Clopoțelul
Sinagoga și sediul comunității evreiești din Sighetul Marmației se aflau pe strada Basarabiei, la numărul 8. În răcoarea binefăcătoare a zidurilor de piatră, Domnul Hari Markus, președintele comunității, mi-a lăsat la început un răgaz, să mă obișnuiesc cu penumbra și să privesc obiectele din muzeu, fotografiile și cărțile vechi așezate pe mese. Apoi mi-a povestit despre ramura evreilor askenazi, din care se trag și evreii din Maramureș, care au reușit să închege o comunitate stabilă, încă de acum 275 de ani. Mi-a mai spus că istoria lor coboară până înainte de Maria Tereza, care le-a permis să se așeze pe aceste meleaguri, ce aparțineau atunci de Imperiul Austro-Ungar. Tot ea le-a dat anumite drepturi, atunci când a văzut că are avantaje de pe urma acestei colonizări. Comunitățile evreiești s-au dezvoltat mai ales în jurul minelor de cărbuni, dar au fost și multe sate și comune în care evreii s-au transformat în țărani, făcându-și gospodării puternice. Printre acestea este și Rozavlea, satul în care s-au născut piticii din familia Ovici, sau Oviț, eroii poveștii mele. "Nu i-am cunoscut direct pe piticii din Rozavlea", mi-a spus domnul Hari Markus, "dar am auzit și am citit multe despre ei. Tatăl, Samson Isac Oviț, a fost pitic și a avut două soții de înălțime normală. Cu prima soție, Blanca, a avut două fete pitice. După moartea acesteia, s-a căsătorit cu Bertha, care i-a mai născut opt copii, din care cinci au fost pitici. Așadar, au fost în total zece copii, din care șapte erau pitici și trei de înălțime obișnuită. Aceasta a fost cea mai mare familie de pitici din lume, la vremea ei. Samson, care era cunoscut ca maestru de ceremonii la evenimente și sărbători, a fost o vreme și rabinul comunității. Din nefericire, a murit devreme, și soția lui a rămas cu toată greutatea creșterii celor zece copii".
Până să plec, d-l Markus mi-a mai povestit despre cele nouă ghetouri din Maramureș, în care evreii au fost adunați și ținuți o vreme, pentru a fi apoi expediați cu trenul, în mare secret, "top secret", "pe ultima linie", spre moarte, de către autoritățile horthyste. Mi-a arătat și cărți vechi care le-au aparținut evreilor exterminați la Auschwitz, dar cel mai mult m-au impresionat fotografiile de pe pereți. Alb-negrul lor a prins pe veci momentele dramatice înregistrate de ochiul rece al aparatului de fotografiat: ghetouri împrejmuite cu sârmă ghimpată, case părăsite, cu tot avutul lăsat de izbeliște, vagoane pline, trase la peron, un copil cu ochi mari, nedumeriți, ținând în mână o păpușă de cârpă, un geamantan de lemn uitat lângă o bancă...
"Mai suntem doar vreo 250 de evrei, la Sighet", spune domnul Markus posomorât, vrând parcă să se rupă mai repede de umbrele trecutului. "Doar la sărbătorile mari, sinagoga e plină, altfel, sunt cam douăzeci, treizeci de persoane la rugăciune. Cel mai bătrân membru al comunității e o femeie, Klara Markus. Născută în 1913, a trecut de suta de ani și a supraviețuit deportării la Auschwitz. S-a întors din iadul acela, dar, din păcate, este atât de firavă, încât nu se mai poate deplasa, și atunci când are nevoie de ceva, sună dintr-un clopoțel. Aceasta este acuma singura legătură dintre ea și ceilalți, un clopoțel care parcă vine dintr-altă lume."
Piticii lui Șugar
Am ajuns în Rozavlea când soarele pornise înspre asfințit. Drumurile și curțile păreau pustii, căci gospodarii nu se întorseseră încă de pe dealurile care înconjoară așezarea, unde ridicau clăi de fân. Am avut noroc: în prima casă la care am oprit, am găsit o mătușă tare dornică de povești. Nu mai poate ieși din casă, își duce zilele prizonieră într-un cărucior. Doar vorbele îi zboară, ca duse de vânt.
