Raiul cu bogătani

- Ciungu Mare: un sat pe acoperişul lumii. Nimeni nu ştie cât de întins. Cât e cerul! Mai trăiesc în el vreo 50 de oameni, rupţi cu totul de lume, dar cât se poate de fericiţi -

Belşugul din cer

Urcăm pieptiş, de câtăva vreme, dar casele întâr­zie să se arate. Ne întâmpină, în schimb, animale. Multe, libere, mari, mişună prin păduri, ca nişte ară­tări mătăhăloase şi blânde. Porci nefiresc de uriaşi, toţi din aceeaşi rasă, cu urechile acope­rindu-le ochii, vaci falnice, cu ugerele clocotind de lapte, berbeci prăbuşiţi sub blana de lână miţoasă. Sunt multe, sunt peste tot, zeci de animale în­soţindu-ne că­tre înălţimi. Apoi ţâşnim la lumină, pe podişul aerian de deasupra piscurilor ceţoase ale Şureanului. O fi raiul? O neo­menească ameţeală te învă­luie, ca-ntr-o plutire, şi n-ai cum să nu te opreşti câteva clipe şi să te cocoţi într-un loc, pe o piatră, de unde poţi da roată cu privirea peste toată faţa pământului. Ara­reori am trăit starea asta: să ameţeşti de atâta frumos. Să te îmbeţi de privelişti: Valea Mureşului, cuprinsă în strânsura unor îngrămădiri uriaşe de munţi, Sar­mizegetusa, Tărtăria şi Sebeşul, iar fix în faţă, deosebit de lim­pezi, culmile Apu­senilor, până în Roşia Montană. De cea­laltă parte, chiar sub pi­cioarele noastre, talazurile fremătânde ale munţilor Orăş­tiei, valuri peste valuri de creste împă­durite, ocrotind marile cetăţi ale dacilor, cu toate comorile lor încă negăsite. E miezul României aici, îmi zic. Tot tezaurul ei bătrân, cuprins într-o sin­gură privire. Iar pajiştea asta înverzită de deasupra pă­mântului e presărată cu alte animale mă­noase, turme de oi şi cirezi de vaci, în­cremenite cu privirea spre noi, ca-n nişte imense tablouri edenice. Belşug, îmi spun. Ăsta-i cuvântul. Belşugul din ograda văz­duhului. Bogăţia unui singur sat, cu opt­sprezece familii. Ciungu Mare. Încep să văd casele risipite spre piscuri, agăţate de versanţii abrupţi. Îţi pare că nu poţi ajunge la ele decât prin cer.

Zi de zi, în straie de dac

Primul om care îmi iese în drum este îmbrăcat în strai alb, bătrânesc, şi cară din greu o roabă cu piatră. De dimineaţă, din zori, doar asta a făcut: a cărat cu roaba din munte bucăţi sfărâmate de piatră, ca să le pună pe o bucată de drum, să astupe câteva şanţuri. Se vede că e ostenit. Se opreşte, din când în când, îşi şterge sudoarea de pe frunte, apoi se opinteşte iarăşi. S-a mai împiedicat la urcuşuri, straiul cel alb i-e pătat de pământ, la genunchi şi la mâneci, dar zice că mâine o să-şi schimbe hainele, cu altele, de ase­menea albe, căci are mai multe rânduri acasă şi "numai aşa s-o purtat, de când s-o pome­nit", în costumul ăsta popular, şi-aşa vrea să şi moară. Îl cheamă Nasta Avram. Bine legat la mijloc, cu chimirul din piele de bou, spu­ne că i se pare firesc să poarte veşmintele astea în toată ziua, oriunde, la lucru, şi chiar şi atunci când ajunge în oraş, fiindcă asta-i "o leje" pe care el n-are de gând s-o încalce. N-a îmbrăcat nicicând haine cumpărate, "nem­­ţeşti", deşi recunoaşte c-ar fi mai uşor de păstrat curate. "Da' nu mă las eu, din­tr-atâta, de ele. Nu mă las de ele pân-oi muri. Astea-s haine pe care noi le păstrăm de la daci", şi-arată cu mâna spre valurile de pă­duri albastre ale Orăştiei. "Dacii, hăi care-or avut cetăţile acló!..." zice şi porneşte din nou cu roa­ba cu piatră, până în apropierea gospodă­riei sale aflată ceva mai încolo, pe marginea drumu­lui. Un ciobănesc mare, alb, cu un ochi acoperit de blană neagră, vine la picioarele sale. Omul are 65 de ani, câinele unul. Privim belşugul. În spatele casei sale, lucrează la pământ, cu sapa, feciorul Dan şi nora Aurora. Nimeni din neamul lui Avram n-a ple­cat vreodată din sat, n-a părăsit casele părinteşti. Au pă­mânturi întinse, animale, vreo 13 vaci, doi cai, şir de oi, ciopoare de porci şi păsări atât de multe, că nici nu le mai ştiu numărul. "Nu ne lipseşte nimic", spune omul. "Suntem toţi bogătani." Se trăieşte bine deasupra pământului, chiar sub cer. Doar un drum mai bun le-ar fi de folos, pe care primăria din Romos îl tot promite de atâţia ani. Îl întreb când a coborât ultima oară la vale. Nu mai ştie exact. "Să tot fie vreo doi-trei ani...".

