1. Puteți defini fericirea?
2. Dați cel puțin un exemplu care să dovedească faptul că sunteți sau ați fost fericiți.
"Fericirea nu poate fi definită. Ea trebuie trăită intens"
1. Nu există fericire, ci doar clipe de fericire. Ea este prea greu de suportat. Te apropii câteva clipe de rai, de Dumnezeu, plutești. Important este să o recunoști și să o primești.
2. Când, copil fiind, plecam în vacanță la bunici, într-un sat de munte de pe Valea Buzăului, tremuram de fericire. Dar bunicii erau și mai fericiți. Sosea "fata"! Le curgeau lacrimile și râdeau. Îi durea ceva? Fericirea! Și tot ea o făcea pe bunica să zburde pe ulițele satului, spunând în dreapta și stânga că "fata" a reușit la facultate. Se mirau femeile în porți: oare ce producea atâta bucurie? Bunica știa. În viața ei de truditoare fără carte, acest fapt era aspirația supremă a unui lung șir de femei muncite și sacrificate. De atâta fericire, plângea și râdea și ținea mâna pe inimă, să nu-i iasă din piept. "Bulgărele de aur al lui mamaie", a șoptit, și de i-ai fi dat un bulgăre de aur adevărat, nu puteai vedea o fericire mai mare. Am mers pe jos până acasă, să ne vadă tot satul. Fericirea aceea trebuia împărtășită, strigată celor din jur, ca să nu-i explodeze inima de fericire... Și a venit apoi timpul meu, de femeie căsătorită. În activitățile zilnice mă opream la un moment dat, bine știut, și așteptam. Și imediat vedeam trecând pe la poartă o pereche foarte în vârstă, ținându-se de mână. Simpli, sobri, tăcuți, ea puțin fardată, să pară mai tânără, el cu mers țanțoș, se țineau de mână și se uitau cu drag unul la altul. Și asta, în fiecare zi. Care era secretul? Voiam să am și eu așa ceva. Dar cum? Vremea a trecut, acum avem, eu și soțul meu, 56 de ani și o lungă conviețuire. Și simt, uneori, când mă aștept mai puțin, la masa de prânz sau când ne uităm la televizor, o mână blândă care o caută pe a mea și o duce ușor la buze și o sărută. Ridic ochii și văd un zâmbet atât de frumos, și lacrimi în ochii soțului meu. Acum știu ce-i lega pe cei doi bătrâni și ce-i făcea să se țină de mână, ca doi tineri îndrăgostiți. Fericirea nu poate fi definită, ea trebuie trăită intens.
LUCIA ENESCU - București
"Ca un parfum..."
1. Eu am crezut că fericirea vine de la sine. Că mă voi pomeni într-o bună zi inundată de ea. Că o voi simți printr-o sărutare, într-un dans, într-un proiect profesional dus la capăt cu bine. Am așteptat și pe urmă am înțeles că fericirea trece mult prea repede pentru mine. Înainte să vină, s-a dus. Nu pot spune că îmi trântește ușa în nas, anunțându-mă că nu va mai reveni niciodată. Pur și simplu se risipește asemenea unui parfum.
2. Un scenariu: vacanță, seară, răcoare, o masă de lemn, un pahar de șampanie și un El care mă emoționează pentru simplul fapt că stă acolo, în fața mea. Asta poate fi o clipă de fericire. Dar peste câteva zile stau la aceeași masă, și lemnul ei nu mai miroase a lemn, șampania se trezește în pahar, iar El nu-mi mai stârnește nici un fel de emoție. A fost fericire sau doar iluzia ei?
ANA-MARIA, studentă, București
"O luptă imensă..."
1. Fericirea se află în noi. Mai exact, starea de fericire. Ea este o forță imensă, pe care trebuie s-o dirijăm spre bine, să ne umplem mintea și sufletul cu gânduri de pace și armonie. Trebuie să ne dorim să fim fericiți. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest lucru și El ne va ajuta.