"Să vă spui, dară...", și-a început ea povestea, din care de-abia, de-abia am mai putut s-o opresc. "Ileană Mârza îmi zice și amu-s intrată în 84 de ani. Am picat pe podele și mi-am rupt picioru ăsta, ni! Îs născută în 1931, în Rozavlea, din Topan Ion și Mărița. Am fost trei fete și un fecior la părinți, am mai rămas numai io și sora mea, mai mică cu trei ani decât mine, sora de pe vale, cum se zice pe la noi, că are casa acolo cătră Iza. Așa cu mine, acuma să vă spui ce m-ați întrebat. Ce știu io despre evreii de aici? Păi, ce să știu? Știu că am trăit toată copilăria între ei, era plin satul de ei pe-atunci. Atâția erau de mulți, că vinerea seara, când se preumblau, se umplea drumul, erau ca un puhoi. Aveau prăvălii și gospodării mari. Erau bogați. Pe atunci, pe lângă drum erau numai căși evreiești, ceialalți, românii, erau cu cășile pe dealuri. Umblam la școală, coboram în sat, și sâmbăta ne chemau evreii la ei acasă, ca să le punem lemne pe foc, că ei nu lucrează nimica sâmbăta, și apoi ne dădeau câte un pup rotund (o pâinișoară) drept mulțămită. Doamne, ce ne mai bucuram de pupul acela, că era tare bun! Ne spuneau că atuncea când venim de la școală, la amiază, să ne înturnăm tot pe la ei, ca să le mai lucrăm prin casă ori prin gospodărie, că ț-am spus că ei nu puneau mâna pe nimic. Iară piticii ăia de care mă tot întrebi, piticii erau numai atâta, erau cât masa de înalți. Erau din neamul lui Șugără. Ovici le zicea, sau Piticii lui Șugar. Ei știau să cânte tare fain, îi auzeam când cântau, când făceau repetiții, acolo, acasă la ei. Eiii, dară... umblau îmbrăcați ca domnii, bărbații purtau pălării în cap, ca românii mari, și femeile lor aveau haine numai de mătase, și iarna se îmbrăcau în blănuțe. Stăteau tăți la un loc, într-o sângură casă, tăți, cu nevestele lor cu tăt, care cum se însura ori mărita, venea la aceeași casă, cu bărbatul ori femeia. Casa era mai în centru, mai există și acuma. Casă mare, cu curte faină. Era loc pentru tăți frații. Mai sunt în sat oameni peste optzeci de ani care i-or cunoscut. Doară îi vedeam tătă ziua, umblau, ca năcazurile, tăt pă drum. Erau așe, mici, dar aveau capul bătrân și tare mă temeam din cauza asta. Fujeam de ei. Erau ca niște prunci bătrâni, cu capuri mari. Io eram copilă atunci, coconuță de câțiva ani, dar vai rău mă temeam de ei, când îi vedeam. Într-un fel, n-aveam de ce mă teme, că ei erau darnici cu orice prunc pe care-l vedeau pe uliță. Mi-au dat odată o bucată de zahăr așa, ca sticla, înșirată pe ață, că le-am dus lemne la sobe. Buun, tare bun o fost! Dulce rău. Pă vremea aia, zahărul era ca și aurul. Lucea numa' în casă la ăi bogați".
Ce spun documentele.
