ADRIANA BITTEL - "Un om care nu citeşte se privează de multe bunătăţi ale vieţii"

- O cunoaşteţi din paginile "Formulei AS": o cititoare împătimită, care ne îmbie săptămânal la lectură, cu minunatele ei cronici de carte. Puţini ştiu însă că, în spatele semnăturii cu care ne-a obişnuit de două decenii, se ascunde o scriitoare rafinată şi sensibilă, una din prozatoarele emblematice ale generaţiei 80. În ciuda discreţiei de care a dat întotdeauna dovadă, Adriana Bittel a câştigat de-a lungul vremii, nu doar premii literare, ci şi aprecierea criticii şi a confraţilor scriitori. Vara aceasta, Editura Humanitas a celebrat-o, reeditând două din cele şase volume de proză pe care le-a semnat -

Liniştea de acasă

- Am să încep prin a vă mărturisi că, deşi suntem colege de revistă de mai bine de 15 ani, nu prea ştiu cine se ascunde în umbra numelui dum­neavoastră. De unde vine distanţa pe care o puneţi faţă de lume?

- Distanţa asta e mai nouă, de când m-am pen­sionat şi mi-am dat seama că sunt foarte mulţumită cu liniştea din casa mea. Lumea de afară mi se pare agresivă. Aici, înăuntru, cu cărţile, muzica şi fa­milia mea, am tot ce îmi trebuie. Am şi câţiva prieteni buni, cu care vorbesc zilnic la telefon. Ne vedem mai rar, dar îmi e suficient.

- E ăsta un secret al scri­su­lui? Cere literatura un soi de de­taşare?

- Există scriitori şi scriitori. Unii nu pot supravieţui fără aten­ţia cititorilor, criticii, colegilor. Eu fac parte din categoria celor că­rora nu le place să iasă în faţă, mi-e foarte greu să vorbesc în public, coşmarul meu recurent e că sunt pe o scenă, trebuie să spun ceva, sala plină-ochi aşteaptă, iar mie nu-mi vine niciun cuvânt. Ce am de spus, spun mult mai uşor în scris.

Pe Calea Văcăreşti, la o cafea

- Scrisul îşi are, de cele mai multe ori, rădăcinile în copilărie. Aş vrea să ne întoarcem puţin în timp. Sunteţi născută în Bucu­reşti?

- Da, sunt născută din părinţi bucureşteni şi bu­nici bucureşteni. Am avut o copilărie banală, ca orice copilărie petrecută în anii '50, într-o familie mic-burgheză. Odată cu noul regim comunist, în casa construită de bunicul meu, care fusese gândită pentru o singură familie, ne-au mai adus cu forţa încă trei familii. Erau oameni necivilizaţi, cu care trebuia să împărţim baia şi bucătăria. Conflicte nu aveam, fiindcă ai mei cedau întotdeauna. Fuseserăm educaţi să nu deranjăm pe nimeni, să nu facem zgomot, să nu vorbim urât. Or, persoanele alea puneau aparatul de radio tare, la ore nepotrivite, se certau zgomotos, nu aveau deprinderi elementare de igienă şi mocneau un soi de ciudă pe familia mea, fiindcă o simţeau probabil superioară ca educaţie şi mod de viaţă. Şi cum ura de clasă era încurajată şi stimulată, nu se dădeau înapoi să ne cam terorizeze.

- Cum e copilăria petrecută în Bucureşti? Are şi oraşul oazele lui de magie?

- Jucării nu prea aveam, ne făceam noi din mo­bile, din pături. Ne jucam nişte jocuri ca nişte piese de teatru, ne închipuiam că suntem personaje, ne cream decoruri, iar fratele meu, care era cu un an şi jumătate mai mare ca mine, stabilea regulile. Eu mă supuneam, avea o imaginaţie formidabilă. Nu prea ieşeam, că era epidemia de poliomielită, lucrurile se petreceau vara în curte şi iarna în casă.

- În ce zonă locuiaţi atunci?

