"E atâta frumuseţe în jurul nostru!" - De vorbă cu pictorul HOREA PAŞTINA

Artă şi credinţă

Membru al celebrului grup "Prolog", ce reuneşte artişti care şi-au făcut din cre­dinţă un crez artistic, pictorul Horea Paştina locuieşte într-o casă "de cartier", care îi sea­mănă întru totul prin frumuseţea şi simplitatea sa. Trec de grădina cu irişi, trandafiri şi pisici, şi pictorul mă invită în atelier. Printre icoanele vechi din pereţi, grădina pare să se prelun­gească şi pe pânzele mari, pictate în culori albe, asemenea unor rugăciuni. Ală­turi străjuiesc o pianină şi-o vioară. Cu o voce li­niştită şi împăcată, ce pare des­prinsă, şi ea, din decor, gaz­da mea începe să depene istoria unei vieţi exem­plare, prin crezul şi dem­nita­tea ei. Viaţa unui artist care a avut curajul să picteze ce crede, în răs­­părul tim­purilor prin care a tre­cut. O pictură "tota­lă", cum îi este şi cre­dinţa în Dumnezeu.

Cu mâna pe cer

- Domnule Horea Paştina, v-aţi născut în Alba Iulia, un oraş de mare greutate istorică, capitala trium­fului lui Mihai Viteazul şi a încoronării regilor Ro­mâniei, Fer­dinand şi Maria. Oare ţinuta spiri­tuală şi cul­turală a locului în care ne naş­tem îşi pune pecetea pe viaţa noastră? În ceea ce vă defi­neşte ca pic­tor, există, oare, ceva din duhul locului în care aţi copilărit?

- Când eram copil, istoria aceasta aparte despre care vorbiţi se regăsea chiar pe strada mea. Lo­cuiam pe stra­da Iaşi­lor, în apropierea bisericii lui Mihai Vi­teazul, biserica în care voievodul a intrat, refăcută, în mare parte, cu piatră din construcţia bisericii pe care o ridicase chiar el. Deşi eu m-am născut aproape odată cu regi­mul instaurat în '46, şi am supor­tat în mare parte influenţa acelui timp, am simţit tot timpul ira­dierea extraor­dinară a locului, respiraţia istorică a oraşului, dar şi spiritul lui foar­te viu. Atâtea lucruri frumoase trăite în anii copi­lăriei m-au impregnat, lu­cruri mă­runte, în aparenţă, dar care au contribuit la formarea mea. Era un duh curat, de sărbătoare, în Alba Iulia, care plutea în aer, cu toate că oamenii erau săraci, ca după război. Şi locul de baştină m-a influen­ţat şi în rapor­turile pe care le-am avut şi le am cu oamenii din jurul meu, de bună cuviinţă, de bună ziua. Pe atunci, aveam toţi o legătură aparte cu ve­cinii şi cu toţi oamenii din cartier. Ne cunoş­team toţi. De aceea, sărbătorile le simţeam şi le trăiam altfel, mult mai profund şi mai intim. Oamenii se vedeau cu toţii la poartă, veneau fiecare cu câte un scăunel şi se puneau la taifas. Cu apa­riţia televiziunii, s-a spart toată vraja! Şi au mai contribuit la asta şi inundaţiile cumplite de la Alba, din 1971. Atunci am fugit repede acasă, că mama era singură, tata nu mai trăia, şi casa noastră era inun­dată, aşa cum nu m-am gândit s-o văd vreo­dată. Nu mai aveai loc unde să te aşezi. Se retrăsese puţin apa, dar era mâl gros de jumătate de metru în casă, pentru că apa ajun­sese până aproape de tavan. Te duceai în cetate ca să poţi dormi undeva. Ori­cum, lumea de-atunci s-a dus. Când merg acum la Alba Iulia, simt că mă duc aproape în necunos­cut. Mai sunt vreo câţiva vecini, cam de vârsta mea, pe care-i cu­nosc, aproape pot să-i număr pe degete, chiar pe dege­tele de la o mână. Dacă m-aş întoarce acum acolo, e ca şi cum m-aş duce în altă ţară. Mă simt acasă doar când mă duc la mormântul pă­rin­ţilor mei. Acolo există încă un senti­ment al locului care rămâne şi îţi aduce linişte şi prin care eu mă regăsesc.

