A fost zeul Pan al generaţiei anilor '70. Chitarist şi compozitor, membru al formaţiei "Sfinx", avea - pe lângă talent muzical de excepţie - şi o carismă aparte, de trubadur visător şi inaccesibil. Plecat spre orizonturi mai bune, acum, fiul risipitor s-a întors. Pentru ca cercul să se închidă, ar fi o sărbătoare totală, dacă Dan Andrei Aldea s-ar mai ivi în luminile scenei, spre bucuria fanilor săi.
- Cum era, Dan Andrei Aldea în anii copilăriei, când mai eraţi încă "flăcău la mama"? De-atunci a început pasiunea dvs. pentru muzică?
- Pasiunea pentru muzică am descoperit-o pe la 16 ani. Până atunci, s-ar putea spune că făceam muzică ca să nu-mi supăr părinţii. La trei ani învăţasem notele muzicale şi, un an mai târziu, literele alfabetului. Locuiam în comuna Militari, stăteam cu chirie - tata, mama, eu şi bunica, toţi într-o singură cameră. Tata s-a gândit că, decât să bat mingea pe maidan, mai bine să învăţ un instrument. N-aveam niciun instrument în casă, iar tata a zis că mă dă la pian, că desigur profesoara va avea unul. Ca să merg la ora de pian, trebuia să iau tramvaiul de unul singur până la staţia Elefterie, la Operă. Situaţia asta nu putea dura. Acum, serios, cu toată bunăvoinţa profesoarei mele de pian, ce studiu era acela, fără un pian în casă, ca să pot exersa? La un moment dat - pe la cinci ani - profesoara, doamna Stancu, s-a sfătuit cu părinţii mei şi au decis să renunţ la pian şi să încep să iau lecţii de vioară. Mi-au găsit un profesor care locuia în apropiere, mi-au cumpărat - cu mari sacrificii - o vioară trei-sferturi. Am studiat cu domnul Tunşanu vreo doi ani, după care am dat examen la Liceul de muzică şi am fost acceptat.
- Cu atâtea ore de muzică, nu v-aţi simţit "furat" de libertatea copilăriei?
- Aţi văzut vreun copil normal, care în locul unei creative "leapşa pe ouate", cu prietenii, să prefere să scârţâie nişte stupide şi inutile game, câte două ore pe zi? Sigur, ceva frustrare a existat. Dar a venit un moment, prin clasa a VIII-a, când, brusc şi fără niciun motiv, s-a produs în capul meu un declic. Brusc, mi-am dat seama că muzica este cea mai minunată ocupaţie umană. Şi acum cred la fel şi pot spune că, de m-aş mai naşte o dată, tot muzică aş face.
- Cum aţi cotit-o, de la muzica clasică, pentru care aţi fost pregătit, spre chitară?
Visător şi inaccesibil
- Totul s-a năruit prin clasa a X-a, când am decis să mă apuc de chitară. Atunci am ascultat o muzică atât de urâtă pentru urechile mele de om trăit în spiritul muzicii clasice, încât m-a contrariat şi am luat-o drept... cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o în viaţa mea. Era piesa "Don't Bring Me Down", a grupului The Animals. De fapt, aţi învăţat şi dumneavoastră despre "estetica urâtului în opera argheziană". Era prima dată când eram confruntat cu aşa ceva, în propriul meu domeniu, în muzică. Melodia aceea era minunat de frumoasă în hidoşenia ei, dacă pot să mă exprim aşa. Nu era compusă pentru a fi citită şi analizată după partitură, după normele muzicii clasice. Intuiam că în spate se află altceva şi că acel ceva nu încape într-o partitură. Mult mai târziu am înţeles ce era acel ceva: era ceea ce englezii numesc "atitude". Era primul meu contact cu oameni care cântă cu "atitude". Restul e istorie. Am decis că asta e muzica mea, asta vreau să fac de-acum înainte, nu-mi mai pasă de muzica clasică. Oricum, aveam îndoielile mele asupra muzicii clasice, îndoieli devenite, între timp, certitudini. Normal că toată lumea din jurul meu, în primul rând părinţii şi profesorii, au fost dezamăgiţi şi foarte supăraţi pe mine.
- Nu v-aţi mai întors niciodată la muzica clasică?