- Casa noastră era pe strada Udricani, care se fă­cea din Calea Văcăreşti, adică în fostul cartier evre­iesc, dinainte de demolare. În majoritatea caselor de pe stradă fuseseră vârâţi chiriaşi, lumea se ameste­case deja destul de mult, dar vechile obiceiuri încă se mai păstrau. Şi, mai ales, se păstrau cu sfinţenie anumite valori, care pentru societatea vremii erau caduce, chiar duşmănoase. De pildă, am avut de tim­puriu noţiunea de onoare (copiii din generaţia mea se jurau pe cuvânt de onoa­re, expresie care a dispărut), de bună cuviinţă (cu o în­treagă listă de fapte ce nu se cuvin), ni se in­cul­cau reguli de po­li­teţe, o anu­mită pu­doare şi dis­creţie, deprin­deam din exem­plul adulţilor con­ştiin­cio­zi­tatea, punctua­li­tatea, înfrâna­rea ego­is­mu­lui instinctiv... Deşi vre­mu­rile se schim­ba­seră, ma­ma şi bunica nu con­ce­peau edu­caţia unei fetiţe fă­ră lecţii de muzică, dans şi franceză, care se ţineau ilegal, într-o casă de pe strada Sfântul Mina. O fostă balerină de la Operă ne învăţa exerciţii ele­mentare de balet, în acom­pa­niamentul de pian al gaz­dei, care ne învăţa să des­ci­frăm partituri simple, iar o doam­nă franţuzoaică ne pre­da limba ei maternă, după vechi manuale şi cărţi cu po­ze. Se adunau la aceste cursuri vreo 7-8 fetiţe, ale căror mame erau prietene. Faptul că aceste doamne îşi mai păstrau zilele de primire, cu lichior, fur­securi şi cafea, arăta şi un anume optimism, nu cred că se aşteptau ca regimul să dureze atât. Acolo, la aceste jour-uri, am auzit prima dată po­vestindu-se despre faptul că cutare sau cutare a fot arestat sau a fugit de puş­cărie.

Tata la uşă, mama în subsol

- Familia dum­nea­voastră a avut de suferit de pe urma originii evre­­ieşti?

- Mama fusese avo­cat înainte să se instaleze co­muniştii, dar a fost dată afară din Barou, pe motive rasiale. Apoi ne-am născut noi, eu şi fratele meu, şi s-a ocupat de educaţia noastră. Tata era un foarte bun economist, dar la al doilea val de arestări, în 1958, l-au luat şi pe el, în urma unui denunţ abject, cum se făceau pe vremea aceea. Eram deja măricică. L-au ri­dicat dimineaţa, devreme, după ce ne-au perche­zi­ţionat toată casa şi mi-au luat şi jurnalele mele de adolescenţă. Nu era nimic compromiţător în ele, dar cum toate prietenele mele aveau jurnal, trebuia să ţin şi eu unul. Pe tata l-au ţinut un an şi ceva în puşcărie, până la un proces în care s-a apărat singur şi a fost eliberat. Ne-am trezit cu el la uşă, ras în cap, slaaab de tot. Între timp, mama mamei, cu care locuiam, care avea o mică pensie, murise. Iar mama a rămas fără nicio sursă de venit. A început să vândă din casă la consignaţie şi, după ce a terminat de vândut tot ce s-a putut vinde, a început să meargă la vechi cu­noştinţe să ceară bani. Era o umilinţă îngrozitoare să ceri, şi banii erau aşa de puţini, că de ei cumpăra un ou, îl fierbea şi-l tăia în două, jumătate pentru mine, jumătate pentru fratele meu. Până la urmă, a reuşit să-şi găsească o slujbă, a încercat să fie vânzătoare la pâine, dar era foarte plăpândă. O puneau să încarce şi descarce navete şi n-a rezistat. Un prieten al tatălui meu i-a găsit un post de arhivar. Stătea într-un subsol şi căra pe o scăriţă, în sus şi-n jos, dosare. A continuat să lucreze şi după ce a ieşit tata din puşcărie şi şi-a reluat serviciul la bancă, înspăimântată fiind că oricând se poate repeta întâmplarea.