Îngerul morții
Familia Ovici sau Oviț, cum zic unii, a fost, probabil, cea mai înstărită din Rozavlea. Au avut primul automobil, pe care l-au adus în sat în anii treizeci, și casa lor dispunea de o sală de baie modernă pentru acele timpuri. Rămasă văduvă cu zece copii, Bertha Oviț i-a dat pe toți la școala de muzică de la Sighet și apoi i-a obligat să jure că nu se vor despărți niciodată. Și-a dat seama că doar dacă vor fi împreună, vor putea răzbate în viață, cu infirmitatea lor. Cei șapte copii cântau fiecare la câte-un instrument miniatural, făcut special pentru ei. Trupa lor, numită "Compania Liliput", a avut succese din ce în ce mai mari plecând în turnee în toată Europa. Cei trei frați cu înălțime normală îi ajutau la transportarea decorurilor și a bagajelor și la confecționarea costumelor de scenă, cu alte cuvinte, întreaga familie era prinsă în lumea spectacolelor. Piticii cântau în germană, română, idiș, maghiară, rusă, cehă, și-i amuzau pe toți cei care îi vedeau. Făcându-și rost de acte false, au continuat să cânte și după ce în Nordul țării a început deportarea evreilor în lagărele nemțești. Însă, pe 12 mai 1944, au fost arestați și trimiși la Auschwitz. Ajunși pe peronul lagărului, când au coborât din tren au fost recunoscuți de unii dintre soldații care-i păzeau și-i selectau pe cei trimiși spre camerele de gazare (avuseseră concerte și în Germania). Avram, fratele mai mare, a început chiar să dea autografe. N-au realizat ce urmează să li se întâmple și ce se petrece în jurul lor, până când cineva le-a șoptit secretul fumului cenușiu care ieșea fără încetare din coșurile înalte ale lagărului. La vederea grupului inedit de pitici, îmbrăcați elegant, unul dintre paznici a alergat și l-a trezit pe cel mai temut dintre doctorii lagărului, doctorul Mengele, care făcea experiențe pe prizonieri, interesat, mai ales, de tot ceea ce se abătea de la normalitate. Îl preocupau bolile ereditare, anomaliile de orice fel, gigantismul, nanismul, îi studia pe gemeni, pe tripleți, făcea, fără anestezie, intervenții chirurgicale, supunându-și victimele la torturi și chinuri care se opreau doar în fața morții. Cei șapte pitici, Avram, Miki, Rozsika, Franciska, Frida, Erjike, Piroșka (Perla) și ceilalți membri ai familiei lor, dar și niște vecini care s-au dat drept rude cu ei, au fost salvați de doctor, și preluați de acesta pentru laboratoarele lui, chiar înainte de a fi trimiși spre gazare. "Die Zwerge! Wo sind die Zwerge? (Piticii! Unde sunt piticii?)" striga doctorul, alergând pe peronul la care oprise trenul venit din Ardealul de Nord. "Voi avea material pentru douăzeci de ani de cercetări!". Piticilor din Rozavlea li s-a dat mâncare un pic mai bună decât celorlalți, pentru a fi ținuți în viață, dar experimentele pe care le-au suportat au fost groaznice, dureroase, umilitoare, ajungând adesea la limita dintre viață și moarte.
Cimitirul de peste apă
Niște copii care se jucau pe o laiță de lângă o poartă veche mi-au spus cum să ajung la Irina lui Gambâs, care îngrijește cimitirul evreiesc din Rozavlea. Am lăsat în urmă drumul principal, m-am pierdut printre case și grădini, până am ajuns la apa limpede a Izei, pe care am trecut-o, cu pași mari, hotărâți, ca să pot contrabalansa mișcările unei punți suspendate. De cum am ajuns pe celălalt mal, mi s-a părut că s-a schimbat ceva în jurul meu. Soarele era ascuns deja pe jumătate după deal și umbre prelungi coborau înspre râu. Ultimele raze ale zilei s-au stins deasupra unor pietre albe. Poteca pe care am pornit a urmat o vreme firul apei, printre răchiți și sălcii bătrâne, apoi s-a despărțit în mai multe cărărui, către niște case ascunse printre pomi. Într-una din ele am găsit-o pe mătușa Irina, care nu a părut deloc surprinsă că o întreb de pitici și despre evrei. Asta, pentru că "mai în fieștecare zi vin domni și străini și cată mormintele evreilor. Tot mai mulți să-nteresază de ei." Și-a legat o năframă albă pe cap și-am pornit amândouă prin grădini, pe lângă pomii încărcați de fructe necoapte, prin ierburi încă necosite, înspre dealul împădurit. Chiar sub umbra pădurii am zărit cimitirul, înconjurat cu gard, și primele pietre de morminte. Unele, drepte încă, după zeci de ani de când au fost puse, altele înclinate, aplecate în iarba plină de flori. Nu e mare cimitirul, nu sunt multe morminte cu inscripții săpate în piatră, dar mătușa Irina știe legendele, tainele și adevărurile ascunse în fiecare din ele. Lângă pietrele acestea, calde încă, deși soarele a apus, în cântecul de seară, nepăsător, al păsărilor, poveștile s-au legat mai ușor. "Io-mi amintesc de când i-o strâns pe evrei, în luna mai, patruzăci și patru. I-o dus cu căruțele până la Dragomirești, unde i-o băgat în biserica lor și i-o țânut câtva timp acolo, apoi i-o dus la gară și i-o urcat în tren. Am fost mică io, dar îmi pare că amu văd cum îi despărțea pe femeie de bărbat și de copii și îmi pare că și amu, când mă gândesc la asta, îmi vine să zbier de mila lor. Una dintre evreice o zis către o vecină. «Mariță dragă, du-te până la mine acasă, vezi că-mi creapă ouăle sub cloșcă, vezi de ai tu grijă de pui, până oi veni eu înapoi!». Ei credeau că s-or înturna la căsâle lor, săracii, da' n-o fost așa. Câte unul s-o mai întors, dar au fost puțini tare, față de câți or plecat. De aia nu sunt foarte multe morminte aici, că i-or dus, i-or omorât și n-o mai fost cine să se întoarne la cășile goale."