"Ne place. Trăim bine"

Mai mergem câţiva kilometri şi satul începe să se adune, să-şi coboare casele către drum. Vedem cimi­tirele din grădini şi jerbele de flori aşezate pe cruci. Ciungenii n-au avut biserică niciodată, şi-au îngropat morţii la ei în ogradă, cimitirele lor le sunt adesea acte de proprietate, chezăşia că pământurile sunt ale lor de când lumea. Şi bogăţia continuă: ogrăzi pline de orătănii, şuri îmbelşugate, cu şiraguri de cepe şi usturoi la încheietori. În fiecare gospo­dărie sunt câte două-trei case trainice, pentru bătrâni şi urmaşii care au ales să nu plece, să rămână lipiţi de pământul lor. "Suntem legaţi. Suntem legaţi de locu­rile noastre. Nu ne lipseşte nimica", îmi spune şi Radu Nasta, un bărbat solid ca un urs, c-o pălăriuţă verde, voiniceas­că, umbrindu-i ochii. Singur, doar cu nevasta lui uscăţivă şi băiatul de 20 de ani, ţin nu mai puţin de 17 vite, 20 de porci din aceia mari, oi şi pământuri întinse. Nu se plânge de muncă fiindcă - zice - "Îmi place. Trăim bine aici. Altă viaţă n-avem." Rar mi-a fost dat să aud asemenea vorbe rostite de un ţăran. Prin câte locuri am fost, auzeam mai mult plângeri, oricât ar fi fost oamenii de în­stăriţi: că-i prea multă muncă, că nu-s bani, că nu-i drum... Şi uite-i pe ciungenii aceştia declarându-se fericiţi. Nici nu vreau să-mi închipui cât de mult trebuie să muncească această familie, doar pentru a-şi întreţine animalele. 17 vite... Îl văd pe feciorul lor de 20 de ani, în capătul ogrăzii, cum râneşte la porci şi ne face sem­ne de salut cu mâna, zâmbitor şi dezinhibat de orice prejudecăţi, cum că el e ţăran din marginea lumii şi noi oaspeţi de la ziar. Îi place şi lui aici. "Îmi place, nu m-am gândit să plec", zice râză­tor. "Cum să-mi las pă­mânturile moştenite de la părinţi?" Şi-apoi, lumea nu-i chiar aşa departe, dacă vrei s-o găseşti. Au curent elec­tric, lighene de tele­viziune pe case şi chiar şi maşini 4x4 (aşa cum aveam să văd în multe din curţile gos­podarilor tineri). Ar putea coborî oricând de vale. Şi chiar co­boară, câteodată, dar nu de tot. Casa lui e aici. Îi place aici. Chiar dacă n-au nici măcar o cârciumioară în sat, o pră­vălie, un loc unde să întâlnească tineri ca şi el. "Aicea suntem aşa... cumva.. li­beri", zice râzând. Tocmai s-au unit de cu­rând într-o Asociaţie a crescătorilor de vite, şi-au strâns bani pentru refacerea drumului. Dacă primăria se va nesimţi în continuare, şi-l vor "chetrui" singuri. Totu-i să vrei. Şi să pui umărul la muncă, cu drag.

