Vacanţă cu mama

ANCHETĂ ESTIVALĂ

De un an de zile, dimineţile, o pasăre se opreşte la fereastra mea. Stă învelită în­tr-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă şi mă scru­tea­ză atentă, cu ochii ei mici şi negri, înfoindu-şi penele, liniştită. Ciudat e că a sosit la fereastră, la scurtă vreme după ce mama s-a refugiat şi ea, pentru tot­deauna, pe alt tărâm. Mama, punctul fix, orbitor şi tandru al lumii mele. Ma­ma care mă aştepta nezmin­tit, dându-mi siguranţă vieţii. Mama, retrasă acum, pentru totdeauna, în albu­mele cu fotografii, şi totuşi, aşa de vie şi de aproape în amintirile mele...
Unde aş pleca în va­canţă? Anul ăsta, dacă aş avea-o, aş pleca în va­canţă cu ea, cu mama. O va­can­ţă ima­ginară. Şi cu tata, desigur, care-mi lipseşte şi el. O vacanţă interioară, pe urmele pă­rinţilor mei. Şi dacă mă gândesc bine, cele mai frumoase vacanţe cu ei le-am făcut, în copilărie şi în adoles­cen­ţă, când toţi trei eram nedespărţiţi. Cu ei am fost în Deltă, la mâ­năstirile din nordul Moldovei, cu ei am cutre­ierat mun­ţii ţării şi am făcut minunate vacanţe la mare, dar şi la ţară, la bunicii din Vrancea şi Vlaşca. Au fost locuri care m-au marcat ca un mir, cu frumuseţea şi cu întâmplările lor. Vă voi povesti câteva dintre ele.

Invitaţie la vals

Aveam 17 ani, când ai mei m-au dus, într-o vară, cu vaporaşul de la Mangalia la Constanţa, dus şi în­tors. La întoarcere, s-a stârnit din senin o furtună crun­tă, de vară, cu valuri gigantice. Vaporaşul sălta în de­rivă, o plută neajutorată între hăurile apei care stă­teau să-l înghită. Şi atunci mama, care era lângă mine şi-mi simţea teama, mi-a zis: "Hai să ne bucu­răm de viaţă, Valentin! Ţi-am promis mai demult că te învăţ să dansezi vals. Începem acum!". Şi chiar dacă e greu de crezut, noi, o mamă şi un băiat, am dan­sat pe furtună ca într-un vis, un vals lent, pe pun­tea zgâlţâită de valuri. Nici nu mi-am dat seama când vaporul a ajuns în port. Era soare şi am ştiut atunci că dansul mamei îmblânzise furtuna. Mai târziu, în­col­ţiţi de viaţă, părinţii mei au renunţat la vacanţele noas­tre în trei. Şi ca un făcut, nu m-am mai întors nici eu, nicio­dată, în punctele magice ale copilăriei şi adolescenţei, cunoscute alături de ei. Aşa că în vara asta voi porni în câteva dintre lo­curile acelea pier­dute pe hartă, dar nu şi din sufletul meu. La drum, cu mama! Şi cum ea îmi zâmbeşte doar din fotografii, poate că voi lua cu mine, pe umăr, şi pasărea din fe­reastră, ce-mi tot bate dimineţile în geam. De neprins, ca un duh. Duhul mamei...

