- Anul trecut, după ce ai pierdut "la mustaţă" marele trofeu "Vocea României", declarai într-un interviu acordat revistei noastre, că nu eşti dezamăgită, pentru că experienţa trăită ţi-a dat încredere în tine şi un plus de imagine publică. Le-ai folosit în răstimpul care a trecut?
- Eu zic că le-am folosit. În primul rând, am aflat despre mine că sunt în stare să fac paşii la care înainte nici nu îndrăzneam să visez. Mi s-a schimbat perspectiva, şi lucrurile îmi par mai uşoare. M-am călit, de fapt. Că, de altfel, sunt o perfecţionistă, care simte nevoia să ştie care-i planul. Vreau să am o viziune de ansamblu asupra lucrurilor. Să visez cu ochii deschişi. Ăsta e cel mai mare câştig - faptul că acum îndrăznesc să dărâm ziduri, să ţin hăţurile în propriile-mi mâini.
- Într-o metaforă izbutită spuneai că ai în camera ta un perete alb, pe care vizualizezi proiectele de viitor. Să vorbim mai întâi despre ele. Ce film "rulează" în prezent pe ecranul peretelui?
- Păi da, am izbutit o metaforă, dar acel perete alb chiar există în camera mea... (râde cu poftă). Ce să zic?! Lucrurile s-au legat, s-au aşezat. Am început munca de studio. Am adunat un mănunchi de oameni cu care lucrez şi cu care fac echipă. Am avut concerte... Am pus la punct deja de un an o formulă foarte ispititoare - voce, pian şi contrabas - un proiect acustic, ce virează uşor spre jazz, café-concert mai degrabă (ne numim "Night Lights"). Cam ce cânta Norah Jones la început, dacă ştii. Am ales deja vreo patru piese de-ale ei în repertoriu. Cântăm "Come away with me", "What am I to you", "Turn me on", "Cold, Cold Heart". "Vocea României" mi-a uşurat foarte tare parcursul. Am învăţat să aplic un mecanism extraordinar. De exemplu, dacă mă simt îngrijorată ori emoţionată înaintea unei cântări, caut să mă relaxez şi-mi imaginez artişti mari, care s-ar juca cu tot ce au de făcut. Pentru că acţiunea în sine este aceeaşi. Modul în care eu o percep este hotărâtoare: percepţia mea poate să îngreuneze totul de o mie de ori sau poate să facă totul să-mi pară o joacă de copil.
"Da. Ochelarii roz chiar există!"
- Ce ciudat sună "practicant"! N-aş vrea să trec drept o tipă ciudată, extravagantă, care vrea să fie în pas cu moda cu orice preţ, sau care vorbeşte despre lucruri excentrice ca să pară mai interesantă. Dar vizualizarea mă ajută în mod real. Este cel mai puternic instrument prin care poţi să-ţi educi mintea. Orice gând negativ poate fi răsturnat, privit cu susul în jos, modelat, schimbat, destrămat, şters, până la urmă. Peste orice teamă ori tristeţe poţi suprapune, mental, un scenariu optimist. Exersând chestia asta, insistând asupra scenariilor pozitive, lucrurile iau, efectiv, o turnură bună. Poate părea incredibil, dar mintea chiar poate fi antrenată să vadă lucrurile prin filtrul unor ochelari roz. Ei există cu adevărat. Depinde doar de noi, de fiecare dintre noi, să ne dăm seama că gândurile noastre vin şi pleacă precum norii de pe cer, fără să afecteze relieful în sine. Norii nu înghit crestele munţilor, doar le pot ascunde, în răstimpuri. La fel şi noi, nu suntem totuna cu gândurile noastre, dar ele ne pot ţine prizonieri sau ne pot ajuta să escaladăm munţi.
- Pentru ca cititorii noştri să înţeleagă mai bine subiectul, ai putea relata un asemenea exemplu? De pildă, cum te-ai vizualizat pe scena concursului "Vocea României"?
- Da, am făcut asta, atunci, pe scenă. În ultimele săptămâni înainte de prima probă de foc, în mintea mea se cuibărise imaginea, că niciunul dintre membrii juriului nu se va întoarce către mine. Ştii cum se procedează, nu? Tu cânţi, şi în timpul ăsta, ei nu te văd. Doar te aud. Sunt cu spatele. Dacă le place, acţionează un buton la scaun şi se întorc cu faţa la tine. Dacă nu, nu. Am realizat la timp că teama mea că nu se va întoarce nimeni devenise obsesivă. Aşa că am început să lucrez cu mine ca să o schimb. Pentru că mintea te ascultă. Trebuie doar să creezi, într-o stare de profundă relaxare şi calm, realitatea pe care ţi-o doreşti. Şi să crezi în comenzile pe care i le dai creierului. Şi-am zis: OK! Îmi doresc foarte tare să reuşesc. Asta am făcut. Mă duceam în parc, stăteam pe iarbă cu căştile pe urechi, ascultam piesa pe care urma să o cânt şi îmi imaginam cum se întâmplă totul. Mi-am imaginat inclusiv cum intru în scenă, cum arată sala... Şi s-a întâmplat exact aşa cum mi-am imaginat. Inclusiv ordinea în care s-au întors către mine membrii juriului. Realitatea a fost cea mai fidelă copie a proiecţiei mele pozitive. Practic, am făcut o repetiţie pentru reuşită. Am experimentat apoi, în continuare, exerciţiul ăsta, a dat rezultate şi am înţeles că atâţia oameni din lumea asta, care practică autosugestia, nu sunt nebuni. Desigur, dacă îmi spun mie că nu o să pot, aşa e, n-o să pot. Există şanse mari să dau chix. Pot inclusiv să mă sabotez atât de mult încât să mă îmbolnăvesc. Scenariile pozitive sunt extrem de importante. Suntem ceea ce gândim. Sigur, nu pot să spun că nu mai am şi acum momente în care mă clatină anumite lucruri. Dar timpul în care mă redresez este cu mult mai scurt. Mi-am ridicat foarte tare pragul de toleranţă la stres. Singurele lucruri la care mai sunt sensibilă sunt legate de munca mea şi de modul în care mă manifest. Strict fâşia mea. Nu mă interesează ce fac alţii. Dar, încă, la fâşia mea am de lucru. Pentru că vreau să cred că mi-am făcut partea, mi-am făcut treaba, fără să-mi cer imposibilul şi fără să mă biciuiesc dacă greşesc. Am învăţat cum să fiu tolerantă, am înţeles că sunt media suişurilor şi a coborâşurilor pe care le conţin.