2. Sunt o femeie de 40 de ani, am trei copii, sunt căsătorită de 20 de ani și, deși mi-a fost destul de greu în viață, nu m-am dat bătută și am descoperit pașii spre fericire, deși am ajuns la ea cam târziu. După Revoluție, când am rămas șomeră la 30 de ani (fusesem o simplă funcționară), cu copiii încă mici și cu salariul modest al soțului meu, am crezut că s-a sfârșit lumea. Eram deprimată și veșnic bolnavă. M-am considerat ultimul om. Trăiam un sentiment enorm de inferioritate. Au fost ani de coșmar, dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Mi-am adunat forțele, am început să învăț, și la 33 de ani eram studentă la Facultatea de Istorie, plătindu-mi taxele (era facultate particulară) din banii mei, pe care îi câștigam din croitorie. Am terminat printre primii facultatea, iar licența am luat-o cu 9,25, la Stat. Astăzi, sunt profesoară de istorie, mă simt împlinită, sunt respectată, copiii și soțul mă admiră și mă iubesc, colegii și elevii mă apreciază, iar toate astea mă fac fericită. În cazul meu, fericirea a fost o luptă. O luptă cu mine, cu propriile mele inhibiții. De fapt, adevărata fericire constă în faptul că am fost în stare să-mi dovedesc, în primul rând mie, ce pot. De-a lungul acestei lupte am devenit un alt om.
prof. EUGENIA POPA - București
"Dar ceresc"
1. Nu cred că fericirea este ceva ce se poate construi dinadins. Ea n-are legătură cu disciplina și cu voința. Vine pe neașteptate, ca un dar ceresc.
2. L-am văzut pentru prima oară la un curs de anatomie și m-am îndrăgostit nebunește de el. Pur și simplu. N-are nimic special, nu-i frumos, nici urât, poate cam neglijent, pentru gustul meu de fată crescută de o bunică greco-catolică, dar când îl văd, simt că mi se taie picioarele. Pe atunci, nu știam că e logodit. Multă vreme, relația noastră a plutit în vag, nu știam dacă se va decide în final pentru mine sau dacă va rămâne cu prietena lui. Mustrări de conștiință nu îmi făceam, pentru că nu eu eram cea care trebuia să decidă. În vacanța de iarnă am plecat acasă, în Ardeal, și nu ne-am văzut două luni. Dar am vorbit tot timpul la telefon și încet, încet, am simțit că se va hotărî, în final, pentru mine. Și a venit apoi ziua întoarcerii din vacanță, și când l-am văzut așteptându-mă în gară, în mână cu un trandafir, am început, pur și simplu, să plâng. A fost o fericire pe care mi-e greu s-o descriu. Mi se înmuiaseră genunchii și tremuram. Mi-am dat seama cât sunt de îndrăgostită și mă bucur să spun că lucrul acesta mai durează și astăzi și că luna viitoare ne vom căsători. La mine, fericirea a venit pe neașteptate, sub forma iubirii. Un sentiment extraordinar!
DANIELA MOȚ, medic stagiar - Cluj
"Suntem vii"
1. Fericirea? Ea e legată de vârstă. Cel mai bine a definit-o un mare poet român, Lucian Blaga. Vă amintiți? Fericirea copilului este jocul, a tânărului este iubirea, iar a bătrânului înțelepciunea. Important este să știi să o recunoști.
2. Am 86 de ani, și când mă trezesc dimineața, primul lucru la care mă gândesc este dacă mă doare ceva. Am reumatism, amețeli, dar cel mai tare mă supără faptul că nu mai văd. Am glaucom și nu mai pot să citesc, deși cărțile au fost marea pasiune a vieții mele, și nici la televizor nu mai pot să mă uit, deși în privința aceasta, pierderea este mai mică, fiindcă nu ai nimic de văzut. Cu toate astea, în unele zile mă simt fericită. Sau este, poate, doar un sentiment de recunoștință față de Dumnezeu? Îl simt în toate, de la o vreme, când stau afară, în curte, și soarele îmi atinge obrazul, când îmi sare pisica în brațe și se freacă de pieptul meu, când mi se pare că păsările cântă anume ca să-mi alunge singurătatea, când - o dată pe an - nepotul meu, pe care l-am crescut și care acum e plecat în Canada, vine acasă și își pune capul în poala mea, așa cum făcea în copilărie. Când ne despărțim de viață, Dumnezeu ne învață să ne bucurăm de lucruri pe care altădată nu le înțelegeam, să ne bucurăm de fărâme, de clipe, să renunțăm la bucuriile mari ale vieții, fiindcă nu le putem lua dincolo. Încet-încet, ne rezumăm la fericirea care ne-a fost dăruită prin naștere, aceea că suntem vii. La 86 de ani, viața însăși este o fericire.
