Belșugul din cer
Urcăm pieptiș, de câtăva vreme, dar casele întârzie să se arate. Ne întâmpină, în schimb, animale. Multe, libere, mari, mișună prin păduri, ca niște arătări mătăhăloase și blânde. Porci nefiresc de uriași, toți din aceeași rasă, cu urechile acoperindu-le ochii, vaci falnice, cu ugerele clocotind de lapte, berbeci prăbușiți sub blana de lână mițoasă. Sunt multe, sunt peste tot, zeci de animale însoțindu-ne către înălțimi. Apoi țâșnim la lumină, pe podișul aerian de deasupra piscurilor cețoase ale Șureanului. O fi raiul? O neomenească amețeală te învăluie, ca-ntr-o plutire, și n-ai cum să nu te oprești câteva clipe și să te cocoți într-un loc, pe o piatră, de unde poți da roată cu privirea peste toată fața pământului. Arareori am trăit starea asta: să amețești de atâta frumos. Să te îmbeți de priveliști: Valea Mureșului, cuprinsă în strânsura unor îngrămădiri uriașe de munți, Sarmizegetusa, Tărtăria și Sebeșul, iar fix în față, deosebit de limpezi, culmile Apusenilor, până în Roșia Montană. De cealaltă parte, chiar sub picioarele noastre, talazurile fremătânde ale munților Orăștiei, valuri peste valuri de creste împădurite, ocrotind marile cetăți ale dacilor, cu toate comorile lor încă negăsite. E miezul României aici, îmi zic. Tot tezaurul ei bătrân, cuprins într-o singură privire. Iar pajiștea asta înverzită de deasupra pământului e presărată cu alte animale mănoase, turme de oi și cirezi de vaci, încremenite cu privirea spre noi, ca-n niște imense tablouri edenice. Belșug, îmi spun. Ăsta-i cuvântul. Belșugul din ograda văzduhului. Bogăția unui singur sat, cu optsprezece familii. Ciungu Mare. Încep să văd casele risipite spre piscuri, agățate de versanții abrupți. Îți pare că nu poți ajunge la ele decât prin cer.
Zi de zi, în straie de dac
Primul om care îmi iese în drum este îmbrăcat în strai alb, bătrânesc, și cară din greu o roabă cu piatră. De dimineață, din zori, doar asta a făcut: a cărat cu roaba din munte bucăți sfărâmate de piatră, ca să le pună pe o bucată de drum, să astupe câteva șanțuri. Se vede că e ostenit. Se oprește, din când în când, își șterge sudoarea de pe frunte, apoi se opintește iarăși. S-a mai împiedicat la urcușuri, straiul cel alb i-e pătat de pământ, la genunchi și la mâneci, dar zice că mâine o să-și schimbe hainele, cu altele, de asemenea albe, căci are mai multe rânduri acasă și "numai așa s-o purtat, de când s-o pomenit", în costumul ăsta popular, și-așa vrea să și moară. Îl cheamă Nasta Avram. Bine legat la mijloc, cu chimirul din piele de bou, spune că i se pare firesc să poarte veșmintele astea în toată ziua, oriunde, la lucru, și chiar și atunci când ajunge în oraș, fiindcă asta-i "o leje" pe care el n-are de gând s-o încalce. N-a îmbrăcat nicicând haine cumpărate, "nemțești", deși recunoaște c-ar fi mai ușor de păstrat curate. "Da' nu mă las eu, dintr-atâta, de ele. Nu mă las de ele pân-oi muri. Astea-s haine pe care noi le păstrăm de la daci", și-arată cu mâna spre valurile de păduri albastre ale Orăștiei. "Dacii, hăi care-or avut cetățile acló!..." zice și pornește din nou cu roaba cu piatră, până în apropierea gospodăriei sale aflată ceva mai încolo, pe marginea drumului. Un ciobănesc mare, alb, cu un ochi acoperit de blană neagră, vine la picioarele sale. Omul are 65 de ani, câinele unul. Privim belșugul. În spatele casei sale, lucrează la pământ, cu sapa, feciorul Dan și nora Aurora. Nimeni din neamul lui Avram n-a plecat vreodată din sat, n-a părăsit casele părintești. Au pământuri întinse, animale, vreo 13 vaci, doi cai, șir de oi, ciopoare de porci și păsări atât de multe, că nici nu le mai știu numărul. "Nu ne lipsește nimic", spune omul. "Suntem toți bogătani." Se trăiește bine deasupra pământului, chiar sub cer. Doar un drum mai bun le-ar fi de folos, pe care primăria din Romos îl tot promite de atâția ani. Îl întreb când a coborât ultima oară la vale. Nu mai știe exact. "Să tot fie vreo doi-trei ani...".
