DAN ANDREI ALDEA - "Dacă m-aș mai naște o dată, tot muzică aș face"

Idolii se întorc

A fost zeul Pan al generației anilor '70. Chi­tarist și compozitor, membru al for­mației "Sfinx", avea - pe lângă talent mu­zical de excepție - și o carismă aparte, de tru­badur visător și inaccesibil. Plecat spre orizonturi mai bune, acum, fiul risipitor s-a întors. Pentru ca cercul să se închidă, ar fi o sărbătoare totală, dacă Dan Andrei Aldea s-ar mai ivi în luminile scenei, spre bucuria fanilor săi.

- Cum era, Dan Andrei Aldea în anii copilăriei, când mai erați încă "flă­cău la mama"? De-atunci a început pasiunea dvs. pentru muzică?

- Pasiunea pentru muzică am descoperit-o pe la 16 ani. Până atunci, s-ar putea spune că făceam mu­zică ca să nu-mi supăr părinții. La trei ani învățasem notele muzicale și, un an mai târziu, literele alfa­be­tului. Locuiam în comuna Militari, stăteam cu chirie - tata, mama, eu și bunica, toți într-o singură cameră. Tata s-a gândit că, decât să bat mingea pe maidan, mai bine să învăț un instrument. N-aveam niciun ins­trument în casă, iar tata a zis că mă dă la pian, că desigur profesoara va avea unul. Ca să merg la ora de pian, trebuia să iau tramvaiul de unul singur până la stația Elefterie, la Operă. Situația asta nu putea dura. Acum, serios, cu toată bunăvoința profesoarei mele de pian, ce studiu era acela, fără un pian în casă, ca să pot exersa? La un moment dat - pe la cinci ani - pro­­fesoara, doamna Stancu, s-a sfătuit cu părinții mei și au decis să renunț la pian și să încep să iau lecții de vioară. Mi-au găsit un pro­fesor care locuia în apro­piere, mi-au cum­părat - cu mari sacrificii - o vioară trei-sferturi. Am studiat cu domnul Tunșanu vreo doi ani, după care am dat examen la Liceul de muzică și am fost acceptat.

- Cu atâtea ore de muzică, nu v-ați simțit "furat" de libertatea copilăriei?

- Ați văzut vreun copil normal, care în locul unei creative "leapșa pe ouate", cu prietenii, să prefere să scârțâie niște stupide și inutile game, câte două ore pe zi? Sigur, ceva frustrare a existat. Dar a venit un moment, prin clasa a VIII-a, când, brusc și fără niciun motiv, s-a produs în capul meu un declic. Brusc, mi-am dat seama că muzica este cea mai mi­nunată ocupație umană. Și acum cred la fel și pot spune că, de m-aș mai naște o dată, tot mu­zică aș face.

- Cum ați cotit-o, de la muzica clasică, pentru care ați fost pregătit, spre chitară?

- Totul s-a năruit prin clasa a X-a, când am decis să mă apuc de chitară. Atunci am ascultat o muzică atât de urâtă pentru urechile mele de om trăit în spiritul muzicii clasice, încât m-a contrariat și am luat-o drept... cea mai fru­moasă muzică pe care am auzit-o în viața mea. Era piesa "Don't Bring Me Down", a grupului The Animals. De fapt, ați învățat și dum­neavoastră despre "estetica urâtului în opera argheziană". Era prima dată când eram con­fruntat cu așa ceva, în pro­priul meu domeniu, în muzică. Melodia aceea era minunat de fru­­moasă în hidoșenia ei, dacă pot să mă ex­prim așa. Nu era compusă pentru a fi citită și ana­lizată după partitură, după normele muzicii cla­sice. In­tuiam că în spate se află altceva și că acel ceva nu încape într-o partitură. Mult mai târziu am înțeles ce era acel ceva: era ceea ce englezii nu­mesc "ati­tude". Era primul meu contact cu oameni care cân­tă cu "atitude". Restul e istorie. Am decis că asta e muzica mea, asta vreau să fac de-acum îna­in­te, nu-mi mai pasă de muzica cla­sică. Oricum, a­veam îndoielile mele asupra muzicii clasice, în­do­ieli de­venite, între timp, certitudini. Normal că toa­tă lu­mea din jurul meu, în primul rând pă­rin­ții și pro­fe­sorii, au fost dezamăgiți și foarte supărați pe mine.

- Nu v-ați mai întors niciodată la muzica cla­sică?