Îngeri prin iarbă

În vacanţa cu mama, aş pleca însoţit de chipul ei din tinereţe, atunci când era frumoasă şi exuberantă. Vacanţele acelea de neuitat, care începeau totdeauna cu ritualul atât de complicat, pe care l-am moştenit şi eu: făcutul bagajelor. Spre disperarea tatei, mama alegea invariabil bagaje în exces, nu atât pentru ea, cât mai ales pentru mine. Dar starea aia de libertate care era făcutul bagajelor, mie mi se părea îmbă­tă­toare. Bucu­ria evadării se prelungea pe peronul Gării de Nord, ames­tecată cu mirosul acela aromitor al lo­co­mo­ti­velor cu aburi. De aceea, anul ăsta mi-ar plă­cea să plec tot cu trenul şi cu icoana mamei în suflet. Asta, după ce vom fi făcut împreună bagajele alea grele şi complicate, după reţeta ei. Să coborâm, apoi, în gară, la Râmnicu Sărat, şi s-o pornim, cătinel, mai de­parte, acolo unde, ascunsă între dealuri, bi­serici şi nuci, este comuna Dumi­treşti. Satul cu codri şi guri de Rai al bunicului meu matern. Punct magic pe harta tandreţii mele. Locul în care mama mă ducea să stau toată vara. Mergeam acolo la tante Marie, sora bunicului, care era farmacistă în sat. La ea şi la Tincuţa, o vară a mamei, la fel de frumoasă şi de aprigă ca şi ea. Stă­team acolo, în casa cu coloane a stră­bu­nicului, pe care tante Marie reuşise s-o smulgă din ghea­rele comuniştilor: casă boie­rească, cu grădină uriaşă, care se oprea în apele râului, şi unde visez să ajung. Să recâştig tim­pul trăit atunci, anii aceia de loisir şi de fanta­zare, ca şi cum lumea ar fi abia la începuturi. Să mă tăvălesc la vale, prin ponoarele cu iarbă înaltă şi verde. Atât de înaltă şi de curată, încât cre­deam că şi îngerii se rătăcesc zburând prin ea. Mama mă du­sese prima oară în ponoare, arătându-mi se­cretul lor. Îi plăcea şi ei, la nebunie (femeie matură) să se scalde de mână cu mine, prin iarbă. O învăţase bu­nicul. Pe atunci, era o fetiţă tunsă şi îmbrăcată ele­gant, fran­ţu­zeşte, preschimbată, pe dealuri, într-o sălbăticiune... Pe urmă, aş pleca în plimbări tihnite şi lungi prin codrii satului, la cules de bureţi. În umbra lor, mi-am plâns amarnic dorul de tata. Mu­rise, şi dis­pariţia lui îmi întunecase adolescenţa, mă mă­cina cumplit. Am cedat nervos, şi mama m-a tri­mis să mă vindec de suflet la Du­mi­treşti. La obârşia aceea cu­rată, unde tante Marie m-a învăţat să mă plimb îndelung prin pădure. "Şi nu uita să te mai tăvăleşti şi prin iarba de pe po­noare, şi-o să vezi că o să-ţi fie mai bine. Iar când te-oi duce în pă­dure, ia-ţi şi-un coş pentru bureţi". Aşa am început să co­lind prin păduri, pe poteci abia bănuite. Mi le arătau cei din sat, şi tot cu ei mă luam la întrecere, cine strânge mai mulţi bureţi. După o lună de plimbări prin pădure şi prin iarba înaltă, am simţit că viaţa de­venise de res­pi­rat. Învierea de atunci a fost darul mamei. Rodul iu­birii ei. Mă voi întoarce iarăşi, de mână cu ea, în mis­terul de-atunci, ca să ne tăvă­lim, amândoi, prin iar­ba plină de îngeri...