SEVASTA MANOLIU - Iași
"O rețetă gratuită"
1. Rețeta fericirii diferă de la om la om. Câte miliarde de oameni sunt, tot atâtea rețete de fericire.
2. Bunica mea spunea că numai nebunii pot fi fericiți tot timpul. Oamenii "sănătoși la cap" nu au motiv să râdă așa, din senin. Viața-i grea și nu ai motive de râs. Săraca, ea era fericită când nu o dureau încheieturile, căci suferea de reumatism. Pentru mama, fericire însemna să iau note mari la școală, iar pe tata îl simțeam fericit atunci când mă lua de mână și-mi povestea despre anii copilăriei. Ne plimbam prin grădina bunicii și-l ascultam depănând povești de demult. Îi plăceau grozav vacanțele la țară. Odată, l-am văzut stând nemișcat multă vreme, de teamă să nu sperie o veveriță care sărea necontenit pe ramurile unui copac. După un timp, s-a întors și mi-a spus zâmbind: "Ai văzut? Aici e frumusețea!"... Și părea din cale afară de fericit. Copil fiind, nu înțelegeam motivele acestea de fericire. Pe mine nu mă dureau încheieturile ca pe bunica, nu aveam copii de școală, ca mama, și nici nu înțelegeam frumusețile care îl făceau să vibreze de fericire pe tata. Prietenii mei și cu mine aveam un joc preferat. Se numea "Ce-ți dorești cel mai mult și mai mult?". Noi, fetele, ne doream palate și rochii scumpe, iar băieții râvneau după mașini luxoase. Tata ne-a auzit, și mângâindu-mă pe creștet, mi-a spus: "Să știi că în viață, cel mai mult te bucuri de lucrurile care vin de la sine". "Adică pe gratis?", am întrebat eu naiv, fiindcă nu-mi închipuiam că aș putea primi pe degeaba atâtea daruri. "Chiar așa", mi-a răspuns tata. "Înseamnă că n-o să fiu niciodată fericită", am spus. Acum, nu mai visez la rochii scumpe și palate. Asta nu înseamnă că m-am resemnat, ci că am învățat să apreciez "bucuriile gratuite". Să stau de vorbă cu mama, la cafeaua de dimineață, să glumesc cu prietenii mei cei mai buni, să zâmbesc unei dimineți cu soare, să miros o creangă de iasomie - "aici e frumusețea". Și în frumusețea asta simplă și gratuită, găsesc întotdeauna fericirea. Tata nu mai e acum lângă noi, dar mi-a lăsat cel mai frumos dar cu putință: "Rețeta fericirii gratuite".
ANA PRICOP - Brașov
"Fericirea are multe culori..."
1. Este galbenă, albastră, aurie, pufoasă sau dură, dulce sau acrișoară, cu gust de scorțișoară sau de vanilie.
2. Eu îmi prepar singură fericirea. Portocale, lămâi, mere, pere, banane sau struguri. Nu prea multe, fiindcă n-am destui bani. Întotdeauna amestecate cu iaurt și fulgi de porumb. Sună așa de banal, că nu-mi vine nici mie să cred. Și totuși, funcționează: inima mea bate mai puternic dimineața, când, îmbrăcându-mă ca să merg la serviciu, observ că sunt mai energică și că nu mai am probleme cu fermoarul. Seara, când mă întorc obosită acasă, mă bag în patul ca o cetate din perne. Eu sunt înăuntru, lumea rămâne afară și mă consider un om fericit. Fericirile mici sunt mai durabile decât fericirile mari.
LUISA SPATZ - Sighișoara