- Începusem să cânt cu diverse trupe. Am ajuns să fiu cooptat în grupul Sfinx, o formație de avangardă a muzicii de atunci. Paralel, am terminat Liceul de muzică, am intrat la Conservator, ca să nu-mi supăr și mai mult părinții și profesorii, care investiseră o mulțime de speranțe în mine. Regret și acum că i-am dezamăgit atât de rău, dar alegerea mea era defini­tivă. Nu puteam altfel.

"Fără plete, fără blugi"

- În ciuda obscurantismului ideologic de-atunci, anii 1960-1970 au reprezentat o perioadă de ex­plozie creatoare pentru muzică, literatură și arte, în general. Iar printre evenimentele timpului s-a aflat și colaborarea formației Sfinx cu celebrul Teatru "Bulan­dra" din București.

- Da, aveam recitaluri de muzică și poezie cu Mimi Caragiu, Moțu Pittiș și Pino Caramitru. Ni s-a oferit și posibilitatea unui spectacol propriu, "Recital Sfinx", fără actori, un spectacol exclusiv muzical. Am mai cântat și în piesele "Elisabeta I" și în "A do­uăsprezecea noapte", și în "Noile suferințe ale tâ­nărului W". Noi făcuserăm muzica la toate spec­ta­colele astea, dar eram plătiți la tarif de figuranți. Acesta a fost, în cele din urmă, și unul din motivele pentru care Sfinx - versiunea de trio, cea mai dragă mie - s-a destrămat. O trupă rock nu poate trăi din salariu de figurant, cu fiecare zi ocupată la teatru, pe durata câtorva stagiuni. Salariul de figurant nu ne ajungea nici măcar să ne transportăm instrumentele între cele două sedii ale teatrului, sala din Schitu Mă­gureanu și cea din Grădina Icoanei. Le transportam cu un "taxi-furgonetă", căci noi nu aveam nici măcar biciclete. Cu toată părerea de rău, a venit un moment când am părăsit Teatrul "Bulandra".

- N-ați avut de suferit de pe urma noncon­formismului dvs.? Erați, totuși, o trupă de muzică pop, periculoasă pentru moralitatea acelui timp...

- De mai multe ori am fost foarte aproape. Dar ce să interzică la noi? Nu purtam nici plete, nici blugi originali, nici nu cântam despre cât de rău e la noi și ce bine e te miri unde, nici cât de genială e generația hippie, n-aveam nici rude în străinătate... Muzica noastră era atât de eclectică, încât, de cele mai multe ori, nici nu prea înțelegeau despre ce e vorba, darmite să găsească - sau să inventeze - motive pentru a ne interzice. În trio-ul Sfinx din anii '69-'73, voiam doar atât: să cântăm cât se poate de bine și să facem o muzică de care să nu ne fie rușine. Interesant e că nu doar voiam, ci și izbuteam. La toate concertele noas­tre, primul rând era ocupat de profesorii noștri de la Con­servator, care, dacă ar fi fost dezamăgiți, n-ar fi venit a doua oară. Da, la unele texte ni s-au impus modificări, altele ne-au fost interzise cu totul, dar ce mai contează toate astea, 40 de ani după? Să ne interzică să cântăm bine nici nu puteau, nici nu aveau antenele ca să poată aprecia situația.

"Notele muzicale și relația dintre ele"

- V-au condiționat, în vreun fel, anii aceia crea­ti­vitatea?

