ANDA DIMITRIU - "Pentru prima oară trăiesc senzația de plutire, sub un cer infinit de albastru"

Delia Hanzelik
"«Vocea României» mi-a ușurat foarte tare parcursul"

- Anul trecut, după ce ai pierdut "la mustață" marele trofeu "Vocea României", declarai într-un interviu acordat revistei noastre, că nu ești deza­măgită, pentru că experiența trăită ți-a dat încre­dere în tine și un plus de imagine publică. Le-ai folosit în răstimpul care a trecut?

- Eu zic că le-am folosit. În primul rând, am aflat despre mine că sunt în stare să fac pașii la care înainte nici nu îndrăzneam să visez. Mi s-a schimbat pers­pectiva, și lucrurile îmi par mai ușoare. M-am călit, de fapt. Că, de altfel, sunt o perfec­țio­nistă, care simte nevoia să știe care-i planul. Vreau să am o vi­ziu­ne de ansamblu asupra lucrurilor. Să visez cu ochii deschiși. Ăsta e cel mai mare câștig - faptul că acum îndrăznesc să dărâm ziduri, să țin hățurile în propriile-mi mâini.

- Într-o metaforă izbutită spuneai că ai în camera ta un perete alb, pe care vizualizezi pro­iectele de vii­tor. Să vorbim mai întâi despre ele. Ce film "rulează" în prezent pe ecranul peretelui?

- Păi da, am izbutit o metaforă, dar acel perete alb chiar există în camera mea... (râde cu poftă). Ce să zic?! Lucrurile s-au legat, s-au așezat. Am început mun­ca de studio. Am adunat un mănunchi de oameni cu care lucrez și cu care fac echipă. Am avut con­cer­te... Am pus la punct deja de un an o formulă foarte is­pititoare - voce, pian și contrabas - un proiect acustic, ce virează ușor spre jazz, café-concert mai degrabă (ne numim "Night Lights"). Cam ce cânta Norah Jones la început, dacă știi. Am ales deja vreo patru piese de-ale ei în repertoriu. Cântăm "Come away with me", "What am I to you", "Turn me on", "Cold, Cold Heart". "Vocea României" mi-a ușurat foarte tare par­­cursul. Am învățat să aplic un mecanism extraor­dinar. De exemplu, dacă mă simt îngrijorată ori emoționată înaintea unei cântări, caut să mă relaxez și-mi ima­ginez artiști mari, care s-ar juca cu tot ce au de făcut. Pentru că acțiunea în sine este aceeași. Modul în care eu o percep este hotărâtoare: percepția mea poate să în­greuneze totul de o mie de ori sau poate să facă totul să-mi pară o joacă de copil.

"Da. Ochelarii roz chiar există!"

- Revenind la peretele alb și la proiecția gân­du­rilor pe el, vizualizarea despre care vorbești se bucu­ră de mare trecere printre adepții tehnicilor de dez­vol­tare personală, la mare modă în lumea de azi. Ești o prac­ticantă a lor? Este o simplă modă sau te ajută efectiv?

- Ce ciudat sună "practicant"! N-aș vrea să trec drept o tipă ciudată, extravagantă, care vrea să fie în pas cu moda cu orice preț, sau care vorbește despre lucruri excentrice ca să pară mai interesantă. Dar vizualizarea mă ajută în mod real. Este cel mai pu­ternic instrument prin care poți să-ți educi mintea. Orice gând negativ poate fi răsturnat, privit cu susul în jos, mo­delat, schimbat, destrămat, șters, până la urmă. Peste orice teamă ori tristețe poți suprapune, mental, un sce­nariu optimist. Exersând chestia asta, insistând asupra scenariilor pozitive, lucrurile iau, efectiv, o turnură bună. Poate părea incredibil, dar mintea chiar poate fi antrenată să vadă lucrurile prin filtrul unor ochelari roz. Ei există cu adevărat. De­pin­de doar de noi, de fiecare dintre noi, să ne dăm seama că gân­du­rile noastre vin și pleacă precum norii de pe cer, fără să afecteze relieful în sine. Norii nu înghit crestele munților, doar le pot ascunde, în răstimpuri. La fel și noi, nu suntem totuna cu gân­durile noastre, dar ele ne pot ține prizonieri sau ne pot ajuta să escaladăm munți.