- Începusem să cânt cu diverse trupe. Am ajuns să fiu cooptat în grupul Sfinx, o formaţie de avangardă a muzicii de atunci. Paralel, am terminat Liceul de muzică, am intrat la Conservator, ca să nu-mi supăr şi mai mult părinţii şi profesorii, care investiseră o mulţime de speranţe în mine. Regret şi acum că i-am dezamăgit atât de rău, dar alegerea mea era definitivă. Nu puteam altfel.
"Fără plete, fără blugi"
Fără plete, dar rebel
- În ciuda obscurantismului ideologic de-atunci, anii 1960-1970 au reprezentat o perioadă de explozie creatoare pentru muzică, literatură şi arte, în general. Iar printre evenimentele timpului s-a aflat şi colaborarea formaţiei Sfinx cu celebrul Teatru "Bulandra" din Bucureşti.
- Da, aveam recitaluri de muzică şi poezie cu Mimi Caragiu, Moţu Pittiş şi Pino Caramitru. Ni s-a oferit şi posibilitatea unui spectacol propriu, "Recital Sfinx", fără actori, un spectacol exclusiv muzical. Am mai cântat şi în piesele "Elisabeta I" şi în "A douăsprezecea noapte", şi în "Noile suferinţe ale tânărului W". Noi făcuserăm muzica la toate spectacolele astea, dar eram plătiţi la tarif de figuranţi. Acesta a fost, în cele din urmă, şi unul din motivele pentru care Sfinx - versiunea de trio, cea mai dragă mie - s-a destrămat. O trupă rock nu poate trăi din salariu de figurant, cu fiecare zi ocupată la teatru, pe durata câtorva stagiuni. Salariul de figurant nu ne ajungea nici măcar să ne transportăm instrumentele între cele două sedii ale teatrului, sala din Schitu Măgureanu şi cea din Grădina Icoanei. Le transportam cu un "taxi-furgonetă", căci noi nu aveam nici măcar biciclete. Cu toată părerea de rău, a venit un moment când am părăsit Teatrul "Bulandra".
- N-aţi avut de suferit de pe urma nonconformismului dvs.? Eraţi, totuşi, o trupă de muzică pop, periculoasă pentru moralitatea acelui timp...
- De mai multe ori am fost foarte aproape. Dar ce să interzică la noi? Nu purtam nici plete, nici blugi originali, nici nu cântam despre cât de rău e la noi şi ce bine e te miri unde, nici cât de genială e generaţia hippie, n-aveam nici rude în străinătate... Muzica noastră era atât de eclectică, încât, de cele mai multe ori, nici nu prea înţelegeau despre ce e vorba, darmite să găsească - sau să inventeze - motive pentru a ne interzice. În trio-ul Sfinx din anii '69-'73, voiam doar atât: să cântăm cât se poate de bine şi să facem o muzică de care să nu ne fie ruşine. Interesant e că nu doar voiam, ci şi izbuteam. La toate concertele noastre, primul rând era ocupat de profesorii noştri de la Conservator, care, dacă ar fi fost dezamăgiţi, n-ar fi venit a doua oară. Da, la unele texte ni s-au impus modificări, altele ne-au fost interzise cu totul, dar ce mai contează toate astea, 40 de ani după? Să ne interzică să cântăm bine nici nu puteau, nici nu aveau antenele ca să poată aprecia situaţia.
"Notele muzicale şi relaţia dintre ele"
Stăpânul chitarei. Sonurile sale au devenit legendă
- V-au condiţionat, în vreun fel, anii aceia creativitatea?