- În general, nici comunismul, nici anti­co­mu­nis­mul nu făceau parte din lumea mea. Din lumea mea făceau parte notele muzicale și relațiile dintre ele. Și mai ales relația mea cu ele. Până în ziua de azi, cred că scopul principal în viața ori­cărui muzician este să-și clarifice cât poate de bine tot ce e legat de notele muzicale și de relațiile dintre ele. E stupid să pretinzi că faci muzică, dacă n-ai nici cel mai mic habar despre ea. Orice muzică scrisă dintr-o comandă politică, fie pro, fie contra, nu poate fi decât lamentabilă, deoarece scopul ei principal devine comanda politică, nu muzica. Materia de bază a muzicii este atât de vastă, încât un muzician adevărat nu mai are loc în creier pentru altceva, nici de bine, nici de rău, nici de satisfăcut comanda politică, nici de "asta se vinde, asta fac și eu", nici de "tre­buie să vor­besc limba străzii ca să vând", nici de "trebuie să-mi las plete și să ies pe scenă în blană de oaie, sub toate reflectoarele alea, că așa apar adevărații hippioți, i-am văzut în "Bravo", pe co­per­tă, și dacă nu semăn cu ei, nu mă ia nimeni în se­rios"... Am auzit spunân­du-se, adesea, despre mine: "Sanchi, Aldea nu vede, nu aude!" "În timp ce noi luptam din greu cu co­mu­nismul odi­os, care voia cu orice preț să ne tundă (de-aia era odios, fiindcă ne tundea), Aldea, de frică, nici nu purta plete!" "Aldea voia să facă artă pentru artă; bietul de el, nici nu auzise că arta reflectă so­cietatea, cum am învățat la școală cu toții!". "Aldea avea un pact cu cenzura! Linia ofi­cială a partidului era să glo­ri­ficăm trecutul eroic al neamului, iar Aldea, pac! - a ieșit ime­diat cu "Zal­moxe!"... N-am purtat nici plete, nici jeans, pentru că îmi repugna ideea de apartenență la un grup, la orice fel de grup, în niciun caz de frică. Am purtat și plete, când mi-a venit, și nu mi le-am ascuns eroic, sub guler. Și, ce să vezi?, nu m-a tuns nimeni. Cât des­pre "pactul cu cen­zura"... Haida-de, toată lumea știe câte piese ne-au interzis, ce discuri ne-au fost re­tra­se din magazine, la o zi după apariție, și cu ce în­târziere ne-a apărut pe piață "Zalmoxe". În ce pri­veș­te faptul că noi cântam ro­mânește, nu o făceam pen­tru că ar fi existat o indicație de partid, toți făceau la fel în vremea aceea. La festivalul Club A, din '71, nu doar Sfinx, ci TOA­TE grupurile participante au cântat numai în ro­mânește. Și o făceau din convingere, nu din cauza vre­unui ordin de sus. Chiar și primele imprimări ale Sfinxului, de dinaintea mea, de prin '67, erau cântate tot în românește. Și ale grupului Sideral, tot prin '67. Și ale grupului Mondial, și ale cui vreți dumnea­voastră. Cine crede că Ceaușescu n-avea altă treabă decât să-l informeze pe Aldea despre linia oficială a partidului, sau că Aldea n-avea altă treabă decât să răscolească arhiva revistei "Scânteia", ca nu cumva să rămână neinformat despre linia oficială a parti­du­lui... cine crede toate astea e fie un prostălău nevin­de­cabil, fie - mai degrabă cred - unul din cei care vor cu orice preț să arunce cu noroi asupra mea. De altfel, când n-am mai văzut nicio cale de coexistență între lumea mea interioară și lumea din jur, m-am declarat învins și am reparat pe jumătate situația: am evadat din locul greșit în care mă născusem. Aș fi reparat și a doua jumătate, cea cu timpul, dar nu m-au lăsat legile fizicii.

Evadarea

- Fiica și soția dvs. au avut de suferit după ce ați plecat?

- Da, multe lucruri rele i s-au întâmplat soției mele. Fiica mea era în clasa a doua. În clasa întâi fusese premiantă, era la același Li­ceu de muzică nr.1, unde terminasem și eu. După ce am fugit, brusc a început să pri­mească numai note proaste, brusc era vi­no­va­tă pentru orice se întâmpla în clasă. Atât de stăruitor au umilit-o, încât soției mele nu i-a rămas decât să o retragă de la școală, ris­când, astfel, pedeapsa aspră a legii: școala elementară era obligatorie și încălcarea legii de către un părinte era aspru pedepsită. Că mi-au terorizat soția pentru "crima" soțului ei poate s-ar mai înțelege și ierta: soția mea era un om matur. Dar să terorizezi un copil de șapte ani, ca să te răzbuni pe tatăl său, care a îndrăznit să evadeze din închisoare - sau orice crimă aș fi comis -, asta nu pot să o iert vreodată.

- Cu ce ați început, de fapt, când ați ajuns în Germania?

- Cu depunerea cererii de azil politic. A urmat faza de așteptare a azilului - vreo cinci luni -, timp în care mi-au ieșit din mâini de două ori mai multe LP-uri decât în toată cariera mea din România.

- Dacă n-ați fi plecat, credeți că exista vreo șansă, fie și fără Sfinx, să aveți un trend profesional ascendent?

