- Suntem creştini de când ne ştim şi ni se pare firesc să fie aşa. Dar oare de ce noi am fost printre primii în Europa care am adoptat noua credinţă a lui Hristos? De ce mare parte a Europei a fost creştinată cu sabia, după mai multe secole? De ce slavii au devenit creştini abia prin secolele IX-X, germanii, scandinavii şi anglo-saxonii la fel, după aproape o mie de ani, ungurii tot în secolul X, ca să nu mai vorbim de letoni, creştinaţi în secolul XIII, sau de lituani, abia în secolul al XIV-lea? Probabil că rezistenţa în faţa noii învăţături creştine are legătură cu fondul vechi de credinţe al fiecărui neam. Cu cât religia veche era mai diferită de cea nouă, cu atât creştinarea s-a făcut mai greu. Iar religia dacilor se pare că avea multe asemănări cu cea creştină -
De la Zamolxe la IisusDin negura timpului au ajuns până la noi câteva informaţii despre religia dacilor de acum două mii de ani şi mai mult. Strămoşii noştri se închinau din străvechime unui zeu al cărui nume nu-l cunoaştem. Apoi, prin secolul al VI-lea î.Hr., Zamolxe, un înţelept get care călătorise prin Egipt şi, după unii, chiar prin Fenicia, discipol al filosofului grec Pitagora, a făcut o reformă a religiei dacilor. S-a supus unui ritual de misterii, care imita moartea şi învierea zeului, arătându-le oamenilor că există viaţă după moarte. Zamolxe a coborât într-o încăpere sub pământ, de unde a reapărut abia după trei ani. În acest timp, dacii l-au jelit ca pe un mort, apoi s-au bucurat când l-au revăzut. Probabil, zeul străvechi al dacilor era un zeu al vieţii şi al morţii, al vegetaţiei care moare toamna şi învie primăvara, un zeu al ritmului firesc al naturii din care şi omul face parte. După ce Zamolxe i-a învăţat că moartea aduce viaţă, sărbătoarea învierii, plasată cu siguranţă primăvara, a dăinuit multă vreme. Zamolxe a ajuns să fie considerat el însuşi un zeu. El a făcut parte din marele val al învăţaţilor şi reformatorilor religioşi din secolul al VI-lea î.Hr. Tot atunci au trăit şi Moise, Zarathustra, Confucius, Lao-Ze, Pitagora, Buddha şi alţii.
Când creştinismul a ajuns şi pe meleagurile noastre, adus de apostolul Andrei, acesta a întâlnit în nordul Dunării o credinţă asemănătoare. Unii cercetători susţin că dacii erau monoteişti, credeau într-un singur zeu, dar e greu de reconstituit modelul spiritualităţii lor. Puteau avea o mulţime de zei - ai războiului şi păcii, ai cerului şi ai pământului, ai ploii şi ai mării - dar să fi avut în acelaşi timp conştiinţa că totul are o singură sursă şi că deasupra tuturor se află Marele Zeu? E posibil să fi existat divinităţi de rang mic, un fel de sfinţi sau îngeri, sau e posibil ca pur şi simplu dacii să fi văzut scânteia de Dumnezeu din fiecare lucru sau acţiune şi să-i fi dat acelei scântei mai multe nume. Oricum, esenţial în religia lor este faptul că Marele Zeu, imitat de Zamolxe, moare şi învie, stabilind ritmul cosmic, aşa cum mai târziu Iisus va muri şi va învia, tot primăvara, restabilind ordinea în lume. Deci, noua religie a întâlnit o variantă asemănătoare la daci, cu care nu intra în conflict.
Nu în acelaşi mod s-au petrecut lucrurile în alte părţi, unde existau mitologii puternice şi tradiţii păgâne foarte diferite de învăţătura creştină: zei pedepsitori şi cruzi, teamă de moarte, privilegii în cer doar pentru cei bogaţi, preoţi influenţi care nu voiau să renunţe la putere. Pe de o parte, creştinismul venea să aducă egalitate în faţa lui Dumnezeu, iar asta nu convenea multora. Pe de alta, vechile credinţe politeiste nu puteau concepe împăcarea cu un singur Dumnezeu. Au trecut secole multe până ce această împăcare s-a produs în multe părţi ale Europei. În vremea asta, strămoşii noştri continuau să trăiască după vechile lor legi, adaptate la noua religie. Totodată, tradiţiile noastre populare legate de ritmul naturii s-au păstrat aproape neschimbate sute de ani, în paralel cu credinţa creştină. Căluşarii, solomonarii, paparudele, măştile animaliere, duhurile apelor, strigoii, colindele păgâne, sorcova, ielele şi câte şi mai câte - toate alcătuiesc universul neschimbat de credinţe şi magie al românilor, de peste două milenii, şi îl alcătuiau cu siguranţă şi pe cel al dacilor, fără să tulbure cu nimic credinţa creştină, ba mai mult, s-au întrepătruns cu aceasta, dând naştere unui creştinism popular specific românesc.