Muncă şi "rugaşiune"

Toată lumea mă îndeamnă spre un fel de staroste al satului, pe nume Gligor Uretoiu, ce-şi are casele urcate pe un dâmb înalt, acolo unde drumul se opreşte pentru totdeauna. La fel ca Avram, bătrâ­nul Gligor n-a purtat toată viaţa lui, încă de mic copil, decât numai straiele cele albe al dacilor. Nu se lasă nici el de ele, pân-o muri. E mai în vârstă decât Nasta Avram, a văzut mai multe în viaţă, priveşte lucrurile mai înţelept, de la înălţimea celor 88 de ani ai săi, pe care i-a trăit doar aici, fără să părăsească satul decât o singură dată, cât a fost în armată. Ştie locul cetăţilor, legendele dacilor ce-au locuit odini­oară aici, pe culmi, a fost contemporan cu oameni "nezdraveni", care se pricepeau să ia mana laptelui de la vite aflate la kilometri distanţă, în păşunile din Şureanu, sau cu "precolucii" ce se preschimbau noaptea în lupi, a prins timpurile în care absolut toată lumea din satul ăsta era îmbrăcată numai în straie albe, şi erau mulţi, vreo 40 de familii, toate cu copii numeroşi. Totul în sat era alb, primenit, puteai spu­ne că seamănă, într-adevăr, cu Raiul. Raiul cu bogă­tani. Dar nu se plân­ge nici azi. Dacă-l întrebi care au fost timpurile în care a dus-o cel mai bine - sub rege, sub comunişti sau acum - răspunde fără ezitare, că cele mai bune sunt vremurile de azi, din aceste zile. "Muncesc", zice zâmbind pe sub mustaţa lui încă neagră. "Şi dacă munceşti, ai". "Nu-i uşor, dar nu-i nici de­geaba". Zice vorbele astea pe un ton egal, de parcă "munca" asta ar fi cineva drag, care-l aşteaptă acolo, în grădina din spatele casei, sau la vite, în grajd, ca şi cum i-ar fi intrat în sânge, în bătăile inimii şi n-are cum să stea decât dacă-şi reglează "o ţâră" cadenţele, respirând adânc, silit să-şi ia un ră­gaz care nu-i face neapărat o plăcere, căci nu-l inte­resează nici inter­viurile, nici fotografiile, nimic din ceea ce-l scoate din rostul lui, ci stă doar aşa, puţin, cu noi, ca şi cum ar face toate lucrurile din mers. "De la şase dimi­neaţă şi pân' la nouă sara, liber n-am. Lumea nu-nţă­leje. Asta-i lejea noastră. În rest, când am o vreme, cetesc în cărţâle de rugaşiuni. În toată zâua muncesc şi-n cap am rugaşiunea. Nu mă pot lăsa de astea, pân-oi muri..."
Cu greu îl conving să stea câteva clipe jos, pe băncuţa din faţa casei. Şi asta, doar când îi spun toc­mai de unde am venit şi cât sunt de uimit de hainele albe ale ciungenilor, care nu se mai poartă în altă par­te prin România. Lui nu i se pare asta ceva neobiş­nuit. Nici straiele sale, nici drumul ăsta lung şi greu până-n sat, pe care altădată reuşea să-l facă pe jos, într-un ceas, iarna, prin zăpezi, văzând lupii şi urşi care-l pândeau de la câţiva paşi, în vremea când avea armă bună, pe care i-au luat-o apoi comuniştii. Toate astea nu-l mai interesează. Asemeni lui Nasta Avram, nici el n-a mai coborât devale de peste trei ani. Deşi "junerele" (ginerele) său are acum televizor, el nu prea se uită. Îl uimeşte însă că venim tocmai de la Bucureşti, faptul ăsta îi trezeşte amintiri care îl în­grozesc. "Am stat două luni în Bucureşti, în '53. Am fo' detaşat acolo în armată, făceam patrule în oraş. Doamne feri! am stat doar două luni, da' dacă mai stăteam două zâle-n plus, şi muream. A­colo muream! Blo­cu­rile 'celea până la cer, că nu mai vezi nici soarele... Şi dacă deschizi un geam şi te uiţi în gios, te ţâpi în cap acló de urât. Am zâs: «Dom' coman­dant, daţi-mă de ai­cea, nu mai pot să conduc serviciu', daţi-mă unde vreţi, că eu nu mai pot!...» Muream, nu mai pu­team să suflu! Şi comandantu' o-nţeles şi m-o scos. Eu aşa îs, nu pot să trăiesc în altă parte. Dacă mă duci de-aici, apăi mâine şi mor!..."

Cele mai bune timpuri sunt acum!