- V-au marcat încercările astea din copilărie? Poţi trăi permanent cu frica sub piele?

- Copil fiind, simţeam mai ales suferinţa alor mei. Dar eu îmi trăiam vârsta, mă jucam în curte cu copiii celorlalţi chiriaşi, ba am luat şi păduchi de la ei. Nu am amintiri foarte urâte. Aş zice chiar că mi-am îmbogăţit perspectiva şi cunoştinţele, fiindcă în unele privinţe, copiii lor ştiau mai multe. Cu timpul, am învăţat ce înseamnă duplicitatea. Am învăţat ca la şcoală să nu spun ce se vorbeşte acasă, să nu spun ce gândesc despre anumite lucruri. Unii tinerii de azi, care au idei de extremă stângă, nu ştiu ce înseamnă comunismul real, nu ştiu cum e să poţi fi oricând băgat la puşcărie doar pentru că un vecin a zis că ai zis.

- V-aţi simţit şi dvs. vizată de regim, mai târziu?

- Ca evreică? Nu, eu am avut noroc să am în şcoa­lă profesori buni şi oameni integri care nu făceau diferenţă de rasă. Şi am avut întotdeauna note mari, n-am fost persecutată. Nici în timpul facultăţii, la Litere, n-am simţit că aş fi altceva decât colegii mei. Iar apoi am ajuns la "România Literară", unde erau oameni de foarte bună calitate, pentru care asta chiar nu conta. E drept şi că n-am avut niciodată ambiţii so­ciale şi n-am intrat în concurenţă cu nimeni. Cred că familia în care te naşti, etnia, clasa socială, nu sunt motiv nici de superioritate, nici de inferioritate. Doar ceea ce faci tu însuţi e un merit sau o vină.

"Cititul e o minunăţie!"

- Curiozitatea faţă de cărţi, dragul de lectură când s-au născut? Tot atunci, în copilărie?

- Mi-au fost cultivate în familie. Părinţii şi bunica erau mari cititori, asta era distracţia lor favorită. Aveam în casă o bibliotecă destul de bine asortată, şi de când am deschis ochii, i-am văzut pe toţi citind şi bucurându-se de ceea ce citesc. Aşa am descoperit şi eu că cititul e o minunăţie. Că-ţi intensifică viaţa, că te îmbogăţeşte, că-ţi poate aduce toate trăirile din lume, pe care o singură viaţă nu ţi le poate oferi. Un om care nu citeşte se privează de multe bunătăţi ale vieţii, de un mod de a trăi care l-ar face mai complex.

- Cum e să trăieşti înconjurat de cărţi, nu rişti o existenţă prea livrescă?

- Să ne înţelegem, nu sunt un eremit care citeşte zi şi noapte. Trăiesc ca orice om normal. Dar lite­ra­tura m-a ajutat mult, a fost pentru mine un refugiu în perioadele dramatice, de care nu e scutit nimeni în viaţă. De fiecare dată când am avut o carte bună la în­demână, am reuşit să intru în ea şi să rezist la lucruri care ar fi dus inevitabil la depresie. Acelaşi lucru e valabil şi cu muzica. Ascult multă muzică, e o terapie chiar mai bună, fiindcă intră direct în "organism".

- Să revenim puţin şi la scris. Ce simţiţi în faţa paginii albe?

- Unii vorbesc de inspiraţie, mie-mi place să spun că pentru literatură trebuie să ai chef. Scriu numai când îmi face plăcere şi mă simt bine scriind. De asta nici n-am scris roman, pentru că nu pot să stau în faţa paginii cu program. Îmi e şi ruşine să spun că sunt scriitor. Când cineva mă întreabă ce meserie am, spun că sunt redactor. De altfel, îmi place mult mai mult să citesc decât să scriu. Nu fac parte dintre cei care afirmă că n-ar putea trăi fără scris. Eu pot foarte bine.

- Aveţi tabieturi, sau jurnalismul v-a învăţat să scrieţi oriunde şi oricum?