Iarba de pe piatra de mormânt
Am lăsat cimitirul în umbra tot mai deasă a pădurii. Pe drumul de întoarcere, mătușa Irina își continuă poveștile despre vremurile încurcate, de multe ori de neînțeles pentru omul de rând, pe care le-a trăit, alături de vecinii evrei.
"Aici, la noi, în Rozavlea, mai demult, or fost mai mulți evrei decât români. Când ieșeau evreii de la biserica lor, era negru drumul de ei, atâția erau. Lângă o casă românească erau trei, patru, cinci evreiești, și tot așa. Ei își făceau de mâncare de vinerea, ca să nu lucre nimica sâmbăta. Ori dacă chiar aveau ceva de lucru, ne chemau pe noi, coconuțele de români, ca să lucrăm în locul lor. Ne-am înțăles bine cu ei. Și clădirea de unde e primăria acuma, și aia o fost mai de mult casă evreiască. O fost casa lui Mutu lui Moișele, care nu s-o mai înturnat acasă. Mai era o familie mare, a lui Sânhalaib Uișeivă, cu care eram vecini. El a avut noroc și s-a întors din lagăr, de la nemți, și o mai găzdăluit un pic aici în sat. Am fost la desfăcat porumbul la ei, de mai multe ori. Ne-am ajutat unii pe alții, care cum am putut. Or plecat apoi și ei, într-altă țară, când or îmbătrânit. Nu mai știu nimica despre ei. Familia de pitici de care mă-ntrebi o fost cu vreo zece copii, din care șapte or fost mici de stat, ca tată-so. El era Samson Isac, dar la pruncii lui le zicea lumea și Piticii Cracului. Așa le-o rămas porecla, că el era cracoș, adică mergea așa cumva cu picioarele mai depărtate. Piticii ăia cântau toți, și femeile, și bărbații, tare fain, la multe instrumente. Și-or făcut orchestră. Îi purta un frate mai mare, cu căruța, pe la petreceri, pe la nunți, pe unde aveau ei de cântat. Or plecat piticii și în alte țări, cu spectacolele lor, și veneau de-acolo tot mai bogați. Dar și pe ei i-o dus în lagăr, vai de sufletul lor.