Preoţii luminiiŞtim tot din scrierile vechi că preoţii daci erau vegetarieni şi abstinenţi. Nu mâncau decât lapte, miere şi fructe, nu se căsătoreau niciodată şi trăiau în cea mai mare curăţenie. Istoricul Flavius Iosephus îi compară prin austeritatea comportamentului lor cu esenienii. Dar înţelepciunea şi sfinţenia acestor preoţi daci era în primul rând în slujba oamenilor, ei erau cei care îi puneau pe oamenii de rând în legătură cu divinitatea. Lor le dădea tot poporul ascultare, şi aşa se face că dacii au fost de acord să-şi stârpească propriile plantaţii de viţă-de-vie, la cererea marelui preot Deceneu, pentru a se înfrâna de la vin. În istoria dacilor, atât cât putem reconstitui, Deceneu este cea mai mare figură de preot. Şi el, ca şi Zamolxe, a călătorit în Egipt. A făcut o reformă a sistemului religios, a fost sfătuitorul lui Burebista şi lui i se datorează, probabil, prima formă a incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia. S-au construit temple, s-au instituit preoţi şi s-a impus o disciplină mai mare în rândul credincioşilor. Marele preot avea aproape puterea unui rege, iar regele însuşi nu lua nicio decizie fără să-l consulte. Era al doilea om în stat. Istoricul Iordanes ne povesteşte că Deceneu i-a învăţat pe daci astronomie - semnele zodiacale, fazele lunii -, filosofie, etică, logică, matematică şi o mulţime de alte lucruri, făcându-i superiori altor "barbari". Dar, lucrul cel mai important, Deceneu este cel care l-a sprijinit şi sfătuit pe Burebista în unificarea triburilor şi întemeierea unui stat. Probabil şi marii preoţi de după el au avut un rol asemănător pe lângă rege. De pildă Vezina, marele preot din vremea lui Decebal, a luptat cot la cot cu soldaţii împotriva romanilor. Oricum, antichitatea ni-i pomeneşte pe marii preoţi daci ca pe nişte înţelepţi, sub îndrumarea cărora norodul a căpătat conştiinţa unităţii de neam şi lumina cunoaşterii, cu totul străini de metodele de înrobire şi manipulare a oamenilor de rând pe care le folosea preoţimea altor neamuri sau timpuri.
Nemurirea şi bucuria morţiiCând vorbim de daci vorbim despre nemurire. Întreaga antichitate a fost impresionată de curajul excepţional al dacilor, care luptau fără armură şi mergeau la moarte cu bucurie, crezându-se nemuritori. Credinţa lor în nemurire îi făcea să fie cumplit de temuţi. O astfel de atitudine în faţa morţii i-a uimit pe cercetători. Cei mai mulţi n-au vrut să accepte că dacii chiar credeau în nemurire. S-a spus că e vorba de o credinţă a elitelor, a soldaţilor din clasele de sus, aşa cum se întâlnea şi la nordici: cei ce mureau glorios în luptă ajungeau în Walhalla, iar cei ce mureau în alte împrejurări nu aveau acest privilegiu. Tot aşa, s-a spus că numai dacii războinici credeau că se duc la Zamolxe, dacă mor în luptă. S-a mai spus că nu poate fi vorba de nemurirea sufletului, căci o astfel de credinţă era mult prea avansată pentru acel timp şi pentru nişte "barbari" cum erau dacii. Dar arheologia contrazice această idee. În vreme ce egiptenii şi alte neamuri conservau trupul pentru a rămâne întreg după moarte şi îi puneau mortului la dispoziţie toate cele de care s-a folosit în timpul vieţii - vase, alimente, obiecte, ustensile, ori chiar ucideau pe mormântul defunctului animale, slujitori ori o soţie -, dacii nici măcar nu aveau morminte. Trupurile lor erau arse, iar cenuşa probabil împrăştiată în patru vânturi. Numai aşa se poate explica de ce, începând cu reforma lui Deceneu şi până la cucerirea Daciei, mormintele dacice sunt cu totul absente. Nici urne, nici gropi, nici cimitire, nimic. Asta înseamnă că dacii nu puneau preţ pe trup, pe partea materială a vieţii, de aceea mergeau la moarte senini, aşa cum creştinii primelor timpuri, persecutaţi de împăraţi, mergeau la moarte cântând sau rugându-se.