- Şi când scriu articolele, şi când scriu propriu-zis literatură folosesc creionul şi guma. Aşa m-am deprins. Ar fi mult mai comod să scriu la computer, dar dacă nu simt creionul în mână, nu-mi vine nicio idee. Scriu mărunt şi mereu pe pă­tră­ţele, încât ştiu exact şi câte sem­ne sunt per articol. Cum nu scriu din obligaţie şi nici grafomană nu sunt, corectitudinea frazei şi pro­prie­tatea termenilor sunt obsesii pentru mi­ne. Revin de multe ori asupra fra­zei, s-o şlefuiesc. Dar asta e o de­for­­maţie profesională, din anii în care am fost corector şi re­dac­tor. Am lu­crat pe textele altora mult şi o mai fac şi azi, redactez din prietenie căr­ţi­le unor apropiaţi, pe care-i pre­ţuiesc.

"Mi-a plăcut să lucrez în echipă"

- Timp de 38 de ani aţi făcut parte din echipa "României Lite­ra­re" şi, de mai bine de 20 de ani, sunteţi titular al rubricii de carte din "Formula AS". Vă simţiţi bine între gazetari?

- Am făcut doar jurnalism cultural, iar viaţa de redacţie a fost o bună parte din viaţa mea. Lumea nu prea ştie, dar bucătăria unei gazete e lucru dificil, de fin reglaj, e o muncă de echipă unde, dacă unul nu-şi face datoria, suferă toţi ceilalţi. Mie mi-a plăcut să lucrez în echipă, au fost oameni excepţionali de la care am avut ce să învăţ în jurnalism. În "Formula AS", ţin mai degrabă o rubrică de recomandări. Nu scriu decât despre cărţi care-mi plac, sunt un fel de cititor de încercare. Dacă o carte îmi place, caut şi cârlige cu care să atrag lumea spre ea şi am satisfacţia că, uneori, îmi telefonează câte-un editor să-mi spună că a primit semnale că oamenii vor să cumpere acea carte. Iar asta mă bucură. E mare lucru că Sânziana Pop, ea însăşi scriitoare, s-a încăpăţânat de la început şi până azi să menţină în ecuaţia revistei şi o rubrică de carte, într-o vreme în care revistele magazin au scos literatura din sfera de interes popular.

Prietenia, ca dragostea: vine de la sine

- În afară de universul acesta fascinant al cărţilor, mai există în viaţa dumneavoastră vreunul care să-i facă concurenţă?

- Da, bineînţeles, familia - soţul şi fiul meu, rudele. Mă trag dintr-o familie armonioasă şi am avut şi norocul unor socri excepţionali, nişte oameni buni, care au ţinut foarte mult la mine. Cu ei, cu părinţii, cu fratele meu şi cu familia lui, cu soţul şi fiul meu, am fost totdeauna foarte apropiaţi, foarte uniţi. Nici n-aş fi putut să-mi concep viaţa fără familie.

- Ataşamentul faţă de familie nu ştirbeşte cu ceva fidelitatea faţă de scris? Marile iubiri nu se concurează între ele?

- Eu nu mă simt 100% scriitor. Pe primul plan au fost mereu familia, slujba, iar scrisul a venit ca o plă­cere pe care mi-o permiteam fără să fac rău nimănui. Sigur că în perioada comunistă, când stăteam cu părinţii şi dormeam în aceeaşi cameră cu copilul, nu puteam să scriu decât la bucătărie, după ce toată lumea adormea, sau dimineaţa devreme, când încă nu se treziseră. Pentru scris, ai nevoie de linişte, or, eu nu o prea găseam într-un apartament cu două per­soane în vârstă şi un copil mic. Dar n-aş fi renunţat la maternitate. Acum îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am făcut mai mulţi copii.

- Ştiu că aveţi un adevărat cult pentru prietenie. Prieteniile dvs. sunt vechi şi verificate.