- În general, nici comunismul, nici anticomunismul nu făceau parte din lumea mea. Din lumea mea făceau parte notele muzicale şi relaţiile dintre ele. Şi mai ales relaţia mea cu ele. Până în ziua de azi, cred că scopul principal în viaţa oricărui muzician este să-şi clarifice cât poate de bine tot ce e legat de notele muzicale şi de relaţiile dintre ele. E stupid să pretinzi că faci muzică, dacă n-ai nici cel mai mic habar despre ea. Orice muzică scrisă dintr-o comandă politică, fie pro, fie contra, nu poate fi decât lamentabilă, deoarece scopul ei principal devine comanda politică, nu muzica. Materia de bază a muzicii este atât de vastă, încât un muzician adevărat nu mai are loc în creier pentru altceva, nici de bine, nici de rău, nici de satisfăcut comanda politică, nici de "asta se vinde, asta fac şi eu", nici de "trebuie să vorbesc limba străzii ca să vând", nici de "trebuie să-mi las plete şi să ies pe scenă în blană de oaie, sub toate reflectoarele alea, că aşa apar adevăraţii hippioţi, i-am văzut în "Bravo", pe copertă, şi dacă nu semăn cu ei, nu mă ia nimeni în serios"... Am auzit spunându-se, adesea, despre mine: "Sanchi, Aldea nu vede, nu aude!" "În timp ce noi luptam din greu cu comunismul odios, care voia cu orice preţ să ne tundă (de-aia era odios, fiindcă ne tundea), Aldea, de frică, nici nu purta plete!" "Aldea voia să facă artă pentru artă; bietul de el, nici nu auzise că arta reflectă societatea, cum am învăţat la şcoală cu toţii!". "Aldea avea un pact cu cenzura! Linia oficială a partidului era să glorificăm trecutul eroic al neamului, iar Aldea, pac! - a ieşit imediat cu "Zalmoxe!"... N-am purtat nici plete, nici jeans, pentru că îmi repugna ideea de apartenenţă la un grup, la orice fel de grup, în niciun caz de frică. Am purtat şi plete, când mi-a venit, şi nu mi le-am ascuns eroic, sub guler. Şi, ce să vezi?, nu m-a tuns nimeni. Cât despre "pactul cu cenzura"... Haida-de, toată lumea ştie câte piese ne-au interzis, ce discuri ne-au fost retrase din magazine, la o zi după apariţie, şi cu ce întârziere ne-a apărut pe piaţă "Zalmoxe". În ce priveşte faptul că noi cântam româneşte, nu o făceam pentru că ar fi existat o indicaţie de partid, toţi făceau la fel în vremea aceea. La festivalul Club A, din '71, nu doar Sfinx, ci TOATE grupurile participante au cântat numai în româneşte. Şi o făceau din convingere, nu din cauza vreunui ordin de sus. Chiar şi primele imprimări ale Sfinxului, de dinaintea mea, de prin '67, erau cântate tot în româneşte. Şi ale grupului Sideral, tot prin '67. Şi ale grupului Mondial, şi ale cui vreţi dumneavoastră. Cine crede că Ceauşescu n-avea altă treabă decât să-l informeze pe Aldea despre linia oficială a partidului, sau că Aldea n-avea altă treabă decât să răscolească arhiva revistei "Scânteia", ca nu cumva să rămână neinformat despre linia oficială a partidului... cine crede toate astea e fie un prostălău nevindecabil, fie - mai degrabă cred - unul din cei care vor cu orice preţ să arunce cu noroi asupra mea. De altfel, când n-am mai văzut nicio cale de coexistenţă între lumea mea interioară şi lumea din jur, m-am declarat învins şi am reparat pe jumătate situaţia: am evadat din locul greşit în care mă născusem. Aş fi reparat şi a doua jumătate, cea cu timpul, dar nu m-au lăsat legile fizicii.
Evadarea
La pupitrul de mixaj, în studioul din Germania
- Fiica şi soţia dvs. au avut de suferit după ce aţi plecat?
- Da, multe lucruri rele i s-au întâmplat soţiei mele. Fiica mea era în clasa a doua. În clasa întâi fusese premiantă, era la acelaşi Liceu de muzică nr.1, unde terminasem şi eu. După ce am fugit, brusc a început să primească numai note proaste, brusc era vinovată pentru orice se întâmpla în clasă. Atât de stăruitor au umilit-o, încât soţiei mele nu i-a rămas decât să o retragă de la şcoală, riscând, astfel, pedeapsa aspră a legii: şcoala elementară era obligatorie şi încălcarea legii de către un părinte era aspru pedepsită. Că mi-au terorizat soţia pentru "crima" soţului ei poate s-ar mai înţelege şi ierta: soţia mea era un om matur. Dar să terorizezi un copil de şapte ani, ca să te răzbuni pe tatăl său, care a îndrăznit să evadeze din închisoare - sau orice crimă aş fi comis -, asta nu pot să o iert vreodată.
- Cu ce aţi început, de fapt, când aţi ajuns în Germania?
- Dacă n-aţi fi plecat, credeţi că exista vreo şansă, fie şi fără Sfinx, să aveţi un trend profesional ascendent?