- Drumul tău spre muzică a rămas neclintit? Nu regreţi uneori că ai abandonat meseria pentru care te-ai pregătit? Ştiinţele economice sunt cu mult mai sigure decât... domeniul artistic, cam instabil.
"Fii fericit, omule!"
- Pe ce valori se bazează, în clipa de faţă, viaţa ta? De unde îţi tragi energia?
- Cuvintele-cheie pentru mine, în perioada asta, sunt: toleranţă şi perseverenţă. Astea sunt valorile pe care le cultiv. Şi a fi în serviciul altora, dacă vrei. Cred mult în ideea de plată şi răsplată. Chiar şi după concurs, au fost multe momente în care am simţit că e important să dau mai departe, prin diverse căi, ceea ce am primit. Trec printr-o perioadă în care construiesc, în care e nevoie de eforturi care îşi vor vedea rezultatele mai târziu. Iar energia vine din faptul că am viaţa pe care mi-am dorit-o. Îmi place direcţia în care mă duc, şi atunci asta mă aruncă şi mai departe. Şi programul flexibil, faptul că nu depind de orare şi ierarhii, faptul că nu există sancţiuni. E un sentiment aşa de reconfortant să fii propriul tău şef! Eu am parteneri, am colegi, am colaboratori. Asta îmi cultivă mie starea de libertate, mă exonerează de frustrări, dacă vrei, şi îmi dă aripi. Pot să-i iubesc pe cei cu care lucrez, nu mă simt încătuşată de nimeni. E un sentiment extraordinar. Mereu îmi imaginez că suntem ca-n jurul unui foc de tabără, toţi egali şi bucuroşi deopotrivă.
- Dar "focuri în doi" nu există în viaţa ta? Iubirea nu poate fi şi ea proiectată pe peretele alb?
- Nu sunt îndrăgostită. Acum simt să lucrez în altă direcţie. E o responsabilitate. Trebuie să fac asta acum. Am muncit prea mult ca să las totul baltă. Sunt convinsă că o să am familie, că o să am copii. Îmi doresc lucrul ăsta, dar nu fierbe oala, chiar dacă sunt singură acum.
- Şi fericirea?
- Fericirea - eu zic că se construieşte din lucruri mărunte. Totul depinde de filtrul pe care ţi-l pui la ochelarii cu care priveşti viaţa. Sigur, nu e uşor să îi schimbi. Necesită o anumită tărie de caracter să schimbi perspectiva. Mulţi nu-şi imaginează că există şi o alternativă la ce au făcut până acum. Că pot vedea prin alte lentile, de fapt. "Cum, adică: să încep, pur şi simplu, să fiu fericit?", s-ar traduce. "Da, uite aşa. Începe chiar de-acum să fii fericit!". Clar, nu există o reţetă universală pentru fericire, fiecare îşi croieşte propriul drum... Poate singurul lucru care ajută este să începi să te iubeşti pe tine. Numai dacă te iubeşti pe tine poţi începe să-i iubeşti pe ceilalţi. Că tu ai destul, ai de unde oferi. Copilul din noi vede o jucărie la copilul din celălalt şi şi-o doreşte. Dar el nu vede că e cu zece jucării în mână. E simplu. Atunci când eşti mulţumit cu jucăriile tale, când nu mai tânjeşti după ale altora, atunci începi să fii fericit.
- Ai putea exprima, pe scurt, meteorologia ta sufletească, în această vară dezlănţuită?
- Wow, da! Mi-a venit o idee. Ştii ce punem? Vânt. Vânt din acela de pe mare, care nu ştii exact unde te duce, dar te duce undeva frumos. Un vânt ...benefic, care-ţi insuflă un soi de nerăbdare, fiorul de libertate, efervescenţa şi încântarea că se va întâmpla ceva bun. E un gen de sentiment care vine rar şi pleacă repede, dar acum văd că e fix, îi place să se cuibărească în inima mea şi nu-l umbreşte nimic. Pentru prima dată în viaţa mea, trăiesc acea nepreţuită senzaţie de plutire sub un cer înalt, clar şi infinit de albastru...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