- Pentru ca cititorii noștri să înțeleagă mai bine subiectul, ai putea relata un asemenea exemplu? De pildă, cum te-ai vizualizat pe scena concursului "Vocea României"?

- Da, am făcut asta, atunci, pe scenă. În ultimele săptămâni înainte de prima probă de foc, în mintea mea se cuibărise imaginea, că niciunul dintre mem­brii juriului nu se va întoarce către mine. Știi cum se pro­cedează, nu? Tu cânți, și în timpul ăsta, ei nu te văd. Doar te aud. Sunt cu spatele. Dacă le place, acționează un buton la scaun și se întorc cu fața la tine. Dacă nu, nu. Am realizat la timp că teama mea că nu se va în­toar­ce nimeni devenise obsesivă. Așa că am început să lu­crez cu mine ca să o schimb. Pentru că mintea te as­cultă. Trebuie doar să creezi, într-o stare de profun­dă relaxare și calm, realitatea pe care ți-o dorești. Și să crezi în comenzile pe care i le dai creierului. Și-am zis: OK! Îmi doresc foarte tare să reușesc. Asta am făcut. Mă duceam în parc, stăteam pe iar­bă cu căștile pe urechi, ascultam piesa pe care urma să o cânt și îmi imaginam cum se în­tâmplă totul. Mi-am imaginat inclusiv cum intru în sce­nă, cum arată sala... Și s-a în­tâm­plat exact așa cum mi-am ima­ginat. Inclusiv or­dinea în care s-au întors către mine membrii juriului. Realitatea a fost cea mai fidelă co­pie a proiecției mele pozitive. Prac­tic, am făcut o repetiție pentru re­u­șită. Am experimentat apoi, în con­tinuare, exer­cițiul ăsta, a dat rezul­tate și am înțeles că atâția oa­meni din lumea asta, care practică autosugestia, nu sunt nebuni. Desigur, dacă îmi spun mie că nu o să pot, așa e, n-o să pot. Există șanse mari să dau chix. Pot inclusiv să mă sabotez atât de mult încât să mă îm­bol­năvesc. Sce­na­riile pozitive sunt extrem de importante. Suntem ceea ce gândim. Sigur, nu pot să spun că nu mai am și acum momente în care mă clatină anumite lucruri. Dar timpul în care mă redresez este cu mult mai scurt. Mi-am ridicat foarte tare pragul de toleranță la stres. Singurele lucruri la care mai sunt sensibilă sunt legate de munca mea și de modul în care mă manifest. Strict fâșia mea. Nu mă interesează ce fac alții. Dar, încă, la fâșia mea am de lucru. Pentru că vreau să cred că mi-am făcut partea, mi-am făcut trea­ba, fără să-mi cer imposibilul și fără să mă biciuiesc dacă greșesc. Am învățat cum să fiu tolerantă, am înțeles că sunt media suișurilor și a coborâșurilor pe care le conțin.

- Drumul tău spre muzică a rămas neclintit? Nu regreți uneori că ai abandonat meseria pentru care te-ai pregătit? Științele economice sunt cu mult mai sigure de­cât... domeniul artis­tic, cam instabil.

- O, nu. În primul rând, eu sunt o per­soană foarte liberă. Sunt un spirit liber, care nu s-ar fi putut adapta la o muncă de bi­rou. Este și o tră­să­tură de familie. Tatăl meu e profesor de sport. Într-adevăr, în muzică te joci cu imprevi­zi­bilul. Nu poți să nu te gândești ce vei face când se termină ce ai început. Poate deveni stresant să nu ai si­guranța zilei de mâine, să te rein­ventezi me­reu..., dar, slavă Dom­nului, deocamdată e chiar bine. Până acum nu s-a în­tâmplat să fie rău. Am avut mereu proiecte îm­pli­nite. De asta muncesc. Vreau să cred că reu­șita asta de la "Vocea României" nu a fost un pisc pierdut printre câmpii. Vreau să cred c-or să mai fie piscuri.