- Există vreo corespondenţă între blajină­tatea ardelenească a zonei şi liniştea albă, ima­culată, a picturilor dvs.?

- Poate că da! Eu cred că te influenţează fie­care lucru pe care-l întâlneşti. Se aşează în inte­riorul tău pe o cale subtilă. De pildă, îmi amintesc cum, pe când eram acasă, copil, urcam în pod şi priveam în jurul meu şi îmi părea că lumea este nesfârşită. În depărtare se vedeau dealurile, cât cu­prindeam cu privirea, numai dealuri şi cerul liber, până la orizont şi hăt, după... Şi mă gândeam că tre­buie să ajung acolo, cât mai departe, să pun mâna pe cer şi să-l ating!

Rugăciune cu pensula

- La o primă vedere, ceea ce vă distinge faţă de alţi artişti ai desenului şi culorii este extrema sim­plitate a picturii dvs. O sim­plitate aproa­pe mona­hală, care vorbeşte des­pre un om împăcat cu sine, un om care s-a regăsit, găsindu-L pe Dumnezeu. Pic­tura dvs. este o expresie a cre­dinţei?

- Mi-ar fi greu să spun că este într-un fel sau altul. Înainte de toate, eu sunt îndrăgos­tit de pic­tură. Să vă dau un exem­plu. Când am mers prima dată la Muzeul de Artă din Ploieşti (se întâmpla în jurul vârstei de 18-20 de ani, pe când mă pregăteam pentru facul­tate), m-a impresionat enorm ce am văzut aco­lo. Par­cur­geam sălile din muzeu şi când ieşeam afară, nu voiam să mai stau de vorbă cu nimeni, prefe­ram să tac şi să mă gân­desc, fericit, la ce văzusem. Aşa de mult îmi plă­cea! Şi, treptat, am înţeles că pic­tura este o căutare continuă, ase­meni credinţei, nu există un punct în care să-ţi spui că s-a terminat. Este o cale de zi cu zi, pe care o par­curgi permanent, toată viaţa. Pictura şi credinţa au drumurile înge­mănate. Se spri­jină una pe alta.

- Pictura dvs. e străvezie ca aerul. Se com­pune doar din lumini şi umbre. N-aţi fost nicio­dată ispitit de culori?

- Am încercat în anii de şcoală şi puţin după aceea, dar nu mi se potrivea. Îl îndră­geam pe Grigo­res­cu, mai ales cu peri­oada albă a lui. Şi pic­torii din Transilvania au pictura spălată de timp, rămân fragmente de pictură cu peretele alb. Dar mă in­fluenţa şi mă influenţea­ză, încă, îm­brăcămintea oamenilor pe care-i întâl­neam, hai­nele albe în care um­blau. Albul mă atrage cel mai mult, pen­tru că se apropie cel mai mult de lumină. De aceea folosesc mult alb.

- Albul este şi cu­loarea neprihănirii, a cre­dinţei...

- Mi-e greu să spun că trag o linie "orto­doxă". Trag liniile ca şi cum aş scrie un cuvânt, şi încă un cuvânt, şi încă unul. Folosesc mijloa­cele picturii care sunt liniile. Cu aceste mijloace încerc să privesc lumea din jurul meu. Pictura mea e legată şi de spaţiul naşterii mele, e legată şi de credinţă, dar nu vreau să afirm hotărât lucrul ăsta. Ele sunt acolo. Fiecare în parte este acolo, dar mie îmi e greu să le des­cifrez, să le aşez între cauză şi efect. Altcineva poa­te să le lă­murească mai bine. Eu nu. Eu sunt ca un gră­dinar care se duce în grădină şi culege din ea una, alta, cât îl inspiră clipa. Dar nu poţi lua toa­tă grădina cu tine!

- Pictura dvs. trezeşte în privitor o stare de contemplare. O sugestie către rugăciune. V-aţi propus asta cu dinadins?

