- Anul trecut, după ce ai pierdut "la mustață" marele trofeu "Vocea României", declarai într-un interviu acordat revistei noastre, că nu ești dezamăgită, pentru că experiența trăită ți-a dat încredere în tine și un plus de imagine publică. Le-ai folosit în răstimpul care a trecut?
- Eu zic că le-am folosit. În primul rând, am aflat despre mine că sunt în stare să fac pașii la care înainte nici nu îndrăzneam să visez. Mi s-a schimbat perspectiva, și lucrurile îmi par mai ușoare. M-am călit, de fapt. Că, de altfel, sunt o perfecționistă, care simte nevoia să știe care-i planul. Vreau să am o viziune de ansamblu asupra lucrurilor. Să visez cu ochii deschiși. Ăsta e cel mai mare câștig - faptul că acum îndrăznesc să dărâm ziduri, să țin hățurile în propriile-mi mâini.
- Într-o metaforă izbutită spuneai că ai în camera ta un perete alb, pe care vizualizezi proiectele de viitor. Să vorbim mai întâi despre ele. Ce film "rulează" în prezent pe ecranul peretelui?
- Păi da, am izbutit o metaforă, dar acel perete alb chiar există în camera mea... (râde cu poftă). Ce să zic?! Lucrurile s-au legat, s-au așezat. Am început munca de studio. Am adunat un mănunchi de oameni cu care lucrez și cu care fac echipă. Am avut concerte... Am pus la punct deja de un an o formulă foarte ispititoare - voce, pian și contrabas - un proiect acustic, ce virează ușor spre jazz, café-concert mai degrabă (ne numim "Night Lights"). Cam ce cânta Norah Jones la început, dacă știi. Am ales deja vreo patru piese de-ale ei în repertoriu. Cântăm "Come away with me", "What am I to you", "Turn me on", "Cold, Cold Heart". "Vocea României" mi-a ușurat foarte tare parcursul. Am învățat să aplic un mecanism extraordinar. De exemplu, dacă mă simt îngrijorată ori emoționată înaintea unei cântări, caut să mă relaxez și-mi imaginez artiști mari, care s-ar juca cu tot ce au de făcut. Pentru că acțiunea în sine este aceeași. Modul în care eu o percep este hotărâtoare: percepția mea poate să îngreuneze totul de o mie de ori sau poate să facă totul să-mi pară o joacă de copil.
"Da. Ochelarii roz chiar există!"
- Revenind la peretele alb și la proiecția gândurilor pe el, vizualizarea despre care vorbești se bucură de mare trecere printre adepții tehnicilor de dezvoltare personală, la mare modă în lumea de azi. Ești o practicantă a lor? Este o simplă modă sau te ajută efectiv?
- Ce ciudat sună "practicant"! N-aș vrea să trec drept o tipă ciudată, extravagantă, care vrea să fie în pas cu moda cu orice preț, sau care vorbește despre lucruri excentrice ca să pară mai interesantă. Dar vizualizarea mă ajută în mod real. Este cel mai puternic instrument prin care poți să-ți educi mintea. Orice gând negativ poate fi răsturnat, privit cu susul în jos, modelat, schimbat, destrămat, șters, până la urmă. Peste orice teamă ori tristețe poți suprapune, mental, un scenariu optimist. Exersând chestia asta, insistând asupra scenariilor pozitive, lucrurile iau, efectiv, o turnură bună. Poate părea incredibil, dar mintea chiar poate fi antrenată să vadă lucrurile prin filtrul unor ochelari roz. Ei există cu adevărat. Depinde doar de noi, de fiecare dintre noi, să ne dăm seama că gândurile noastre vin și pleacă precum norii de pe cer, fără să afecteze relieful în sine. Norii nu înghit crestele munților, doar le pot ascunde, în răstimpuri. La fel și noi, nu suntem totuna cu gândurile noastre, dar ele ne pot ține prizonieri sau ne pot ajuta să escaladăm munți.
- Pentru ca cititorii noștri să înțeleagă mai bine subiectul, ai putea relata un asemenea exemplu? De pildă, cum te-ai vizualizat pe scena concursului "Vocea României"?
- Da, am făcut asta, atunci, pe scenă. În ultimele săptămâni înainte de prima probă de foc, în mintea mea se cuibărise imaginea, că niciunul dintre membrii juriului nu se va întoarce către mine. Știi cum se procedează, nu? Tu cânți, și în timpul ăsta, ei nu te văd. Doar te aud. Sunt cu spatele. Dacă le place, acționează un buton la scaun și se întorc cu fața la tine. Dacă nu, nu. Am realizat la timp că teama mea că nu se va întoarce nimeni devenise obsesivă. Așa că am început să lucrez cu mine ca să o schimb. Pentru că mintea te ascultă. Trebuie doar să creezi, într-o stare de profundă relaxare și calm, realitatea pe care ți-o dorești. Și să crezi în comenzile pe care i le dai creierului. Și-am zis: OK! Îmi doresc foarte tare să reușesc. Asta am făcut. Mă duceam în parc, stăteam pe iarbă cu căștile pe urechi, ascultam piesa pe care urma să o cânt și îmi imaginam cum se întâmplă totul. Mi-am imaginat inclusiv cum intru în scenă, cum arată sala... Și s-a întâmplat exact așa cum mi-am imaginat. Inclusiv ordinea în care s-au întors către mine membrii juriului. Realitatea a fost cea mai fidelă copie a proiecției mele pozitive. Practic, am făcut o repetiție pentru reușită. Am experimentat apoi, în continuare, exercițiul ăsta, a dat rezultate și am înțeles că atâția oameni din lumea asta, care practică autosugestia, nu sunt nebuni. Desigur, dacă îmi spun mie că nu o să pot, așa e, n-o să pot. Există șanse mari să dau chix. Pot inclusiv să mă sabotez atât de mult încât să mă îmbolnăvesc. Scenariile pozitive sunt extrem de importante. Suntem ceea ce gândim. Sigur, nu pot să spun că nu mai am și acum momente în care mă clatină anumite lucruri. Dar timpul în care mă redresez este cu mult mai scurt. Mi-am ridicat foarte tare pragul de toleranță la stres. Singurele lucruri la care mai sunt sensibilă sunt legate de munca mea și de modul în care mă manifest. Strict fâșia mea. Nu mă interesează ce fac alții. Dar, încă, la fâșia mea am de lucru. Pentru că vreau să cred că mi-am făcut partea, mi-am făcut treaba, fără să-mi cer imposibilul și fără să mă biciuiesc dacă greșesc. Am învățat cum să fiu tolerantă, am înțeles că sunt media suișurilor și a coborâșurilor pe care le conțin.