"Ne place. Trăim bine"
Mai mergem câțiva kilometri și satul începe să se adune, să-și coboare casele către drum. Vedem cimitirele din grădini și jerbele de flori așezate pe cruci. Ciungenii n-au avut biserică niciodată, și-au îngropat morții la ei în ogradă, cimitirele lor le sunt adesea acte de proprietate, chezășia că pământurile sunt ale lor de când lumea. Și bogăția continuă: ogrăzi pline de orătănii, șuri îmbelșugate, cu șiraguri de cepe și usturoi la încheietori. În fiecare gospodărie sunt câte două-trei case trainice, pentru bătrâni și urmașii care au ales să nu plece, să rămână lipiți de pământul lor. "Suntem legați. Suntem legați de locurile noastre. Nu ne lipsește nimica", îmi spune și Radu Nasta, un bărbat solid ca un urs, c-o pălăriuță verde, voinicească, umbrindu-i ochii. Singur, doar cu nevasta lui uscățivă și băiatul de 20 de ani, țin nu mai puțin de 17 vite, 20 de porci din aceia mari, oi și pământuri întinse. Nu se plânge de muncă fiindcă - zice - "Îmi place. Trăim bine aici. Altă viață n-avem." Rar mi-a fost dat să aud asemenea vorbe rostite de un țăran. Prin câte locuri am fost, auzeam mai mult plângeri, oricât ar fi fost oamenii de înstăriți: că-i prea multă muncă, că nu-s bani, că nu-i drum... Și uite-i pe ciungenii aceștia declarându-se fericiți. Nici nu vreau să-mi închipui cât de mult trebuie să muncească această familie, doar pentru a-și întreține animalele. 17 vite... Îl văd pe feciorul lor de 20 de ani, în capătul ogrăzii, cum rânește la porci și ne face semne de salut cu mâna, zâmbitor și dezinhibat de orice prejudecăți, cum că el e țăran din marginea lumii și noi oaspeți de la ziar. Îi place și lui aici. "Îmi place, nu m-am gândit să plec", zice râzător. "Cum să-mi las pământurile moștenite de la părinți?" Și-apoi, lumea nu-i chiar așa departe, dacă vrei s-o găsești. Au curent electric, lighene de televiziune pe case și chiar și mașini 4x4 (așa cum aveam să văd în multe din curțile gospodarilor tineri). Ar putea coborî oricând de vale. Și chiar coboară, câteodată, dar nu de tot. Casa lui e aici. Îi place aici. Chiar dacă n-au nici măcar o cârciumioară în sat, o prăvălie, un loc unde să întâlnească tineri ca și el. "Aicea suntem așa... cumva.. liberi", zice râzând. Tocmai s-au unit de curând într-o Asociație a crescătorilor de vite, și-au strâns bani pentru refacerea drumului. Dacă primăria se va nesimți în continuare, și-l vor "chetrui" singuri. Totu-i să vrei. Și să pui umărul la muncă, cu drag.