- Mi-e greu să răspund. Ce pot spune este că pic­tura mea e însoţită de rugăciune, în sensul re­cu­noştinţei şi mulţumirii faţă de minunile crea­ţiei lui Dum­nezeu. Priviţi, e-atâta frumuseţe în jurul nos­tru! Pic­tura mea este o mulţumire faţă de frumu­seţea asta, şi o laudă. Pentru că frumuseţile de lângă noi sunt fă­cute cu dinadins pentru noi. Iar noi trecem pe lângă ele fără să le vedem. Şi le pierdem. E nevoie să vedem şi să înţelegem ceva din lucrurile astea. Sunt o mărturie pentru noi şi o mărturisire. Noi nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, dar vedem "în spatele Lui", îi vedem creaţia, universul acesta pe care ni l-a dăruit. Aşa cum rugăciunea te apropie de Dumnezeu, şi fru­museţea te apropie de El. Orice ai picta din ce-i în jurul tău este un simbol al vieţii şi al frumuseţii.

- Rigoarea credinţei nu vă încorsetează pictura?

- Orice stare îmi este de folos. Am şi eu nişte li­mite, dar tocmai ele îmi dau libertatea. Şi, până la urmă, câtă rigoare şi câtă întâmplare e în artă şi în pic­tură? E ca la vioară: dacă întinzi prea tare coarda, rişti să se rupă; dacă o laşi prea liberă, nu poţi cânta.

Prieteniile ziditoare

Părintele Stăniloae

- E momentul să vă întreb: când şi cum aţi ajuns pe drumul credinţei? V-aţi născut într-o familie de oameni religioşi?

- Eu sunt un copil care s-a născut mai târziu. Este diferenţă mare între mine şi fraţii mei, aşa că niciunul dintre bunicii mei nu mai trăia când am apărut eu pe lume. Dar am început de mic să merg la biserica de pe strada noastră. Pe urmă, într-o vară, am stat la nişte unchi de-ai mei care erau foarte credincioşi: mergeau la biserică şi se rugau în fiecare seară. Dar drumul meu pe calea credinţei era abia la început. Mai târziu, în liceu şi în facultate, am început să citesc asiduu zia­rele culturale ale vremii, care erau deosebit de dense pe atunci: "Contempo­ranul", "România lite­rară", "Lu­ceafărul", "Tribuna". Aşa m-am întâlnit cu poetul Ioan Alexandru, ale cărui slove mă fermecau. Pe urmă, am aflat că ţine şi nişte cursuri despre Vechiul Testament, la Universitatea din Bucureşti, aşa că prin 1979 - 1980 am fost să-l audiez. Aici l-am cunoscut pe Cos­tion Nicolescu, care a deve­nit naşul meu de cununie. Şi tot cu el am fost acasă la Părintele Stăniloae. În toată perioada aceea, până să-l cunosc pe Părintele, eu căutam ceva... Deşi, pe atunci, încă frecventam doar sporadic biserica. Iar când am ajuns în casa părintelui Stăniloae, nu eram prea conştient de ce voi găsi acolo, dar apoi am rămas lângă el, în toţi acei ani grei, '80.

- V-a ajutat prietenia cu el şi în arta dvs.?