Locuri de cult: altare creştine în peşteri dacice
Ca şi astăzi, credinţa se manifesta la nivel oficial, regal, într-un fel, şi în alt fel în viaţa de zi cu zi a omului de rând. Regii construiau temple fastuoase, aşa cum domnitorii noştri au ridicat biserici minunate. Dar astfel de temple găsim doar la Sarmizegetusa Regia şi încă în câteva locuri (la dimensiuni mai modeste). În schimb, călugări şi preoţi existau cu siguranţă în toate locurile, iar aceştia trăiau retraşi, departe de lume, în peşteri sau în pustietăţi. Însuşi Zamolxe s-a retras într-o peşteră după ce şi-a dus la bun sfârşit misiunea - spun scrierile vechi. Multe din locurile de cult dacice au fost transformate în aşezăminte creştine. Şi e normal să fie aşa. Acele locuri erau impregnate de sfinţenie, de ruga permanentă a călugărilor. Nu ne putem imagina că creştinismul a ignorat vechile locuri de rugăciune şi şi-a creat altele noi, departe de cele vechi. Străvechile capişti au fost locurile fireşti în care lumina vechii credinţe a continuat să strălucească şi sub noile veşminte, locuri pe care oamenii de rând le venerau. Pe teritoriul ţării noastre, grotele tainice şi răcoroase din pântecele munţilor au fost întotdeauna cele mai ferite şi mai prielnice locuri pentru călugări. Acolo energiile pământului sunt veşnic netulburate. Acolo rugăciunile şoptite cresc în ecouri şi ajung mai repede la Dumnezeu. Acolo izvoarele sfinte se preling pe pietre, vindecând trupuri şi suflete. Aşa a fost probabil la Şinca Veche, în Ţara Făgăraşului, un loc plin de enigme şi minuni. Aşa a fost la Basarabi-Murfatlar, în grotele din dealul de cretă, unde au rămas urmele creştinilor din secolul al IX-lea, dar care trebuie să fi fost la începuturi un aşezământ getic. Aşa a fost cu siguranţă peştera Sfântului Andrei, din Dobrogea, unde apostolul a întâlnit preoţii daci ai locului şi le-a împărtăşit Vestea cea Bună. Şi aşa au fost cele trei grote sacre din triunghiul sfânt Cetăţuia de Argeş - Corbii de Piatră - Nămăieşti, devenite astăzi locaşuri creştine, ca şi peştera Sfântului Andrei. Prima, aflată pe valea Dâmbovicioarei, aproape de o cetate dacică cercetată de arheologi, este o mică Meteoră, pe urcuşul căreia pomii sunt îmbrăcaţi cu icoane. Tainele grotei de la Cetăţuia vor trăi cât veacul. Pe acolo au trecut uriaşii în timpuri imemoriale, lăsându-şi urmele paşilor în rocă. Acolo, în acea grotă, aerul vibrează, simţi furnicături în palme, iar dacă îngenunchezi pe piatra rece, te faci una cu muntele şi timpul se opreşte. Zeci de candele ard permanent la Cetăţuia, într-o simfonie de foc şi întuneric, iar simbolul dacilor veghează pe uşa de la intrare. Cea de-a doua, Corbii de Piatră - nume de basm cu vrăjitoare şi păsări fermecate -, se află şi ea aproape de o aşezare dacică. O stâncă ameţitoare îmbracă peştera rece şi umedă, în care lumânările ard parcă îngheţate. Iar cea de-a treia, Nămăieşti, peşteră caldă devenită mânăstire de maici harnice şi blânde, adăposteşte icoana făcătoare de minuni pictată, se zice, chiar de mâna Sfântului evanghelist Luca. Şi, cine ştie, poate şi în peşteri mari, cum e cea de la Polovragi, s-au rugat călugării daci.
Dar mult mai numeroase sunt peşterile dacice pe care nu le ştim. Ele au rămas tăinuite şi probabil vor mai rămâne, cine ştie câtă vreme. Pântecele munţilor noştri sunt străpunse de mii de grote, în umbra cărora s-au plămădit taine, tezaure inestimabile au fost date în grija zeilor, iar paznicii credinţei au încălzit pietrele cu aburul rugăciunii lor.
Urme de paşi de daci împânzesc pretutindeni pământul românesc. Dar, mai mult decât pe pământ, aceste urme se găsesc în credinţa noastră, în matricea noastră, în alcătuirea sufletului nostru, în felul în care simţim şi cum ne mlădiem vorbele, în felul în care privim şi înţelegem lumea şi pe Dumnezeu.
(Imagini - Editura Uranus, Proiectul Niascharian)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
