şi nu s-o mai întors. Când i-o luat, o fo jale mare. Mai întâi, i-o strâns cu căruţele, aici la noi, în Rozavlea, apoi i-o dus la Dragomireşti şi-apoi la Sălişte, la gară. Unii o vrut să-şi ieie câte ceva cu ei, dar nu i-o lăsat, o trebuit să descarce tăt ce-o luat. I-o scos din case şi i-o dus numai cu ce-aveau pe ei. O rămas căsâle pustii. Şi veci­nii mei or fost luaţi cu toţii. Dintre ei, Markul Pişuganului s-o mai întors, acum câţiva ani, ca să vadă ce-i prin sat. Iosălă, Hună, Sân­halaim, Şmir, Moişe al lui Dovid, Şeinălău, Risă, o altă evreică mai grasă, apoi una care o avut o fată şi fata s-o înturnat înapoi, dară mă-sa, nu... Mulţi or fost. Pe tăţi îi ţâu minte, care cum i-o chemat, şi mă gândesc de multe ori la ei. Erau gospodari şi aveau în grădini de toate, tot ce le trebuia. Ţâneau multe păsări, îndopau gâşte, ca să aibă de sărbători. Cu penele lor umpleau nişte perini mari, mari şi albe. Fetele lor aveau aşa un fel de lemnişor, ca un hrib de lemn, pe care trăgeau ciorapii, ca să-i poată coase. Parcă şi-amu o văd pe vecina mea cum tot cârpea la ciorapi. Gânde' că amu le văd lucrând, cum lucrau ele mai demult! Vremuri grele o fost când i-o luat nemţii, i-o dus şi i-o băgat în cuptor. Apoi o scos din căşile lor tăt ce-o avut şi o dus la biserica lor, la sinagogă, numai că s-o hărămnit toate, s-o împrăştiet. Îs mulţi ani de-atuncea. Ieşeam în drum şi ne uitam cum scoate de la evrei. I-o pus în căruţă şi hai, hai, la jale! Femeile lor ziceau că­tră noi: "Atâta să vă rugaţi, ca pe voi să nu vă scoa­tă din căşi iarna!" Trăiam bine laolaltă. Mai vin unii la morminte. Ieri o fost un evreu şi o evreaucă şi s-o dus la cimitir, o cătat şi şi-o găsit părinţii, după ce-o citit ce scrie în limba lor pe pietrele alea. O zis el că-i născut aici, dar s-a căsătorit în altă ţară. Apoi o pornit să plece, dar s-o înturnat iară, a doua oară, o luat câteva fire de iarbă, le-o sărutat şi le-o pus pe piatra care le ţine loc de cruce. Abia apoi o plecat.
Era greu mai demult, că nu erau bani, şi românii luau de la evrei cu împrumut şi-apoi n-aveau de unde-i da înapoi şi îşi băgau pământurile la năcaz. Aşa o fost, dar pântru aceea, io tot cred că s-o făcut mare păcat cu ei, că i-o omorât nemţii. Io am casa asta bătrână, ia, aici, între pomii ăştia. Aicia stau şi lângă mine şi-o facut casă fecioru. Mai multe nu ştiu să-ţi spui despre evrei, am mai uitat, că-s bătrână. Toate-s trecătoare şi omu-i cel mai trecător, aşa să ştii. Apoi, Doamne agiută, să ne vedem cu bine! Şi dă, Doamne, ploaie, că numa un pic de ţârai o fost pe la noi. Să uscă toate prin grădini..."

Perla

Cei şapte pitici şi familiile lor s-au întors din lagăr, după ce au fost eliberaţi de ruşi, în 27 ianuarie, 1945. Au făcut şapte luni pe jos, până când au ajuns acasă, la Rozavlea, dar şi-au găsit casa ocupată. Au stat o vreme la Sighet, apoi au plecat în Belgia şi, la urmă, în Israel, la Haifa. Nu s-au despărţit niciodată, în ciuda întâmplărilor prin care au trecut, urmând până la moarte sfatul mamei lor. Au rămas împre­ună, au trăit în aceeaşi casă şi au mai cântat o vreme, aducând bucurie celor care-i ascultau. Când au îm­bătrânit şi n-au mai putut cânta, au cumpărat împre­ună două cinematografe şi o cofetărie. Când au fost şi mai bătrâni, le-au vândut şi şi-au aşteptat sfârşitul, pe rând. Perla sau Piroşka, cea mai mică fată din familia Oviţ, a murit ultima, în anul 2001. Înainte să moară, a aflat din ziare că doctorul Mengele, care a fugit în America de Sud, înainte de terminarea răz­boiului, s-a înecat în apele oceanului. Piroşka a plâns la aflarea acestei veşti, iertându-l pentru tot ceea ce a îndurat în timpul experienţelor chinuitoare, duse până la limita morţii. În inimile lor, piticii din Rozavlea au fost, de fapt, nişte giganţi. Victimele şi-au iertat călăul.