- Părintele Stăniloae a scris despre pictura mea, şi la fel şi Ioan Alexandru. Prima oară când a intrat Pă­rintele într-o expoziţie de-a mea a fost în 1981, la Ga­leria Orizont. Îmi amintesc că tocmai ieşeam din galerie, şi numai ce-l văd peste drum pe Părintele, care venea spre expoziţia mea. A intrat, s-a plimbat prin faţa tablourilor cu mare atenţie, şi de atunci a fost nelipsit la toate expoziţiile mele. Iar în 1986, mi-a scris şi un text pentru expoziţia de la Sala Dalles, care n-a fost acceptat în catalog, de cenzura comu­nistă. Venea şi la mine, la atelier, să-mi vadă lucrările. Şi stăteam mult de vorbă. Discutam despre tot ce mă frământa pe mine. Nu vorbeam atât despre tehnica picturii, cât despre calea pe care trebuie să mergi, la ce vrea să slujească meşteşugul. Confirmarea din partea Părintelui era o binecuvântare. În lumea noastră, a pic­to­rilor, există multe voci, de multe ori prea divizate, ca să te înţelegi om cu om. Dar sfatul lui era întotdeauna întemeiat, bine cântărit. De aceea, îi apreciam mult cuvân­tul. Şi mai avea el, de pildă, o vorbă care mi-a rămas: "Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi de­geaba". Părintele era o pildă de delicateţe, de bună­tate şi de căl­dură. Te simţeai liniştit, întărit şi destins lângă el, încât nu-ţi venea să mai pleci. Şi mai avea un dar aparte: vorbea pe înţelesul tuturor. Faţă de cineva extrem de cultivat, care impune şi poate strivi prin etalarea culturii sale, el era exact opusul. Norocul meu a fost că tocmai mă mutasem pe strada Paleo­logu, în preajma locuinţeiPărintelui Stă­ni­loae, nu de­parte de Biserica Arme­nească. Părintele locuia atunci pe strada Cernica, care azi îi poartă numele. Aşa că zilnic mergeam la Pă­rintele şi el mă primea. Ştiam că era foarte harnic, se scula dimineaţa, lucra până la amiază. În vremea asta, lucram şi eu la atelier, în ace­laşi ritm. După care mă duceam la Părintele Stăniloae şi el mă lua la biserică. Iar dacă întârziam, "măicuţa Stăniloae", cum îi spuneam soţiei Părin­telui, îmi dă­dea telefon: "Ce faci Horea, nu vii încoace?". La bi­serică, la Părintele, venea ciopor de lume, aşa grele cum erau vremurile. După-amiază, înspre seară, ve­neau oamenii cu probleme sufleteşti, spiri­tuale. Erau fel şi fel de oameni. Călugări, ierarhi, intelectuali de marcă, oameni simpli. Îmi amintesc de o doamnă care nu era româncă şi care venise din străinătate ca să-l cunoască pe Părintele. Cineva îi traducea cuvin­tele lui. "Sunt mulţumită că îl privesc!". Atât a spus străi­na. Şi aşa am simţit şi eu. Lângă el, mi-am câşti­gat tim­pul şi viaţa. Chiar şi astăzi mă simt însoţit de pre­zenţa lui.

Ioan Alexandru

- Vreau să vă întreb acum şi despre prietenia dvs. cu poetul Ioan Alexandru. Vă vedeaţi tot aşa de des cu el ca şi cu Părintele Stăniloae?

- Cu Ioan Alexandru nu mă vedeam des. El avea o viaţă activă, dinamică, era foarte ocupat şi nu-mi permiteam să-l abordez des. Doar cât am fost la cursuri sau la câte o lansare de carte. Nu a fost apro­pierea care a fost cu Părintele Stăni­loae, cu care mă vedeam zilnic. Nu avea timp. El avea viaţa lui, cursuri, familie, călătorea prin ţară. Am fost, odată, cu el într-o călăto­rie, când a deschis expoziţia picto­ru­­lui Florin Niculiu. Atunci am ajuns şi la Putna. Şi la Iaşi am fost, şi-mi aduc aminte cum a vorbit aco­lo, în biserică. A trăit aşa de puternic ce spunea, că era trans­pirat tot, ves­to­nul de pe el era com­plet ud. N-am văzut niciodată aşa ceva! Vorbea la început încetişor şi pe urmă creştea şi creştea în intensitate. Şi la fel era şi la cursurile lui. Avea un fel în care te absorbea în ceea ce spunea. Cred că Ioan Alexandru a fost cel mai bun orator pe care l-am avut.

- V-a influenţat în pictura dum­neavoastră relaţia cu Ioan Alexan­dru?

- Influenţa a fost că m-am apro­piat mai mult de biserică. Ştiindu-l un om al bisericii, iar eu fiind deja aşezat lângă Părintele Stăniloae, m-a influenţat pe calea asta şi mai mult. Are el o poezie, "Lumină lină": "Lumină lină, lini lumini/ Răsari din codrii mari de crini/ I-atâta noapte şi uitare/ Şi lu­mile-au perit în zare/ Au mai rămas din vechea lor/ Luminile luminilor". M-a in­spi­rat teribil, aşa că am făcut, în timp, mai multe picturi cu flori de crin.

Manifestul florilor de măr

- Faceţi parte din grupul de pictori "Prolog", care reuneşte ar­tişti ce îşi exprimă credinţa în mod manifest, în creaţia lor. Ce a dus la naşterea lui?