- Cred că n-aş fi avut vreun trend profesional - nici ascendent, nici descendent. Uitaţi-vă în jur cu atenţie. Credeţi că aş fi avut vreun trend profesional?
- Cum de nu v-aţi făcut o trupă în Germania?
- Nu mi-a permis timpul. Am fost extrem de solicitat în studio. În Germania, lucrurile se fac cu seriozitate. Când eşti extrem de solicitat în munca de studio şi vrei să rămâi extrem de solicitat, trebuie să te concentrezi pe un singur business, trebuie să fii tot timpul disponibil, 24/24. Nu uitaţi că aveam o familie de întreţinut, deci a trebuit să-mi planific viaţa pe termen lung. Iar "a-ţi face o trupă" nu intră în niciun fel în ecuaţie. Nici nu mai cred în trupe, la anii mei. Nu vreau să dau detalii suplimentare şi explicaţii adiţionale, nici nu cred că vrea cineva să le audă, deci consider tema închisă.
- În toamnă declaraţi că veţi renunţa la Germania şi vă veţi muta în România, ca să puteţi face muzica aşa cum vă place...
- Spuneam şi spun exact acelaşi lucru şi acum: că am de terminat nişte proiecte personale, pe care le-am început în Germania şi pe care am simţit că nu le pot continua în stresul zilnic de acolo. Şi iată-mă în Oradea, cu un TIR burduşit de aparatură. Se pare că a fost alegerea justă. Proiectele au luat deodată viteză. De ce sunt în Oradea şi nu în Bucureşti? Aici este familia soţiei mele, de aici se trage propria mea familie, mă aflu între ai mei şi am nevoie doar de linişte. Nu am venit să înnod vechile timpuri, nu am venit să demonstrez cuiva ceva, nu am venit să fur job-urile nimănui. Sunt la muncă, în locul pe care l-am considerat propice muncii mele. Oradea este superbă.
"Mie, Păunescu mi-a îmbogăţit viaţa"
Cu Doru Stănculescu
- O întrebare inevitabilă: care a fost relaţia dvs. cu Cenaclul Flacăra şi cu Adrian Păunescu? Aţi apărut pe scena cenaclului doar ca solist sau şi alături de formaţia Sfinx?
- În mare parte ca solist, dar şi cu Sfinx. Cu Păunescu am fost certat o bună perioadă - cine n-a fost? - dar după vreun an, poate doi, ne-am cerut scuze din vârful buzelor unul altuia şi ne-am prefăcut că am uitat. Pentru mine, Păunescu rămâne unul din cei mai mari poeţi români şi nu voi uita vreodată că am fost martor la naşterea cărţii lui de sonete, nici că am fost printre primii care le-au auzit recitate de el însuşi, mult înainte de apariţia cărţii. Altfel, era un copil mare, ofticos - când îl băteam la ping-pong, de-i suna apa în cap, sau când Socaciu îl spulbera la şah. Una peste alta - un om unic. Sunt fericit că am fost, pentru o perioadă de timp, în preajma lui. Mie, unul, Păunescu mi-a îmbogăţit viaţa. A făcut mult bine şi totodată destul rău. Când a făcut ceva rău, a făcut-o silit de împrejurări şi, mai ales, silit de mândria de a nu se lăsa învins de acele împrejurări sau de acei oxiuri nimurici, care luptau contra lui. Ştiu că par destul de criptic, dar credeţi-mă că ştiu ce spun. Am fost acolo. Dacă acest uriaş poet a fost nevoit să facă şi compromisuri, vă spun cu toată certitudinea că a recurs la asta ca să-şi apere cenaclul, crezul său, visul său de o viaţă, existenţa personală şi a familiei lui. Şi, nu în ultimul rând, să ne apere pe noi, cei prezenţi acolo, şi întreaga generaţie de tineri care au fost solidari cu noi, deci, implicit solidari cu poezia şi cu muzica promovate în Cenaclul Flacăra.
