Acum o săptămână mi-am înșelat nevasta. Pentru prima oară. De atunci, simt că viața mea s-a schimbat total. Nu știu cum să procedez ca să pot aduce în familia mea echilibrul dinainte, de aceea vă scriu. Pe de altă parte, încă de a doua zi am simțit nevoia să spun cuiva ceea ce mi s-a întâmplat, nu ca să mă eliberez de nedumerirea care mă însoțește de atunci, ci, mai degrabă, ca să înțeleg de ce am ajuns aici, în situația aceasta. Cui să povestesc? Nu prea am prieteni, iar colegii de serviciu atâta ar aștepta, ca în secunda următoare să fie în birou la nevastă mea (lucrăm în aceeași instituție). Faptul că trebuie să țin ascuns acest episod din existența mea este extrem de neplăcut, dar pe de altă parte, nici să mă laud în gura mare cu o asemenea întâmplare nu se poate!
N-am plănuit să trădez o căsnicie care se încadra până săptămâna trecută în limitele normale, zic eu. N-am planificat nimic și n-am pus la cale cine știe ce scenarii, ca să se ajungă până la urmă la acest rezultat. Nu pot fi acuzat de premeditare, cu alte cuvinte. S-a întâmplat, și acum trebuie să lămuresc, pentru mine în primul rând, situația. Am să încerc să fiu cât de coerent pot în această mărturisire. Îmi doresc foarte mult un sfat de la cei care vor citi povestea mea. Sunt sigur că, văzută din afară, va putea fi analizată mai "la rece", ceea ce mă va ajuta enorm acum, când sunt un pic dezorientat.
Navetă cu bucluc
Am cunoscut-o pe Mădălina în timpul facultății. Era mai mică decât mine cu doi ani. Când eu am terminat facultatea, mi-am găsit de lucru în orașul în care m-am născut și-n care trăiau și părinții mei. Pentru ei a fost o mare bucurie ca singurul lor fecior să se întoarcă acasă după studii și să-i ajute. Pentru mine n-a fost însă o prea mare mulțumire, căci Mădălina mai avea doi ani de școală și eram la patru sute de kilometri distanță unul de altul. Timp de doi ani, am fost tot pe drumuri. La două săptămâni, mă urcam în tren și mergeam la ea. Petreceam împreună o zi, după care trebuia să mă întorc. Abia am așteptat să termine facultatea și să ne putem căsători, pentru că naveta devenise deja nu numai costisitoare, ci și foarte obositoare. Bucuria revederii cu ea ar fi trebuit să acopere oboseala drumului și celelalte neajunsuri ale călătoriilor, dar nu se întâmpla așa întotdeauna. Au fost și zile în care aș fi vrut să joc fotbal cu prietenii, mai degrabă, decât să mă urc în tren pentru a merge la ea. Mi-era dragă Mădălina, doar de aceea o căutam, însă de câteva ori s-a întâmplat ca, odată ajuns la ea, să fiu nervos, plictisit, fără chef, pus pe harță, în loc să mă bucur de revedere. Făceam eforturi ca să nu se vadă nerăbdarea cu care așteptam seara și ora întoarcerii la gară. Cu toate acestea, ne-am căsătorit, s-a angajat și ea la instituția unde lucram eu și lucrurile au intrat pe un făgaș normal, obișnuit oarecum, în cazul unei familii tinere. Adică, așa credeam că s-a întâmplat. Numai că după câțiva ani de conviețuire și, mai ales, după întâmplarea care a dus la trădare, îmi dau seama că normalitatea în care credeam și-n care mă instalasem comod, ca pentru o sută de ani, ascunde, de fapt, multe neîmpliniri.
Stau și scriu acum cu cea mai mare detașare. Povestesc despre viața mea, ca despre a altora. A cam dispărut emoția din poveste și mă surprind judecând, cântărind, analizând fapte și întâmplări, ca și cum nu eu aș fi unul dintre personajele principale.