Or avut casa de la primărie mai încoace. Țâu minte că aveau o vecină cu o fătuță mai mărișoară și ne spunea tare bucuroasă, când ne întâlneam cu ea, că a mărita-o mamă-sa în primăvara următoare. Dar n-o mai apucat, că au dus-o nemții și nu s-o mai întors. Când i-o luat, o fo jale mare. Mai întâi, i-o strâns cu căruțele, aici la noi, în Rozavlea, apoi i-o dus la Dragomirești și-apoi la Săliște, la gară. Unii o vrut să-și ieie câte ceva cu ei, dar nu i-o lăsat, o trebuit să descarce tăt ce-o luat. I-o scos din case și i-o dus numai cu ce-aveau pe ei. O rămas căsâle pustii. Și vecinii mei or fost luați cu toții. Dintre ei, Markul Pișuganului s-o mai întors, acum câțiva ani, ca să vadă ce-i prin sat. Iosălă, Hună, Sânhalaim, Șmir, Moișe al lui Dovid, Șeinălău, Risă, o altă evreică mai grasă, apoi una care o avut o fată și fata s-o înturnat înapoi, dară mă-sa, nu... Mulți or fost. Pe tăți îi țâu minte, care cum i-o chemat, și mă gândesc de multe ori la ei. Erau gospodari și aveau în grădini de toate, tot ce le trebuia. Țâneau multe păsări, îndopau gâște, ca să aibă de sărbători. Cu penele lor umpleau niște perini mari, mari și albe. Fetele lor aveau așa un fel de lemnișor, ca un hrib de lemn, pe care trăgeau ciorapii, ca să-i poată coase. Parcă și-amu o văd pe vecina mea cum tot cârpea la ciorapi. Gânde' că amu le văd lucrând, cum lucrau ele mai demult! Vremuri grele o fost când i-o luat nemții, i-o dus și i-o băgat în cuptor. Apoi o scos din cășile lor tăt ce-o avut și o dus la biserica lor, la sinagogă, numai că s-o hărămnit toate, s-o împrăștiet. Îs mulți ani de-atuncea. Ieșeam în drum și ne uitam cum scoate de la evrei. I-o pus în căruță și hai, hai, la jale! Femeile lor ziceau cătră noi: "Atâta să vă rugați, ca pe voi să nu vă scoată din căși iarna!" Trăiam bine laolaltă. Mai vin unii la morminte. Ieri o fost un evreu și o evreaucă și s-o dus la cimitir, o cătat și și-o găsit părinții, după ce-o citit ce scrie în limba lor pe pietrele alea. O zis el că-i născut aici, dar s-a căsătorit în altă țară. Apoi o pornit să plece, dar s-o înturnat iară, a doua oară, o luat câteva fire de iarbă, le-o sărutat și le-o pus pe piatra care le ține loc de cruce. Abia apoi o plecat.
Era greu mai demult, că nu erau bani, și românii luau de la evrei cu împrumut și-apoi n-aveau de unde-i da înapoi și își băgau pământurile la năcaz. Așa o fost, dar pântru aceea, io tot cred că s-o făcut mare păcat cu ei, că i-o omorât nemții. Io am casa asta bătrână, ia, aici, între pomii ăștia. Aicia stau și lângă mine și-o facut casă fecioru. Mai multe nu știu să-ți spui despre evrei, am mai uitat, că-s bătrână. Toate-s trecătoare și omu-i cel mai trecător, așa să știi. Apoi, Doamne agiută, să ne vedem cu bine! Și dă, Doamne, ploaie, că numa un pic de țârai o fost pe la noi. Să uscă toate prin grădini..."
Perla
Cei șapte pitici și familiile lor s-au întors din lagăr, după ce au fost eliberați de ruși, în 27 ianuarie, 1945. Au făcut șapte luni pe jos, până când au ajuns acasă, la Rozavlea, dar și-au găsit casa ocupată. Au stat o vreme la Sighet, apoi au plecat în Belgia și, la urmă, în Israel, la Haifa. Nu s-au despărțit niciodată, în ciuda întâmplărilor prin care au trecut, urmând până la moarte sfatul mamei lor. Au rămas împreună, au trăit în aceeași casă și au mai cântat o vreme, aducând bucurie celor care-i ascultau. Când au îmbătrânit și n-au mai putut cânta, au cumpărat împreună două cinematografe și o cofetărie. Când au fost și mai bătrâni, le-au vândut și și-au așteptat sfârșitul, pe rând. Perla sau Piroșka, cea mai mică fată din familia Oviț, a murit ultima, în anul 2001. Înainte să moară, a aflat din ziare că doctorul Mengele, care a fugit în America de Sud, înainte de terminarea războiului, s-a înecat în apele oceanului. Piroșka a plâns la aflarea acestei vești, iertându-l pentru tot ceea ce a îndurat în timpul experiențelor chinuitoare, duse până la limita morții. În inimile lor, piticii din Rozavlea au fost, de fapt, niște giganți. Victimele și-au iertat călăul.