- O prietenie nu se cultivă, e ca în dragoste, vine, e de la sine! Au existat momente foarte grele în viaţa mea, când i-am avut alături pe aceşti prieteni. Şi chiar dacă uneori n-am fost de acord cu părerile lor, faptul că au fost alături de mine cu fapta, nu numai cu vorba, a contat enorm. Prietenia e ceva nepreţuit. E ceea ce rămâne, atunci când îmbătrâneşti, şi efer­ves­cenţa socială din jurul tău începe să scadă. Când lucram la "România Literară", mă căuta foarte multă lume, din interes. După ce am ieşit la pensie, nu m-au mai căutat. Dar aceşti prieteni foarte buni mi-au ră­mas tot timpul.

- Cum vă alegeţi prietenii, după ce criteriu?

- În primul rând, trebuie să fie oameni cu care să am ce vorbi. Aproape toţi prietenii mei sunt din lu­mea literară, fiindcă subiectul despre care vorbim cel mai des sunt cărţile, scrisul şi colegii noştri scriitori. Dar înainte de asta, primul criteriu e, de fapt, carac­terul. Sunt puţini oameni care nu m-au dezamăgit niciodată. Şi ăştia sunt prietenii mei dragi.

- După '89, românii s-au putut bucura, în sfâr­şit, de democraţie. V-aţi adaptat la lumea post-revo­lu­ţio­nară sau v-a schimbat obişnuinţele?

- Cred că a fost şansa vieţii mele să ajung să trăiesc şi altfel, o uriaşă fericire că am apucat şi noi vremuri de libertate. La începutul anilor '90, eram atât de pasionată de ceea ce se întâmpla, că nu exista manifestaţie de stradă la care să nu mă duc cu cei doi Toma ai mei. Dar, ca toată generaţia mea, am fost deziluzionată. Acum, pot să fie zile când nici nu deschid televizorul, fi­ind­că îmi face rău. Stau însă în casă cu doi jur­nalişti, fiul şi soţul meu, care discută continuu des­­pre asta, aşa că, vreau nu vreau, sunt la cu­rent. (Adriana Bittel este soţia redactorului şef al "Formulei AS", Toma Roman, şi mama repor­terului Toma Roman Jr., de la TVR - n. red.) Libertatea mi-a adus însă şi alte bucurii. Până-n 1990, nu ieşisem din ţară nici până-n Bulgaria. Apoi am călătorit şi datorită Uniunii Scriitorilor, şi datorită jurnalismului; ceea ce ştiam să facem mai bine, şi eu, şi soţul meu, începuse să aibă că­utare şi am putut strânge bani ca să ple­căm. Singurul lucru pentru care merită să faci economii e pentru a călători. Aşa am vă­zut locuri la care visasem cu ardoare şi pe care le ştiam numai din cărţi şi din filme.

- În încheiere, vă propun să ne în­toar­cem tot la cărţi. Ce aduce bun o via­ţă dedicată lecturii?

- Cu cât citeşti mai mult, cu atât în­ţe­legi mai mult şi poţi face mai multe co­re­laţii. E ca şi cum fiecare carte ar fi un neu­ron, iar legăturile pe care le faci ar fi si­nap­sele. La sfârşit, ai creierul omenirii sub ochii tăi. Cărţile mi-au dat bucurie, mi-au dat şi ceea ce se numeşte înţelep­ţire. Înţelepciunea e, cred, să înţelegi că fiinţele umane sunt foarte complicate, nu într-un singur fel, se transformă şi că a le eticheta e riscant. Că trebuie judecate cu atenţie şi răbdare, ca o gâză care pipăie cu antenele ei până are conturul complet al obiec­tului. Conturul, nu cuprinsul ei.

- E lectura şi un scut împotriva bătrâneţii? Te poate salva de trecerea timpului?

- Citind, poţi avea toate vârstele posibile, chiar dacă uzura fizică nu te lasă să uiţi ce vârstă reală ai. Poţi să ai 17 ani şi să trăieşti agonia unui bătrân. Sau poţi să ai 80 şi să trăieşti o dragoste adolescentină. Poţi accede în zone înalte ale spiritului prin magia po­eziei sau îţi poţi înveseli sufletul cu păţanii năstruş­ni­ce. E atât de bine! De aceea încerc să vă fac poftă de cărţile care mă încântă cu frumuseţea lor la înde­mână.