"Am fost un om serios. Asta este esenţa"
Acasă, la Oradea
- Ce mi-ar place să rămână în capul tuturor când se gândesc la numele Dan Andrei Aldea e că a fost un om serios. Ştiu că pentru mulţi a fi "un om serios" nu e mare brânză, dar din nou, acordaţi-mi girul, vă rog, şi consideraţi că s-ar putea să ştiu despre ce vorbesc. România va trebui să trăiască în faţa istoriei, cu adevărul, poate banal, că şi-a gonit încă un om serios - dar tot eu ştiu că României puţin îi pasă de toate astea. România a pierdut mulţi oameni infinit mai valoroşi şi mai serioşi decât mine şi puţin i-a păsat. De fapt, mai corect ar fi să spun în limba veche, "şi-a pierdut", poate cineva înţelege sensul în foarte vechiul limbaj, traduc: "şi-a ucis", "şi-a distrus". Chiar când va fi ştearsă de pe harta lumii (just wait and see), aceasta se va întâmpla în hohotele de râs ale românilor, care scot bancuri din orice şi sunt şi mândri pentru asta.
- Veţi edita în ţară un disc cu muzica dvs.?
- Cum am spus, mă aflu la Oradea, ca să muncesc la alte proiecte. Deocamdată mă concentrez pe ele. După ce le voi finaliza, cine ştie? - nu exclud niciun asemenea proiect. Între timp, am un bun prieten în Oradea, Călin Pop, de la "Celelalte cuvinte", şi intenţionăm, uşor-uşor, printre picături, să punem pe picioare un proiect acustic în doi. Aşa, de amorul artei şi pentru propria plăcere.
Iubirea, mai presus de orice
Cu Dana, soţia care pictează cântece
- Îndrăznesc să vă pun o întrebare mai specială: cât de importantă e, în viaţa unui artist, familia? Cât de importantă este iubirea?
- Dacă mă uit în istorie, e foarte discutabil. Pentru unii, e importantă. Pentru alţii, nu. Oare pentru Galileo Galilei sau pentru Copernic a fost importantă iubirea? Sau Giordano Bruno, cel care a fost ars pe rug, pentru că nu şi-a negat crezul? Ştie cineva dacă era căsătorit? Eu cred că dacă ar fi avut o soţie pe care s-o iubească şi de care să-i fie milă că ar suferi dacă ar fi ars pe rug, şi-ar fi negat, cu siguranţă, crezul. Nu există pe lume crez care să merite suferinţa provocată femeii iubite.
- Deci, e mai importantă iubirea decât arta!
- Iubirea e cel mai important lucru de pe lume.
- Soţia dvs. e pictoriţă. A încercat vreodată să transpună pe şevalet o melodie de-a dvs.?
- Nu, nu a încercat. Dar ceea ce a încercat - şi a reuşit într-un mod briliant - a fost să-mi deseneze un cântec al cărui titlu nu şi-l amintea. Şi l-a desenat din câteva linii, în aşa fel încât am înţeles imediat despre ce cântec vorbea. Soţia mea e nemaipomenită. Le doresc tuturor domnilor să aibă soţii nemaipomenite, iar doamnelor le doresc să aibă parte de soţi nemaipomeniţi. Şi, mai ales, le-aş dori doamnelor să-şi merite soţii nemaipomeniţi - şi domnilor, să-şi merite soţiile nemaipomenite. Eu însumi încă mă mai străduiesc în acest sens: a avea o soţie nemaipomenită poate fi un noroc dat mie de Dumnezeu, dar a o merita depinde de mine însumi. Numai bine, tuturor!
Carte de vizită
Născut în 9 martie 1950, în Bucureşti. A absolvit Liceul de Muzică nr. 1, apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti. Este solist, compozitor şi poliinstrumentist (chitară, vioară, claviaturi, blockflote, muzicuţă, chitară bas). În 1968 a intrat în formaţia Sfinx, al cărei lider devine un an mai târziu, transformând-o în cea mai de succes formaţie de rock progresiv a momentului. A compus muzica filmului "Nunta de piatră" (1972), în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia şi, de asemenea, pentru numeroase spectacole ale Teatrului "Bulandra". Înainte de plecarea din ţară, a scos şase discuri împreună cu formaţia Sfinx, 11 cu alţi interpreţi şi un single personal, unicat. În 1981 s-a stabilit la München, în Germania, unde şi-a continuat activitatea muzicală în propriul studio de înregistrări. Cele mai cunoscute piese din perioada Sfinx sunt "Om bun", "Şir de cocori" şi albumul-concept "Zalmoxe". Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi chitarişti români.
Foto: Arhiva personală Dan Andrei Aldea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