Muncă și "rugașiune"
Toată lumea mă îndeamnă spre un fel de staroste al satului, pe nume Gligor Uretoiu, ce-și are casele urcate pe un dâmb înalt, acolo unde drumul se oprește pentru totdeauna. La fel ca Avram, bătrânul Gligor n-a purtat toată viața lui, încă de mic copil, decât numai straiele cele albe al dacilor. Nu se lasă nici el de ele, pân-o muri. E mai în vârstă decât Nasta Avram, a văzut mai multe în viață, privește lucrurile mai înțelept, de la înălțimea celor 88 de ani ai săi, pe care i-a trăit doar aici, fără să părăsească satul decât o singură dată, cât a fost în armată. Știe locul cetăților, legendele dacilor ce-au locuit odinioară aici, pe culmi, a fost contemporan cu oameni "nezdraveni", care se pricepeau să ia mana laptelui de la vite aflate la kilometri distanță, în pășunile din Șureanu, sau cu "precolucii" ce se preschimbau noaptea în lupi, a prins timpurile în care absolut toată lumea din satul ăsta era îmbrăcată numai în straie albe, și erau mulți, vreo 40 de familii, toate cu copii numeroși. Totul în sat era alb, primenit, puteai spune că seamănă, într-adevăr, cu Raiul. Raiul cu bogătani. Dar nu se plânge nici azi. Dacă-l întrebi care au fost timpurile în care a dus-o cel mai bine - sub rege, sub comuniști sau acum - răspunde fără ezitare, că cele mai bune sunt vremurile de azi, din aceste zile. "Muncesc", zice zâmbind pe sub mustața lui încă neagră. "Și dacă muncești, ai". "Nu-i ușor, dar nu-i nici degeaba". Zice vorbele astea pe un ton egal, de parcă "munca" asta ar fi cineva drag, care-l așteaptă acolo, în grădina din spatele casei, sau la vite, în grajd, ca și cum i-ar fi intrat în sânge, în bătăile inimii și n-are cum să stea decât dacă-și reglează "o țâră" cadențele, respirând adânc, silit să-și ia un răgaz care nu-i face neapărat o plăcere, căci nu-l interesează nici interviurile, nici fotografiile, nimic din ceea ce-l scoate din rostul lui, ci stă doar așa, puțin, cu noi, ca și cum ar face toate lucrurile din mers. "De la șase dimineață și pân' la nouă sara, liber n-am. Lumea nu-nțăleje. Asta-i lejea noastră. În rest, când am o vreme, cetesc în cărțâle de rugașiuni. În toată zâua muncesc și-n cap am rugașiunea. Nu mă pot lăsa de astea, pân-oi muri..."
Cu greu îl conving să stea câteva clipe jos, pe băncuța din fața casei. Și asta, doar când îi spun tocmai de unde am venit și cât sunt de uimit de hainele albe ale ciungenilor, care nu se mai poartă în altă parte prin România. Lui nu i se pare asta ceva neobișnuit. Nici straiele sale, nici drumul ăsta lung și greu până-n sat, pe care altădată reușea să-l facă pe jos, într-un ceas, iarna, prin zăpezi, văzând lupii și urși care-l pândeau de la câțiva pași, în vremea când avea armă bună, pe care i-au luat-o apoi comuniștii. Toate astea nu-l mai interesează. Asemeni lui Nasta Avram, nici el n-a mai coborât devale de peste trei ani. Deși "junerele" (ginerele) său are acum televizor, el nu prea se uită. Îl uimește însă că venim tocmai de la București, faptul ăsta îi trezește amintiri care îl îngrozesc. "Am stat două luni în București, în '53. Am fo' detașat acolo în armată, făceam patrule în oraș. Doamne feri! am stat doar două luni, da' dacă mai stăteam două zâle-n plus, și muream. Acolo muream! Blocurile 'celea până la cer, că nu mai vezi nici soarele... Și dacă deschizi un geam și te uiți în gios, te țâpi în cap acló de urât. Am zâs: «Dom' comandant, dați-mă de aicea, nu mai pot să conduc serviciu', dați-mă unde vreți, că eu nu mai pot!...» Muream, nu mai puteam să suflu! Și comandantu' o-nțeles și m-o scos. Eu așa îs, nu pot să trăiesc în altă parte. Dacă mă duci de-aici, apăi mâine și mor!..."
Cele mai bune timpuri sunt acum!
