Există şi la noi obiceiul frumos ca, la aniversările "rotunde" ale unor merituoşi cărturari, savanţi, artişti care au avut norocul să depăşească speranţa medie de viaţă, să se publice volume omagiale. Cum nici după 25 de ani cuvântul omagiu n-a putut scăpa de conotaţiile din ceauşism (linguşitor, oportunist, fals etc.), volumele aniversare ce sărbătoresc pe bune personalităţi marcante evită cât pot tonul encomiastic, superlativele absolute, elogiul conjunctural. Prieteni, colegi de breaslă, învăţăcei, istorici şi critici ai domeniului din diferite generaţii contribuie la asemenea cărţi cu amintiri legate de sărbătorit, cu relevarea realizărilor lui prin texte exegetice şi biografice, cu selecţii de citate semnificative - toate dând seama de statura intelectuală şi morală, de rolul şi locul lui în societate. Volumul pe care vi-l recomand azi, consacrat unei poete excepţionale (după părerea unor critici avizaţi, cea mai valoroasă din câte a avut literatura română până acum), nu respectă scenariul seriilor aniversare. E mai curând o combinaţie între modelul par lui-même (texte confesive ale Ilenei Mălăncioiu publicate între 1970-89, interviuri de după aceea, 19 poeme antologice) cu fragmente de bibliografie critică şi portrete creionate de colegi în timp. Nici unul scris special la aniversară, deci nimic circumstanţial, ci doar o selecţie bine structurată şi articulată, pentru a oferi chei de pătrundere în universul artistic şi mental al poetei, eseistei şi publicistei. Opera Ilenei Mălăncioiu se demarcă prin lumea ei singulară, prin tonul clar şi descărnat de podoabe "poetice", prin suflul special, ce pare că vine de departe, dintr-un spaţiu rural ancestral. Şi totuşi, nu primitiv e acest suflu-suflet, ci rafinat până la esenţe, astfel încât să includă zonele grave ale existenţei. (Să nu uităm că, doctor în filosofie cu o teză despre Vina tragică, poeta noastră are lecturi simbiotice din mari cărţi şi autori, de la Biblie şi tragicii greci, la Shakespeare, Dostoievski, Kafka, Blaga, Bacovia ş.a.). Harul ei înnăscut nu s-a limitat la intuiţii, ci s-a filtrat prin marea cultură pentru a întrezări calea sufletului, chiar şi dincolo de limita vieţii pământeşti. Regretatul critic Valeriu Cristea credea în 1985 că "nimeni în literatura română nu a vorbit atât de mult despre suflet ca Ileana Mălăncioiu. Din acest punct de vedere opera ei ne oferă un adevărat De anima cu totul ieşit din comun". Pentru mine, vârsta înscrisă indiscret pe coperta volumului aniversar, alături de titlul De anima, n-are importanţă, fiindcă în deceniile de când o cunosc şi o citesc Ileana nu s-a schimbat deloc. Consecventă cu sine mereu, nonconformistă şi de aceea incomodă şi înainte şi după 1989, tranşantă, cu timbrul ei răspicat, ea n-a spus şi n-a scris niciodată altfel decât a gândit, cu un curaj al opiniei şi o inflexibilitate în principii devenite proverbiale. Şi în publicistica politică de după 1990 a afirmat ceea ce a crezut necesar în contextul dat, uneori în răspăr cu numitorul comun al societăţii civile. Fără nevroze ideologice, cu anumite subiectivisme omeneşte explicabile, textele ei apărute în presă şi adunate în două volume - Cronica melancoliei (1998) şi A vorbi într-un pustiu (2002) se pot citi şi azi cu folos (căci multe dintre intuiţiile ei de atunci s-au confirmat). În plus sunt şi foarte bine scrise, ca tot ce poartă semnătura ei.
Cartea omagială la 75 de ani, aşa cum a fost gândită, e de fapt un itinerar al călătoriei spre sine însăşi, văzut cu propriii ochi, dar şi din afară, de cei mai importanţi critici literari din ultimii 45 de ani, de colegi scriitori ce i-au însoţit parcursul sau tineri ce l-au studiat în biblioteci. Toţi îi apreciază originalitatea şi forţa operei, magia izvorâtă din aparenta simplitate, minunea de inteligenţă artistică a poemelor cu efect copleşitor asupra sufletului şi minţii deopotrivă. Încă de la debut, Eugen Jebeleanu, personaj crucial în biografia poetei, sesiza mesajul ei atât de personal, adeverit apoi cu fiecare nouă carte: "Tu, Ileana Mălăncioiu, sugerezi printr-o tehnică artistică în aparenţă extrem de simplă, câtuşi de puţin «revoluţionară», sensuri. Sensurile vieţii, ale morţii, ale mişcării şi nemişcării. Sensurile şi non-sensurile a ceea ce ne-am obişnuit să numim viaţă şi moarte".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