Să știți că nu este o bucurie asta, nu e ușor să vezi cât de mult și de rapid se pot schimba opțiunile și prioritățile în propria existență. De multe ori m-am simțit luat pe nepregătite în fața valului de noutăți care au pătruns încetul cu încetul în obiceiurile mele, dar acum, întreaga mea viață s-a schimbat fără putință de întoarcere.
Prăpastia
Suntem angajați și eu, și soția mea, ca geologi, la un institut dintr-o zonă în care se află mai multe mine. În fiecare vară, cei mai tineri dintre geologi fac prospecțiuni pe teren, pentru a putea alcătui apoi hărți cât mai exacte ale zăcămintelor ce se găsesc în zona respectivă. Este o muncă interesantă, îmi place și aștept fiecare primăvară care dă startul plecărilor. Nevasta mea lucrează la departamentul cartare, adică acolo unde se fac hărțile, asta înseamnă că ea lucrează mai mult la birou. De câteva ori a venit și ea cu mine pe teren, dar nu s-a arătat încântată deloc de rolul de asistentă a mea. Nu avea răbdare pe teren, mă grăbea, o deranja soarele prea puternic, vântul, o enervau ploaia și ceața, ferească Dumnezeu să ne mai fi întâlnit cu câinii de la vreo stână, că era gata scandalul. Așa că, după câteva experiențe de acest gen, am renunțat să o mai iau cu mine. Mergeam singur și mă bucuram tot singur de minunile naturii. Fiecare ieșire la munte însemna pentru mine o minivacanță. Mă întorceam de acolo vindecat de toate bolile orașului, de plictiseală, de nerăbdare, de stres. N-am judecat-o pe Mădălina că nu putea să trăiască la fel ca mine bucuria naturii. N-am pus la inimă faptul că, deși era liberă de multe ori, nu dorea să mă însoțească în aceste mici excursii, care uneori se prelungeau până la două, trei zile. I-am dat pace și ea m-a lăsat într-ale mele, cum se spune. Așa că trăiam oarecum paralel, deși în același cămin. Ceea ce era supărător, totuși, și s-a accentuat pe măsură ce trecea timpul, era faptul că bucuriile noastre nu mai erau aceleași și comunicarea dintre noi devenea tot mai stearpă, de multe ori redusă doar la întrebările și răspunsurile necesare coabitării. Eram în contratimp cumva și, zic acum când scriu, nici măcar nu eram deranjat de alunecarea sentimentelor noastre înspre obișnuință și, mai presus de asta, nici măcar nu bănuiam că între noi se căsca o mare prăpastie.
Pădurea crăiască
Nu caut să justific, prin ceea ce am spus până acum, trădarea. Nu vreau să pun vina pe Mădălina, ar fi o lașitate și o mârșăvie din partea mea să arunc pe umerii femeii mele neputința mea de a fi fidel unui jurământ sacru, așa cum este cununia religioasă. Vreau doar să înțeleg de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și, mai ales, de ce nu mă acuz, de ce nu simt nicio vină pentru întâlnirea ciudată care s-a petrecut acum o săptămână în Pădurea crăiască de la poalele muntelui unde făceam prospecțiuni, de ce, oarecum în secret, chiar mă bucur de ceea ce am trăit.