- Cred că n-aș fi avut vreun trend profesional - nici ascendent, nici descen­dent. Uitați-vă în jur cu atenție. Credeți că aș fi avut vreun trend profesional?

- Cum de nu v-ați făcut o trupă în Germania?

- Nu mi-a permis timpul. Am fost extrem de solicitat în studio. În Germania, lucrurile se fac cu seriozitate. Când ești extrem de solicitat în munca de studio și vrei să rămâi extrem de solicitat, trebuie să te concentrezi pe un singur business, trebuie să fii tot timpul disponibil, 24/24. Nu uitați că aveam o familie de întreținut, deci a trebuit să-mi planific viața pe termen lung. Iar "a-ți face o trupă" nu intră în niciun fel în ecuație. Nici nu mai cred în trupe, la anii mei. Nu vreau să dau detalii suplimentare și explicații adiționale, nici nu cred că vrea cineva să le audă, deci consider tema închisă.

- În toamnă declarați că veți renunța la Ger­mania și vă veți muta în România, ca să puteți face muzica așa cum vă place...

- Spuneam și spun exact același lucru și acum: că am de terminat niște proiecte per­so­nale, pe care le-am început în Ger­mania și pe care am simțit că nu le pot continua în stresul zilnic de acolo. Și iată-mă în Oradea, cu un TIR burdușit de aparatură. Se pare că a fost alegerea justă. Proiectele au luat deodată viteză. De ce sunt în Oradea și nu în București? Aici este familia soției mele, de aici se trage propria mea familie, mă aflu între ai mei și am nevoie doar de liniște. Nu am venit să înnod vechile timpuri, nu am venit să demonstrez cuiva ceva, nu am venit să fur job-urile nimănui. Sunt la muncă, în locul pe care l-am considerat propice muncii mele. Oradea este su­perbă.

"Mie, Păunescu mi-a îmbogățit viața"

- O întrebare inevitabilă: care a fost relația dvs. cu Cenaclul Flacăra și cu Adri­an Păunescu? Ați apărut pe scena ce­nac­lu­lui doar ca solist sau și alături de for­mația Sfinx?

- În mare parte ca solist, dar și cu Sfinx. Cu Păunescu am fost certat o bună perioadă - cine n-a fost? - dar după vreun an, poate doi, ne-am cerut scuze din vârful buzelor unul altuia și ne-am prefăcut că am uitat. Pentru mine, Păunescu rămâne unul din cei mai mari poeți români și nu voi uita vreo­dată că am fost martor la nașterea cărții lui de sonete, nici că am fost prin­tre primii care le-au auzit recitate de el însuși, mult înainte de apariția cărții. Altfel, era un copil mare, ofticos - când îl băteam la ping-pong, de-i suna apa în cap, sau când Socaciu îl spulbera la șah. Una peste alta - un om unic. Sunt fericit că am fost, pentru o perioadă de timp, în preaj­ma lui. Mie, unul, Păunescu mi-a îm­bogățit viața. A făcut mult bine și totodată destul rău. Când a făcut ce­va rău, a făcut-o silit de împrejurări și, mai ales, si­lit de mândria de a nu se lăsa învins de acele îm­pre­ju­rări sau de acei oxiuri nimurici, care luptau contra lui. Știu că par destul de criptic, dar credeți-mă că știu ce spun. Am fost acolo. Dacă acest uriaș poet a fost nevoit să facă și compromisuri, vă spun cu toată certitudinea că a recurs la asta ca să-și apere cenaclul, crezul său, visul său de o viață, exis­tența personală și a familiei lui. Și, nu în ultimul rând, să ne apere pe noi, cei prezenți acolo, și întreaga ge­nerație de tineri care au fost solidari cu noi, deci, implicit solidari cu poezia și cu muzica promovate în Cenaclul Flacăra.

"Am fost un om serios. Asta este esența"

- Cei din generația mea nu prea știu cine sun­teți, iar cei și mai tineri, nici atât, deși, cu siguranță, foarte mulți fredonează "Om bun" și "Cântecul bufonului". Ce ar trebui să știm, toți, despre Dan Andrei Aldea?