- Drumul tău spre muzică a rămas neclintit? Nu regreți uneori că ai abandonat meseria pentru care te-ai pregătit? Științele economice sunt cu mult mai sigure decât... domeniul artistic, cam instabil.
- O, nu. În primul rând, eu sunt o persoană foarte liberă. Sunt un spirit liber, care nu s-ar fi putut adapta la o muncă de birou. Este și o trăsătură de familie. Tatăl meu e profesor de sport. Într-adevăr, în muzică te joci cu imprevizibilul. Nu poți să nu te gândești ce vei face când se termină ce ai început. Poate deveni stresant să nu ai siguranța zilei de mâine, să te reinventezi mereu..., dar, slavă Domnului, deocamdată e chiar bine. Până acum nu s-a întâmplat să fie rău. Am avut mereu proiecte împlinite. De asta muncesc. Vreau să cred că reușita asta de la "Vocea României" nu a fost un pisc pierdut printre câmpii. Vreau să cred c-or să mai fie piscuri.
"Fii fericit, omule!"
- Pe ce valori se bazează, în clipa de față, viața ta? De unde îți tragi energia?
- Cuvintele-cheie pentru mine, în perioada asta, sunt: toleranță și perseverență. Astea sunt valorile pe care le cultiv. Și a fi în serviciul altora, dacă vrei. Cred mult în ideea de plată și răsplată. Chiar și după concurs, au fost multe momente în care am simțit că e important să dau mai departe, prin diverse căi, ceea ce am primit. Trec printr-o perioadă în care construiesc, în care e nevoie de eforturi care își vor vedea rezultatele mai târziu. Iar energia vine din faptul că am viața pe care mi-am dorit-o. Îmi place direcția în care mă duc, și atunci asta mă aruncă și mai departe. Și programul flexibil, faptul că nu depind de orare și ierarhii, faptul că nu există sancțiuni. E un sentiment așa de reconfortant să fii propriul tău șef! Eu am parteneri, am colegi, am colaboratori. Asta îmi cultivă mie starea de libertate, mă exonerează de frustrări, dacă vrei, și îmi dă aripi. Pot să-i iubesc pe cei cu care lucrez, nu mă simt încătușată de nimeni. E un sentiment extraordinar. Mereu îmi imaginez că suntem ca-n jurul unui foc de tabără, toți egali și bucuroși deopotrivă.
- Dar "focuri în doi" nu există în viața ta? Iubirea nu poate fi și ea proiectată pe peretele alb?
- Nu sunt îndrăgostită. Acum simt să lucrez în altă direcție. E o responsabilitate. Trebuie să fac asta acum. Am muncit prea mult ca să las totul baltă. Sunt convinsă că o să am familie, că o să am copii. Îmi doresc lucrul ăsta, dar nu fierbe oala, chiar dacă sunt singură acum.
- Și fericirea?
- Fericirea - eu zic că se construiește din lucruri mărunte. Totul depinde de filtrul pe care ți-l pui la ochelarii cu care privești viața. Sigur, nu e ușor să îi schimbi. Necesită o anumită tărie de caracter să schimbi perspectiva. Mulți nu-și imaginează că există și o alternativă la ce au făcut până acum. Că pot vedea prin alte lentile, de fapt. "Cum, adică: să încep, pur și simplu, să fiu fericit?", s-ar traduce. "Da, uite așa. Începe chiar de-acum să fii fericit!". Clar, nu există o rețetă universală pentru fericire, fiecare își croiește propriul drum... Poate singurul lucru care ajută este să începi să te iubești pe tine. Numai dacă te iubești pe tine poți începe să-i iubești pe ceilalți. Că tu ai destul, ai de unde oferi. Copilul din noi vede o jucărie la copilul din celălalt și și-o dorește. Dar el nu vede că e cu zece jucării în mână. E simplu. Atunci când ești mulțumit cu jucăriile tale, când nu mai tânjești după ale altora, atunci începi să fii fericit.
- Ai putea exprima, pe scurt, meteorologia ta sufletească, în această vară dezlănțuită?
- Wow, da! Mi-a venit o idee. Știi ce punem? Vânt. Vânt din acela de pe mare, care nu știi exact unde te duce, dar te duce undeva frumos. Un vânt ...benefic, care-ți insuflă un soi de nerăbdare, fiorul de libertate, efervescența și încântarea că se va întâmpla ceva bun. E un gen de sentiment care vine rar și pleacă repede, dar acum văd că e fix, îi place să se cuibărească în inima mea și nu-l umbrește nimic. Pentru prima dată în viața mea, trăiesc acea neprețuită senzație de plutire sub un cer înalt, clar și infinit de albastru...