Statueta de lut

Şi harul meu literar, tot de la mama îl am. Până să termine liceul, scria poveşti şi schiţe, cu care a câş­tigat şi câteva concursuri literare ale gazetelor vre­mii. De la ea şi de la bunicul Grigore Popescu, cel născut în Dumitreşti. Bunicul care m-a învăţat o limbă ro­mânească foarte curată şi care avea şi un dar al povestirii uluitor. Dar prima mea patimă a fost pictura. Îmi plăcea enorm să pictez. Darul ăsta tot de la mama mi se tră­gea, şi de la bunica din partea ei. Cres­cu­sem în casă printre tablouri pic­tate de ele. La 10 ani, în ve­rile acelea petrecute la Du­mitreşti, îmi lu­am în spinare un şevalet mititel, meşterit de bu­nicul, şi plecam pe dealuri să desenez... bise­rici. Aveam de unde alege, erau patru în Dumitreşti, între care două mă fermecau: una mai mică, de lemn, dintr-o mar­­gine de pă­dure, şi alta înaltă şi gra­ţioa­să, ctitorită pe dealul Giur­carilor, chiar de stră­bunicul meu, preotul Ior­dache Popescu. Iar când co­bo­ram pe uliţe, desenam tre­că­torii. Mi se dusese buhul prin sat şi oamenii începuseră să mă invite la ei acasă, să-i "pozez" în acuarele şi tem­pera. Prea puţin pentru fan­tezia mea! În­tr-o dimineaţă, când copiii din vecini mă lu­aseră pe izlaz, să grijim va­cile, am luat cu mi­ne şi ne­lip­situl şevalet şi cu­lorile, şi du­pă ce-am tot schiţat nişte în­chipuiri pe hârtie, m-am gân­dit că este mo­mentul să dau lovitura ar­tistică. Aşa că am ochit o Jo­iană albă, care păştea lângă mine liniştită şi blândă, şi am pictat pe ea o cetate albastră! Culmea es­te că opera mea nu le-a plăcut doar copiilor, ci şi pă­rinţilor lor, care au ad­mirat, odată întorşi acasă, va­ca împo­do­bită. Ori­cum, eram strănepotul popii Ior­dache, aşa că mă bucu­ram şi eu de consideraţie. Aşa au început să fie văzuţi în anii aceia, la Du­mi­treşti, pe uliţe şi prin ogrăzi: porci, vaci şi oi pictate în toate culorile, îm­podobite cu corăbii şi zei. Încât satul de pe dealuri devenise dintr-odată mult mai viu şi atră­gător, mai ales seara, când vitele se în­torceau, agale, de la păs­cut. Doar mama, o fiinţă pe cât de veselă, tot pe atât de severă cu mine, m-a cer­tat cu un aer im­perial, că mă joc prea mult cu natura şi dobitoa­cele. Apoi anii au trecut şi n-am mai pus mâna pe pensulă. Fericirea slobodă a copilăriei mele rămăsese între dealurile din Dumitreşti. De aceea, în vara asta, dacă voi ajunge în satul părinţilor mei, după ce îmi voi odihni sufletul în iarba înaltă, vreau să-mi iau iar la spinare vechiul şevalet din copilărie. Ştiu că e acolo şi mă aşteaptă. La fel cum mă aşteaptă şi mama. Tânără şi frumoasă, a ajuns îna­in­tea mea în iarba cea înaltă şi verde, şi mă aşteaptă să o pictez. După care voi coborî la râu, în amurg, şi mă voi scălda în lumina de purpură, pe care o capătă apa la apus. Lumina care face clenii să sară înnebu­niţi după fluturi, şi care mă fascina de copil. Pe urmă o să fac un foc de buşteni uriaş, aşa cum făceam pe vre­muri, cu tovarăşii mei de joacă din sat. Şi-atunci aş vrea s-o pot auzi iar pe mama, cu glasul ei argintiu şi înalt, cum mă strigă la masă, din grădina lui tante Marie. O, cât de mult mi-aş dori!... Iar eu să-mi răscumpăr în­târzierea, ducân­du-i în dar o păpuşă modelată din lutul râului. După faza pic­turii, tre­cusem la aceea a sculpturii, făcând sta­tuete de lut pe care le ardeam apoi în cuptorul de pâi­ne. Mul­tă vre­me, le-am crezut pierdute ori sparte. Pâ­nă când, sco­tocind de curând într-un cufăr al ma­mei, am găsit ceva care m-a ţintuit: două mogâldeţe îmbrăţi­şate şi în­conjurate de linii. O vreme, nu mi-am amin­tit ce fă­­cusem acolo. Pe urmă, am înţeles: eram eu şi cu mama, îmbrăţişaţi şi fericiţi, în iarba dealurilor de la Dumitreşti. Şi atunci am ştiut că vreau să plec într-o vacanţă imaginară cu ea. Vreau să uit! Să în­drept ceea ce mă apasă: că spre sfârşitul vieţii, dra­gostea noas­­tră intrase, cumva, în iarnă. Pe urmă a fost prea târziu. Asta vreau: să călătoresc cu mama în suflet, şi ea să mă ierte şi să mă binecu­vânteze, de-acolo de Sus, dintre strămoşi.