Repetând sintagme uzate, se poate spune că și la Valea Verde, în inima Apusenilor, e un colț de rai românesc. Nu un rai cu îngeri și heruvimi, ci un rai cu oameni cât se poate de vii și frumoși. Băștinași sunt moții, aflați aici de-o viață, lângă care s-au așezat, rânduri, rânduri de oameni veniți din alte colțuri de țară sau chiar din alte colțuri ale pământului. Tot vin, și tot vin... Unii ca să rămână, alții doar ca să aibă unde să se întoarcă, sau, pur și simplu, să se bucure de ceea ce nu pot găsi în alte părți. Frumusețe? Cu siguranță! Sălbăticie, natură? Da, dar mai presus de toate, o stare anume, o beție a sufletului pe care nu o poți numi cu exactitate și de care nu poți să te ferești.
"Franțuzii" din vârful dealului
Ana și Radu Briscan sunt din Zalău și s-au stabilit la Valea Verde doar de câteva luni. Deocamdată, stau într-o casă pusă la dispoziție de un localnic. Intenționează, însă, să-și construiască una a lor, proiectată de Radu, care e arhitect.
"Povestea noastră s-a închegat foarte bine, a curs firesc", spune Ana. "Ne-am cunoscut la Cluj, printr-un prieten comun, și foarte repede ne-am dat seama că vrem să rămânem împreună toată viața. După două săptămâni ne-am căsătorit. N-aveam nici unul bani, ne tot mutam dintr-o casă într-alta, dintr-un apartament într-altul. Tatăl lui Radu muncește în Franța de peste 12 ani și, pe la începutul lui ianuarie, a sunat să ne cheme, că ar fi ceva de lucru acolo. Nu s-a pus problema să nu mă duc și eu. Am ajuns la Paris în 13 ianuarie. Așa a început aventura noastră în Franța. Am muncit în diferite locuri, am îngrijit copii, am lucrat la oameni bogați, apoi mi-am găsit de lucru la cea mai mare companie de turism, care are vapoare pe Sena și face promenade scurte, de câte o oră. Lucram la recepția restaurantului. Radu lucra și el în renovări interioare, ajutându-l pe tatăl său. Am stat un an și jumate acolo, dar nicio clipă nu ne-a încolțit în suflet dorința să rămânem definitiv. Pentru noi, «acasă» era... acasă. Și dacă s-ar fi putut, în Ardeal...".
Libertate și aer curat
"Radu îmi vorbea, de când ne-am cunoscut, că vrea, cândva, să cumpere pământ, să facă o casă... Avea destul de bine conturată imaginea aceasta curată despre viitor. Spre deosebire de mine, el a avut șansa să nu fi fost niciodată angajat. Nu a cunoscut stresul, ce înseamnă să-ți ordonezi prioritățile și viața în funcție de orele de serviciu. Eu am lucrat, însă, în foarte multe domenii și m-am lăsat otrăvită de statutul de angajat. Visam și eu libertate și aer curat. Nu mai vroiam să depind de cineva, să mi se spună câți bani pot câștiga, când am voie să-mi iau concediu, ce pot să fac și ce nu pot. Viața asta «la normă» mă sufoca. În cele mai îndrăznețe vise ale mele, îmi imaginam că sparg odată zidul și fug. Am avut câteva încercări, dar timide. Încercam mereu să fac altceva. Am făcut cursuri de desen, de karate, dar golul din mine nu se împlinea. Câștigam bani, îmi luam haine scumpe, încălțăminte de firmă, mâncam pe nu știu unde, doar sensul vieții nu mi-l puteam cumpăra. Împlinirea. Așa a început nevoia de a schimba ceva în viața mea, de a schimba, în primul rând, mediul, rutina, lipsa de orizont. Iar Parisul, deși aveam un oarecare confort, ne-a accentuat foarte mult starea asta de disperare. În primul rând, drumul. Radu făcea cam patru ore pe zi dus-întors până unde lucra. Să-ți pierzi patru ore din viață, în fiecare zi, pe metrou e, pur și simplu, infernal. Ne vedeam pe fugă, la miezul nopții. Eram terminați amândoi. Nu mai suportam!", spune Ana. Are 27 de ani, e frumoasă și are o energie în voce care crește asemenea unui râu. O apă care să-i spele și să-i ducă departe amintirile și frustrările.
Viața de la început
Prima dată, la Valea Verde, i-a invitat un pastor din Zalău. L-au refuzat. Apoi, niște colegi i-au spus lui Radu de locul ăsta și de frumusețile din Munții Apuseni. "Plecam pe loc, dacă nu era amenințarea cu Roșia, care se află la un deal distanță de aici. Protestele contra exploatării cu uraniu luaseră avânt. În rest, sălbăticia era visul meu. Eram sigur că voi fi fericit în natură, departe de cuștile din blocurile de beton. Am terminat arhitectura, dar prefer să sparg piatră în aer liber decât să stau închis într-un birou. Din fericire, povestea cu Roșia Montană s-a potolit și am zis că este ok", spune Radu. "Când a văzut Valea Verde, Ana a fost fermecată pe loc și a zis că aici vrea să ne facem casă. Eu eram deja convins. Am umblat prin multe locuri din țară, dar mai frumos ca aici nu e pe nicăieri. Liniște, aer curat, apă bună... Și pământ care așteaptă să fie muncit. Și oameni cu totul deosebiți. Oameni normali, alături de care vrem să trăim. Pentru mine, exemple sunt vecinii din sat. Au între 80 și 90 de ani și trăiesc singuri în vârful muntelui. Noi suntem tineri, de ce n-am putea să ne descurcăm? Vom fi eroii poveștii noastre. O poveste care se cheamă "Viața de la început".
Epilog
Povestea de la Valea Verde a pornit în urmă cu mai bine de 18 ani, când Ioan Sicoe, un moț de-al locului, a primit aici primii turiști din Germania. Timpul a trecut, nemții au tot venit, au făcut agricultură ca pe vremea bunicilor, s-au înfruptat din roadele muncii lor, au învățat ce-nseamnă lucrurile simple și bucuria cea mare care le însoțește, după care au plecat, alungați de criza din 2008. Dar dacă nemții sunt mai puțini, s-au înmulțit, în schimb, turiștii din România. La începutul lui august, la Valea Verde se va desfășura o "Școală de vară multiculturală", organizată în parteneriat de Academia Română, Centrul de Studii Eurasiatice Constanța, Direcția Județeană pentru Cultură Hunedoara și Primăria Comunei Sohodol, jud. Alba.
La Valea Verde, în Apuseni, pe fiecare dintre cei care ajung aici îi sfințește locul. Raiul fără de margini, ținut pe palme de Dumnezeu.
(Fotografiile autoarei)