Gligor Uretoiu n-a făcut nicio zi de şcoală. A­tunci, în '53, i-a uimit pe toţi cei 900 de militari, când a stat înaintea tuturor şi le-a arătat cum a în­vă­ţat el carte singur, cu un creion şi un cuţit, pe o bâtoacă lungă, căci nici hârtie n-avea, când era copil. Aşa a învăţat literele şi toate socotelile. Iar ofiţerii au rămas uluiţi, vorbind între ei, că "dacă îl ajuta ci­neva, ăsta ajungea departe ", însărcinându-l cu mi­siuni dificile, "să plec în delegăţii, să aduc alimente la o mie de militari, câte două vagoane, şi să le iau toate în scris, în evidenţie; eu, un cioban fără carte, cu toate-nvăţate numa' din capu' meu...". Dar s-a descurcat pe oriunde s-a dus, şi-ar fi putut după că­tănie să rămână acolo, la oraş, dar n-a avut niciodată alt gând, decât să se întoarcă cât mai repede acasă. Armata a fost singurul răstimp în care a lipsit din Ciungu Mare, mai mult de o zi. Apoi viaţa a curs peste el lin şi senin, după aceleaşi rosturi vechi, de la facerea lumii. Nu a fost niciodată altceva decât "cres­cător de animale", nevasta pe care a iubit-o i-a mu­rit acum mai bine de 20 de ani, şi cu ea a avut doar o fiică, care stă lângă el, în casa de alături, le­gată, şi ea, de pă­mânturi, până la moar­te. "Nicio­da­tă nu s-o trăit mai bine decât acuma", îmi zice bătrânul. "Am auzit că azi lu­mea «se cântă» (plânge) după Cea­u­­şes­cu, c-o fo' mai bine atunci, ca când ar hi ui­tat toţi prin ce-am trecut. Ceau­şescu o luat de la om tot! Tot, tot! O luat de la ţăran pă­mântu', ca­ru', boii, ne-o luat cote, ne-o luat porc, ne-o luat brân­ză, ne-o luat vinars... Da­că mai rămânea, fă­cea aicea crescătorie de ani­male, casele toate le hu­ru­ia şi rămânea pă­mântu' pus­tiu. Da' uite, că Dumne­zeu ne-o scos. Acuma-i cel mai bine, în timpurile în care sun­tem. Plătesc toate hălea la stat, da' fac ce vreau, cresc cât vreau, mă duc unde vreau... Nu atârn de nimenea. Pentru noi, ciun­genii, ăsta-i hăl mai important lucru... Să fii liber în rostul tău".
La 88 de ani, Gligor Ure­toiu încă mai ţine 12 vite, cal, 8 porci, câteva oi, ograda i-e plină de păsări cu zecile. Le ţine pe toate, împreună cu pă­mânturile care-s foarte înde­părtate de casă, la câteva ore de mers. Are şi o tristeţe în suflet, că unica lui fată nu a putut să îi lase urmaşi ca­re să moştenească pământul. "June­rele îi cam moa­le". Nu le-a dat Dum­nezeu prunci, iar de acum e târ­ziu să mai nădăj­du­ias­că. El, Gli­gor Ure­toiu, a fost cel din­tâi bărbat care, în urmă cu aproa­pe 60 de ani, a co­bo­rât din pă­dure "pri­mul lemn" pen­­tru şcoala din Ciungu Mare. A fost în­te­meietor, cti­­­tor al acestei şcoli mari, de bâr­ne, pe care ciun­ge­nii şi-au făcut-o singuri, fără să mai aştepte ajutor. Pentru ca toţi copiii lor să aibă unde să înveţe carte... "E bine, pentru om, să înveţe carte. E bine... E foarte bine pentru om...", repetă mereu. Ăsta a fost marele lui vis, să fie şcoală în sat. Dacă el n-a putut săîn­ve­ţe, să înveţe, barem, ceilalţi copii. Dar astăzi, în Ciun­gu Mare, nu mai sunt decât patru copii. Şcoala s-a închis în urmă cu un an, a rămas pustiită undeva în capătul satului, căci nu mai are cine să înveţe acolo. Aşa a fost să fie. Gligor nu poate face nimic. Pro­babil că în scurtă vreme, şi casele lui se vor pustii, căci fiica lui, Ioana, e şi ea aproape bătrână, june­rele-i "cam moale", iar alte rude apropiate, care să-i moşte­nească, nu au. Cu toate astea munceşte zi de zi, mai departe, la fel ca-n zilele dintâi ale tinereţii. La vite, la oi, la pământ. "Ăsta-i rostu' vieţii! Fără muncă, mai bine mori".