- Ce mi-ar place să rămână în capul tuturor când se gândesc la numele Dan Andrei Aldea e că a fost un om serios. Știu că pentru mulți a fi "un om serios" nu e mare brânză, dar din nou, acordați-mi girul, vă rog, și considerați că s-ar putea să știu despre ce vor­besc. România va trebui să trăiască în fața istoriei, cu adevărul, poate banal, că și-a gonit încă un om serios - dar tot eu știu că României puțin îi pasă de toate astea. România a pierdut mulți oameni infinit mai valoroși și mai serioși decât mine și puțin i-a păsat. De fapt, mai corect ar fi să spun în limba veche, "și-a pierdut", poate cineva înțelege sensul în foarte ve­chiul limbaj, traduc: "și-a ucis", "și-a distrus". Chiar când va fi ștearsă de pe harta lumii (just wait and see), aceasta se va întâmpla în hohotele de râs ale ro­mâ­nilor, care scot bancuri din orice și sunt și mândri pentru asta.

- Veți edita în țară un disc cu muzica dvs.?

- Cum am spus, mă aflu la Oradea, ca să muncesc la alte proiecte. Deocamdată mă con­cen­trez pe ele. După ce le voi finaliza, cine știe? - nu exclud niciun asemenea proiect. Între timp, am un bun prie­ten în Ora­dea, Călin Pop, de la "Ce­le­lalte cuvinte", și in­ten­­țio­năm, ușor-ușor, printre picături, să punem pe pi­cioa­re un proiect acustic în doi. Așa, de amo­rul artei și pentru propria plăcere.

Iubirea, mai presus de orice

- Îndrăznesc să vă pun o întrebare mai specială: cât de importantă e, în viața unui artist, familia? Cât de im­por­tantă este iubirea?

- Dacă mă uit în istorie, e foarte dis­cu­tabil. Pentru unii, e importantă. Pentru al­ții, nu. Oare pentru Galileo Galilei sau pentru Copernic a fost importantă iubirea? Sau Giordano Bruno, cel care a fost ars pe rug, pentru că nu și-a negat crezul? Știe cineva dacă era căsătorit? Eu cred că dacă ar fi avut o soție pe care s-o iubească și de care să-i fie milă că ar suferi dacă ar fi ars pe rug, și-ar fi negat, cu siguranță, crezul. Nu există pe lume crez care să merite suferința provocată femeii iubite.

- Deci, e mai importantă iubirea decât arta!

- Iubirea e cel mai important lucru de pe lume.

- Soția dvs. e pictoriță. A încercat vreo­­­dată să transpună pe șevalet o melo­die de-a dvs.?

- Nu, nu a încercat. Dar ceea ce a în­cercat - și a reușit într-un mod briliant - a fost să-mi deseneze un cântec al cărui titlu nu și-l amintea. Și l-a desenat din câteva li­nii, în așa fel încât am înțeles imediat des­pre ce cântec vorbea. Soția mea e nemai­po­menită. Le doresc tuturor domnilor să aibă soții nemai­po­me­nite, iar doamnelor le doresc să aibă parte de soți ne­mai­pomeniți. Și, mai ales, le-aș dori doamnelor să-și me­rite soții nemaipomeniți - și domnilor, să-și merite so­țiile nemaipomenite. Eu însumi încă mă mai stră­duiesc în acest sens: a avea o soție nemaipomenită poate fi un noroc dat mie de Dumnezeu, dar a o merita depinde de mine însumi. Numai bine, tuturor!


Carte de vizită

Născut în 9 martie 1950, în București. A absolvit Li­ceul de Muzică nr. 1, apoi Conservatorul "Ci­prian Porumbescu" din București.  Este solist, com­po­zitor și poliinstrumentist (chitară, vioară, claviaturi, blockflote, muzicuță, chitară bas). În 1968 a intrat în formația  Sfinx, al cărei lider devine un an mai târziu, transformând-o în cea mai de succes formație de rock pro­gresiv a momentului. A compus muzica filmului "Nun­ta de piatră" (1972), în colaborare cu Dorin Liviu Za­­­haria și, de asemenea, pentru numeroase spectacole ale Teatrului "Bulandra". Înainte de plecarea din țară, a scos șase discuri împreună cu formația Sfinx, 11 cu alți in­ter­preți și un single personal, unicat. În 1981 s-a stabilit la München, în Germania, unde și-a continuat activitatea mu­zicală în propriul studio de înregistrări. Cele mai cu­nos­cute piese din perioada Sfinx sunt "Om bun", "Șir de cocori" și albumul-concept "Zal­moxe". Es­te consi­de­rat a fi unul dintre cei mai importanți chi­ta­riști români.

Foto: Arhiva personală Dan Andrei Aldea