Repetând sintagme uzate, se poate spune că şi la Valea Verde, în inima Apusenilor, e un colţ de rai românesc. Nu un rai cu îngeri şi heruvimi, ci un rai cu oameni cât se poate de vii şi frumoşi. Băştinaşi sunt moţii, aflaţi aici de-o viaţă, lângă care s-au aşezat, rânduri, rânduri de oameni veniţi din alte colţuri de ţară sau chiar din alte colţuri ale pământului. Tot vin, şi tot vin... Unii ca să rămână, alţii doar ca să aibă unde să se întoarcă, sau, pur şi simplu, să se bucure de ceea ce nu pot găsi în alte părţi. Frumuseţe? Cu siguranţă! Sălbăticie, natură? Da, dar mai presus de toate, o stare anume, o beţie a sufletului pe care nu o poţi numi cu exactitate şi de care nu poţi să te fereşti.
"Franţuzii" din vârful dealului
Ana şi Radu Briscan sunt din Zalău şi s-au stabilit la Valea Verde doar de câteva luni. Deocamdată, stau într-o casă pusă la dispoziţie de un localnic. Intenţionează, însă, să-şi construiască una a lor, proiectată de Radu, care e arhitect.
"Povestea noastră s-a închegat foarte bine, a curs firesc", spune Ana. "Ne-am cunoscut la Cluj, printr-un prieten comun, şi foarte repede ne-am dat seama că vrem să rămânem împreună toată viaţa. După două săptămâni ne-am căsătorit. N-aveam nici unul bani, ne tot mutam dintr-o casă într-alta, dintr-un apartament într-altul. Tatăl lui Radu munceşte în Franţa de peste 12 ani şi, pe la începutul lui ianuarie, a sunat să ne cheme, că ar fi ceva de lucru acolo. Nu s-a pus problema să nu mă duc şi eu. Am ajuns la Paris în 13 ianuarie. Aşa a început aventura noastră în Franţa. Am muncit în diferite locuri, am îngrijit copii, am lucrat la oameni bogaţi, apoi mi-am găsit de lucru la cea mai mare companie de turism, care are vapoare pe Sena şi face promenade scurte, de câte o oră. Lucram la recepţia restaurantului. Radu lucra şi el în renovări interioare, ajutându-l pe tatăl său. Am stat un an şi jumate acolo, dar nicio clipă nu ne-a încolţit în suflet dorinţa să rămânem definitiv. Pentru noi, «acasă» era... acasă. Şi dacă s-ar fi putut, în Ardeal...".
Libertate şi aer curat
"Radu îmi vorbea, de când ne-am cunoscut, că vrea, cândva, să cumpere pământ, să facă o casă... Avea destul de bine conturată imaginea aceasta curată despre viitor. Spre deosebire de mine, el a avut şansa să nu fi fost niciodată angajat. Nu a cunoscut stresul, ce înseamnă să-ţi ordonezi priorităţile şi viaţa în funcţie de orele de serviciu. Eu am lucrat, însă, în foarte multe domenii şi m-am lăsat otrăvită de statutul de angajat. Visam şi eu libertate şi aer curat. Nu mai vroiam să depind de cineva, să mi se spună câţi bani pot câştiga, când am voie să-mi iau concediu, ce pot să fac şi ce nu pot. Viaţa asta «la normă» mă sufoca. În cele mai îndrăzneţe vise ale mele, îmi imaginam că sparg odată zidul şi fug. Am avut câteva încercări, dar timide. Încercam mereu să fac altceva. Am făcut cursuri de desen, de karate, dar golul din mine nu se împlinea. Câştigam bani, îmi luam haine scumpe, încălţăminte de firmă, mâncam pe nu ştiu unde, doar sensul vieţii nu mi-l puteam cumpăra. Împlinirea. Aşa a început nevoia de a schimba ceva în viaţa mea, de a schimba, în primul rând, mediul, rutina, lipsa de orizont. Iar Parisul, deşi aveam un oarecare confort, ne-a accentuat foarte mult starea asta de disperare. În primul rând, drumul. Radu făcea cam patru ore pe zi dus-întors până unde lucra. Să-ţi pierzi patru ore din viaţă, în fiecare zi, pe metrou e, pur şi simplu, infernal. Ne vedeam pe fugă, la miezul nopţii. Eram terminaţi amândoi. Nu mai suportam!", spune Ana. Are 27 de ani, e frumoasă şi are o energie în voce care creşte asemenea unui râu. O apă care să-i spele şi să-i ducă departe amintirile şi frustrările.
Viaţa de la început
Prima dată, la Valea Verde, i-a invitat un pastor din Zalău. L-au refuzat. Apoi, nişte colegi i-au spus lui Radu de locul ăsta şi de frumuseţile din Munţii Apuseni. "Plecam pe loc, dacă nu era ameninţarea cu Roşia, care se află la un deal distanţă de aici. Protestele contra exploatării cu uraniu luaseră avânt. În rest, sălbăticia era visul meu. Eram sigur că voi fi fericit în natură, departe de cuştile din blocurile de beton. Am terminat arhitectura, dar prefer să sparg piatră în aer liber decât să stau închis într-un birou. Din fericire, povestea cu Roşia Montană s-a potolit şi am zis că este ok", spune Radu. "Când a văzut Valea Verde, Ana a fost fermecată pe loc şi a zis că aici vrea să ne facem casă. Eu eram deja convins. Am umblat prin multe locuri din ţară, dar mai frumos ca aici nu e pe nicăieri. Linişte, aer curat, apă bună... Şi pământ care aşteaptă să fie muncit. Şi oameni cu totul deosebiţi. Oameni normali, alături de care vrem să trăim. Pentru mine, exemple sunt vecinii din sat. Au între 80 şi 90 de ani şi trăiesc singuri în vârful muntelui. Noi suntem tineri, de ce n-am putea să ne descurcăm? Vom fi eroii poveştii noastre. O poveste care se cheamă "Viaţa de la început".
Povestea de la Valea Verde a pornit în urmă cu mai bine de 18 ani, când Ioan Sicoe, un moţ de-al locului, a primit aici primii turişti din Germania. Timpul a trecut, nemţii au tot venit, au făcut agricultură ca pe vremea bunicilor, s-au înfruptat din roadele muncii lor, au învăţat ce-nseamnă lucrurile simple şi bucuria cea mare care le însoţeşte, după care au plecat, alungaţi de criza din 2008. Dar dacă nemţii sunt mai puţini, s-au înmulţit, în schimb, turiştii din România. La începutul lui august, la Valea Verde se va desfăşura o "Şcoală de vară multiculturală", organizată în parteneriat de Academia Română, Centrul de Studii Eurasiatice Constanţa, Direcţia Judeţeană pentru Cultură Hunedoara şi Primăria Comunei Sohodol, jud. Alba.
La Valea Verde, în Apuseni, pe fiecare dintre cei care ajung aici îi sfinţeşte locul. Raiul fără de margini, ţinut pe palme de Dumnezeu.
(Fotografiile autoarei)