Îmi așezasem cortul în marginea unei poieni, și după ce i-am întins bine pânza, am pus deasupra câteva crengi înfrunzite ca să țină răcoare, căci zilele erau caniculare. Plecam dimineața pe teren, mă întorceam după-amiaza târziu, când făceam foc și-mi pregăteam câte ceva de mâncare. Apoi, până să asfințească soarele, îmi descărcam rocile aduse de pe teren și treceam pe caiet observațiile necesare alcătuirii viitoarelor hărți. Seara mă prindea în fața focului, și clipele acelea de răgaz au fost cele mai minunate din ultimii ani. Culcat pe spate, în iarba înaltă, mă uitam la cer, la miliardele de stele care își pâlpâiau luminițele, una lângă alta. M-am simțit cel mai fericit om de pe lume, m-am simțit de-a dreptul binecuvântat și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru feeria de care-mi făcuse parte. Eram un fel de Robinson fericit în insula lui, împăcat cu soarta pe care Cel de sus i-o hărăzise, fără cea mai mică dorință de a se întoarce în lume. Erau departe de mine toate grijile, mă rupsesem de orice frământare, nicio neliniște nu mă tulbura. Pădurea crăiască mă primise și mă adoptase pe deplin, lăsându-mă să mă bucur de toate frumusețile și minunățiile ei. Eram puiul ei ocrotit, iar cortul meu era cuibul în care nicio primejdie nu mă amenința. Din când în când, ca dintr-o mare depărtare, imaginea Mădălinei îmi venea în minte și mă bucuram de ea.
Fata pădurii
Klara a apărut în poiană ieșind dintre copacii înfășurați în ceață. După o furtună cu tunete și fulgere care a ținut toată noaptea, a început ploaia în ropote calde, care s-au transformat, pe nesimțite, în averse ce biciuiau cu stropi iuți frunzele, copacii și iarba. Cam de la jumătatea nopții, cortul meu fusese dărâmat și suflat de vânt. Dimineața m-a găsit obosit, enervat, cam rebegit și plouat, încercând cu disperare să aprind un foc din bețe și lemne ude, ca să-mi fierb un ceai. Atunci am văzut-o ieșind din ceață. La început, am crezut că am vedenii, din cauza nesomnului. O secundă, doar o secundă, mi-au trecut prin cap și poveștile cu Fata Pădurii, dar n-a ținut mult uimirea, căci m-a văzut și s-a apropiat de mine. Nu era Fata Pădurii, era o fată cât se poate de obișnuită, îmbrăcată într-o pereche de blugi rupți în genunchi și cu un tricou prea larg, ud. Avea părul blond, ochi mari, arcuiți până înspre tâmple, și tremura de frig. Era mai mult ciudată decât frumoasă, și apariția ei, așa pe nesimțite, la marginea poienii, m-a scos brusc din starea de nemulțumire și zgribuleală. Ce-a mai urmat apoi a fost ca un vis.
Îndemnat, parcă, de cineva, am refăcut cortul, am pus la uscat hainele plouate, am aprins într-un târziu focul și-am putut să fierb un ceai din mentă sălbatică în care am picurat puțin rom, păstrat pentru zile neguroase, ca aceea care tocmai începuse. Iar Klara? Klara a stat cu mine două zile. Nu știu cine este și cum a ajuns în pădure (eu am botezat-o Klara), nu știe cine sunt și cum mă cheamă. Nu era nevoie de nume pentru bucuria uimită cu care ne-am descoperit. Frenezia cu care ne căutam prin iarba udă, care parcă sfârâia sub trupurile noastre încinse, nerăbdarea cu care ne așteptam unul pe altul în marea întâlnire cu stelele care jucau deasupra.
Da! Acum o săptămână mi-am înșelat nevasta. Nu știu cum, nici de ce. Întâmplarea pe care v-am povestit-o a venit către mine pe neașteptate și n-am știut sau n-am vrut să mă opun. O iubesc încă pe Mădălina, dar nu-mi pare rău de întâlnirea din Pădurea crăiască. A fost o dragoste fierbinte, dar nelumească, așa cum, din păcate, există doar în povești. Nu mă simt vinovat. Singura părere de rău este că nu pot transforma povestea în realitate, că nu-i pot muta iradierea și bucuria în viața mea. Oare de ce trebuie să plătim, uneori, fericirea, cu prețul unui păcat? De ce doar greșind, înțelegem care ar trebui să ne fie drumul în viață? Oricum, pentru mine e prea târziu ca să schimb ceva. Mândra ploii s-a întors în ceața din care a ieșit.
MIRON CONSTANTIN - Băiuț