- Eu sunt în grupul "Prolog" chiar de la început, şi pot să vă spun clar că nu există o ideologie a gru­pului. "Prolo­gul" nostru nu a venit cu un pro­gram. Se poate vorbi de prie­tenie, de dragostea pentru profe­sia pe care o facem, dragoste pentru pictură şi credinţă. Ne întâlnim prin pictură, şi asta ne ţine împreună. Iar aventura Prolog a început cu o ex­po­ziţie, numită "Flori de măr". Era în anul 1984, când ne-am dus toţi la domeniul de la Tescani (moşia Ma­rucăi Cantacu­zino, unde a compus George Enescu, n. red.) şi ne-am abandonat în faţa naturii uriaşe de acolo. Apoi, în preajma Crăciunului lui 1985, am deschis expoziţia florilor de măr. Un fel de colind prin artă, "Flori dalbe, flori de măr", o ex­poziţie în care toţi am expus nu­mai picturi cu flori de măr. O sim­plitate decon­certantă! Lucrările nici nu aveau etichete. Lumea venea în sală şi începea să ghi­cească: "Ăsta e tabloul lui cutare, ăsta-i al al­tuia!". Vernisajul nostru a produs şi sen­zaţie, dar şi nedumeriri, a pus într-un fel pe gânduri. Unii au privit mai ironic eveni­mentul, alţii l-au apreciat. Aşa că, până la urmă, există atâta pro­gram al grupului "Pro­log", cât program există în florile de măr.

- Cine a avut iniţiativa formării aces­tui grup?

- Paul Gherasim. El a dat şi numele grupului. I-a spus "Prolog", în dorinţa unui început. Un început ce se vrea continuu prin înnoire. Adică, fiecare moment al pic­turii este un început la care se adaugă ceva, dar tot ca un început. Tocmai de aceea noi nu avem sen­timentul că suntem un grup elitist, departe de noi aşa ceva. Chiar sun­tem modeşti. Meseria ne intere­sează, pic­tura. Socotind la ce pictură s-a făcut pe lu­mea asta, suntem modeşti.

- Ce s-a întâmplat cu "Prolog" după '89?

- Până în 1990, noi aveam, cam în fiecare an, în decembrie, expoziţii Prolog. Crăciunuri cu Prolog... Dar s-a întâmplat ca în 1990 să avem expoziţia Prolog în iunie, la Galeria "Căminul Artei", din apropiere de Arhitectură. Pe 13 iunie, de mineriadă, eu eram în ga­lerie, atunci când s-a dat foc la maşini şi oamenii erau alungaţi de pe stradă. O maşină a luat foc chiar în faţa galeriei, iar geamurile s-au încins şi au ples­nit. Dar grupul "Prolog" a trecut prin ani ne­schimbat. Şi uite că avem treizeci de ani de când suntem îm­preună şi suntem apropiaţi, ca într-o familie.

- Domnule Paştina, din atâţia oameni minunaţi care v-au fost alături în viaţă, cine v-a fost "maes­trul", cine v-a influenţat în mod special?

- Fiecare dintre oamenii importanţi ai vieţii mele m-au influenţat la timpul şi în felul lor. Alexandru Ciucurencu, profesorul meu din facultate, Părintele Stăniloae, Ioan Alexandru, pictorul Florin Niculiu şi prietenii mei din grupul "Prolog", dar şi soţia mea. Toţi şi-au dat obolul pe dru­mul artei mele sau al cre­dinţei în Dumnezeu.

- Ce pictaţi în prezent? Lucraţi în atelier, sau vara vă ispiteşte mai mult peisajul, natura?

- Acum mă ocup de lucrări pe care le fac în atelier şi sunt inspirate din altele, mai vechi, pe care le-am făcut când­va în natură, şi pe care le folosesc ca şi cum m-aş afla acolo, în peisaj. Lucrez la mine acasă, dar întotdeauna mi-a plăcut să mă duc cu prietenii să lucrez. De pildă, cu prietenii mei din grupul "Prolog", cu care comunic aşa de bine.

- Acuma, în mijlocul lui Cuptor, dacă ar fi să pictaţi, unde v-aţi instala şevaletul?

- În primăvara asta am pictat irişii înfloriţi din curtea casei mele. Totdeauna sunt bucuros când înflo­resc, generoşi şi maiestuoşi, îi aştept cu mare drag. Şi mai sunt şi trandafirii. Iar peste vară, s-ar putea să mergem să pictăm în plină vipie, la Mânăstirea Lai­nici, cu prietenii mei din "Prolog".