"Fii fericit, omule!"

- Pe ce valori se bazează, în clipa de față, viața ta? De unde îți tragi energia?

- Cuvintele-cheie pentru mine, în perioada asta, sunt: toleranță și perseverență. Astea sunt valorile pe care le cultiv. Și a fi în serviciul altora, dacă vrei. Cred mult în ideea de plată și răsplată. Chiar și după con­curs, au fost multe mo­mente în care am simțit că e im­por­tant să dau mai departe, prin diverse căi, ceea ce am primit. Trec printr-o perioadă în care construiesc, în care e ne­voie de eforturi care își vor vedea re­zultatele mai târziu. Iar energia vine din faptul că am viața pe care mi-am do­rit-o. Îmi place direcția în care mă duc, și atunci asta mă aruncă și mai departe. Și programul flexibil, faptul că nu depind de orare și ierarhii, faptul că nu există sancțiuni. E un sentiment așa de reconfortant să fii propriul tău șef! Eu am parteneri, am colegi, am cola­bo­ra­tori. Asta îmi cultivă mie starea de liber­tate, mă exonerează de frustrări, dacă vrei, și îmi dă aripi. Pot să-i iubesc pe cei cu care lucrez, nu mă simt în­cătușată de nimeni. E un sen­timent extraordinar. Me­reu îmi imaginez că suntem ca-n jurul unui foc de tabără, toți egali și bucuroși deopotrivă.

- Dar "focuri în doi" nu există în viața ta? Iu­birea nu poate fi și ea proiectată pe peretele alb?

- Nu sunt îndrăgostită. A­cum simt să lucrez în altă di­rec­ție. E o responsabilitate. Trebuie să fac asta acum. Am muncit prea mult ca să las totul baltă. Sunt convinsă că o să am fa­milie, că o să am co­pii. Îmi do­resc lucrul ăsta, dar nu fierbe oala, chiar dacă sunt sin­gură acum.

- Și fericirea?

- Fericirea - eu zic că se construiește din lucruri mărunte. Totul depinde de filtrul pe care ți-l pui la ochelarii cu care privești viața. Sigur, nu e ușor să îi schimbi. Necesită o anu­mi­tă tărie de caracter să schimbi perspectiva. Mulți nu-și imaginează că există și o alternativă la ce au fă­cut până acum. Că pot ve­dea prin alte lentile, de fapt. "Cum, adică: să încep, pur și simplu, să fiu fericit?", s-ar traduce. "Da, uite așa. Începe chiar de-acum să fii fericit!". Clar, nu există o rețetă universală pentru fericire, fiecare își croiește propriul drum... Poate sin­gurul lucru care ajută este să începi să te iubești pe tine. Numai dacă te iubești pe tine poți începe să-i iu­bești pe ceilalți. Că tu ai destul, ai de unde oferi. Copilul din noi vede o ju­cărie la copilul din celălalt și și-o dorește. Dar el nu ve­de că e cu zece jucării în mână. E simplu. Atunci când ești mul­țumit cu ju­căriile tale, când nu mai tân­jești după ale altora, atunci începi să fii fericit.

- Ai putea ex­pri­ma, pe scurt, meteorologia ta sufletească, în această vară dezlănțuită?

- Wow, da! Mi-a venit o idee. Știi ce punem? Vânt. Vânt din acela de pe mare, care nu știi exact unde te duce, dar te duce undeva frumos. Un vânt ...benefic, care-ți insuflă un soi de nerăbdare, fiorul de libertate, efervescența și încântarea că se va întâmpla ceva bun. E un gen de sentiment care vine rar și pleacă repede, dar acum văd că e fix, îi place să se cuibărească în ini­ma mea și nu-l umbrește nimic. Pen­tru prima dată în viața mea, trăiesc acea ne­prețuită senzație de plutire sub un cer înalt, clar și in­finit de albastru...