Gligor Uretoiu n-a făcut nicio zi de școală. Atunci, în '53, i-a uimit pe toți cei 900 de militari, când a stat înaintea tuturor și le-a arătat cum a învățat el carte singur, cu un creion și un cuțit, pe o bâtoacă lungă, căci nici hârtie n-avea, când era copil. Așa a învățat literele și toate socotelile. Iar ofițerii au rămas uluiți, vorbind între ei, că "dacă îl ajuta cineva, ăsta ajungea departe ", însărcinându-l cu misiuni dificile, "să plec în delegății, să aduc alimente la o mie de militari, câte două vagoane, și să le iau toate în scris, în evidenție; eu, un cioban fără carte, cu toate-nvățate numa' din capu' meu...". Dar s-a descurcat pe oriunde s-a dus, și-ar fi putut după cătănie să rămână acolo, la oraș, dar n-a avut niciodată alt gând, decât să se întoarcă cât mai repede acasă. Armata a fost singurul răstimp în care a lipsit din Ciungu Mare, mai mult de o zi. Apoi viața a curs peste el lin și senin, după aceleași rosturi vechi, de la facerea lumii. Nu a fost niciodată altceva decât "crescător de animale", nevasta pe care a iubit-o i-a murit acum mai bine de 20 de ani, și cu ea a avut doar o fiică, care stă lângă el, în casa de alături, legată, și ea, de pământuri, până la moarte. "Niciodată nu s-o trăit mai bine decât acuma", îmi zice bătrânul. "Am auzit că azi lumea «se cântă» (plânge) după Ceaușescu, c-o fo' mai bine atunci, ca când ar hi uitat toți prin ce-am trecut. Ceaușescu o luat de la om tot! Tot, tot! O luat de la țăran pământu', caru', boii, ne-o luat cote, ne-o luat porc, ne-o luat brânză, ne-o luat vinars... Dacă mai rămânea, făcea aicea crescătorie de animale, casele toate le huruia și rămânea pământu' pustiu. Da' uite, că Dumnezeu ne-o scos. Acuma-i cel mai bine, în timpurile în care suntem. Plătesc toate hălea la stat, da' fac ce vreau, cresc cât vreau, mă duc unde vreau... Nu atârn de nimenea. Pentru noi, ciungenii, ăsta-i hăl mai important lucru... Să fii liber în rostul tău".
La 88 de ani, Gligor Uretoiu încă mai ține 12 vite, cal, 8 porci, câteva oi, ograda i-e plină de păsări cu zecile. Le ține pe toate, împreună cu pământurile care-s foarte îndepărtate de casă, la câteva ore de mers. Are și o tristețe în suflet, că unica lui fată nu a putut să îi lase urmași care să moștenească pământul. "Junerele îi cam moale". Nu le-a dat Dumnezeu prunci, iar de acum e târziu să mai nădăjduiască. El, Gligor Uretoiu, a fost cel dintâi bărbat care, în urmă cu aproape 60 de ani, a coborât din pădure "primul lemn" pentru școala din Ciungu Mare. A fost întemeietor, ctitor al acestei școli mari, de bârne, pe care ciungenii și-au făcut-o singuri, fără să mai aștepte ajutor. Pentru ca toți copiii lor să aibă unde să învețe carte... "E bine, pentru om, să învețe carte. E bine... E foarte bine pentru om...", repetă mereu. Ăsta a fost marele lui vis, să fie școală în sat. Dacă el n-a putut să învețe, să învețe, barem, ceilalți copii. Dar astăzi, în Ciungu Mare, nu mai sunt decât patru copii. Școala s-a închis în urmă cu un an, a rămas pustiită undeva în capătul satului, căci nu mai are cine să învețe acolo. Așa a fost să fie. Gligor nu poate face nimic. Probabil că în scurtă vreme, și casele lui se vor pustii, căci fiica lui, Ioana, e și ea aproape bătrână, junerele-i "cam moale", iar alte rude apropiate, care să-i moștenească, nu au. Cu toate astea muncește zi de zi, mai departe, la fel ca-n zilele dintâi ale tinereții. La vite, la oi, la pământ. "Ăsta-i rostu' vieții! Fără muncă, mai bine mori".