Liniștea de acasă
- Am să încep prin a vă mărturisi că, deși suntem colege de revistă de mai bine de 15 ani, nu prea știu cine se ascunde în umbra numelui dumneavoastră. De unde vine distanța pe care o puneți față de lume?
- Distanța asta e mai nouă, de când m-am pensionat și mi-am dat seama că sunt foarte mulțumită cu liniștea din casa mea. Lumea de afară mi se pare agresivă. Aici, înăuntru, cu cărțile, muzica și familia mea, am tot ce îmi trebuie. Am și câțiva prieteni buni, cu care vorbesc zilnic la telefon. Ne vedem mai rar, dar îmi e suficient.
- E ăsta un secret al scrisului? Cere literatura un soi de detașare?
- Există scriitori și scriitori. Unii nu pot supraviețui fără atenția cititorilor, criticii, colegilor. Eu fac parte din categoria celor cărora nu le place să iasă în față, mi-e foarte greu să vorbesc în public, coșmarul meu recurent e că sunt pe o scenă, trebuie să spun ceva, sala plină-ochi așteaptă, iar mie nu-mi vine niciun cuvânt. Ce am de spus, spun mult mai ușor în scris.
Pe Calea Văcărești, la o cafea
- Scrisul își are, de cele mai multe ori, rădăcinile în copilărie. Aș vrea să ne întoarcem puțin în timp. Sunteți născută în București?
- Da, sunt născută din părinți bucureșteni și bunici bucureșteni. Am avut o copilărie banală, ca orice copilărie petrecută în anii '50, într-o familie mic-burgheză. Odată cu noul regim comunist, în casa construită de bunicul meu, care fusese gândită pentru o singură familie, ne-au mai adus cu forța încă trei familii. Erau oameni necivilizați, cu care trebuia să împărțim baia și bucătăria. Conflicte nu aveam, fiindcă ai mei cedau întotdeauna. Fuseserăm educați să nu deranjăm pe nimeni, să nu facem zgomot, să nu vorbim urât. Or, persoanele alea puneau aparatul de radio tare, la ore nepotrivite, se certau zgomotos, nu aveau deprinderi elementare de igienă și mocneau un soi de ciudă pe familia mea, fiindcă o simțeau probabil superioară ca educație și mod de viață. Și cum ura de clasă era încurajată și stimulată, nu se dădeau înapoi să ne cam terorizeze.
- Cum e copilăria petrecută în București? Are și orașul oazele lui de magie?
- Jucării nu prea aveam, ne făceam noi din mobile, din pături. Ne jucam niște jocuri ca niște piese de teatru, ne închipuiam că suntem personaje, ne cream decoruri, iar fratele meu, care era cu un an și jumătate mai mare ca mine, stabilea regulile. Eu mă supuneam, avea o imaginație formidabilă. Nu prea ieșeam, că era epidemia de poliomielită, lucrurile se petreceau vara în curte și iarna în casă.
- În ce zonă locuiați atunci?
- Casa noastră era pe strada Udricani, care se făcea din Calea Văcărești, adică în fostul cartier evreiesc, dinainte de demolare. În majoritatea caselor de pe stradă fuseseră vârâți chiriași, lumea se amestecase deja destul de mult, dar vechile obiceiuri încă se mai păstrau. Și, mai ales, se păstrau cu sfințenie anumite valori, care pentru societatea vremii erau caduce, chiar dușmănoase. De pildă, am avut de timpuriu noțiunea de onoare (copiii din generația mea se jurau pe cuvânt de onoare, expresie care a dispărut), de bună cuviință (cu o întreagă listă de fapte ce nu se cuvin), ni se inculcau reguli de politețe, o anumită pudoare și discreție, deprindeam din exemplul adulților conștiinciozitatea, punctualitatea, înfrânarea egoismului instinctiv... Deși vremurile se schimbaseră, mama și bunica nu concepeau educația unei fetițe fără lecții de muzică, dans și franceză, care se țineau ilegal, într-o casă de pe strada Sfântul Mina. O fostă balerină de la Operă ne învăța exerciții elementare de balet, în acompaniamentul de pian al gazdei, care ne învăța să descifrăm partituri simple, iar o doamnă franțuzoaică ne preda limba ei maternă, după vechi manuale și cărți cu poze. Se adunau la aceste cursuri vreo 7-8 fetițe, ale căror mame erau prietene. Faptul că aceste doamne își mai păstrau zilele de primire, cu lichior, fursecuri și cafea, arăta și un anume optimism, nu cred că se așteptau ca regimul să dureze atât. Acolo, la aceste jour-uri, am auzit prima dată povestindu-se despre faptul că cutare sau cutare a fot arestat sau a fugit de pușcărie.
Tata la ușă, mama în subsol
- Familia dumneavoastră a avut de suferit de pe urma originii evreiești?
- Mama fusese avocat înainte să se instaleze comuniștii, dar a fost dată afară din Barou, pe motive rasiale. Apoi ne-am născut noi, eu și fratele meu, și s-a ocupat de educația noastră. Tata era un foarte bun economist, dar la al doilea val de arestări, în 1958, l-au luat și pe el, în urma unui denunț abject, cum se făceau pe vremea aceea. Eram deja măricică. L-au ridicat dimineața, devreme, după ce ne-au percheziționat toată casa și mi-au luat și jurnalele mele de adolescență. Nu era nimic compromițător în ele, dar cum toate prietenele mele aveau jurnal, trebuia să țin și eu unul. Pe tata l-au ținut un an și ceva în pușcărie, până la un proces în care s-a apărat singur și a fost eliberat. Ne-am trezit cu el la ușă, ras în cap, slaaab de tot. Între timp, mama mamei, cu care locuiam, care avea o mică pensie, murise. Iar mama a rămas fără nicio sursă de venit. A început să vândă din casă la consignație și, după ce a terminat de vândut tot ce s-a putut vinde, a început să meargă la vechi cunoștințe să ceară bani. Era o umilință îngrozitoare să ceri, și banii erau așa de puțini, că de ei cumpăra un ou, îl fierbea și-l tăia în două, jumătate pentru mine, jumătate pentru fratele meu. Până la urmă, a reușit să-și găsească o slujbă, a încercat să fie vânzătoare la pâine, dar era foarte plăpândă. O puneau să încarce și descarce navete și n-a rezistat. Un prieten al tatălui meu i-a găsit un post de arhivar. Stătea într-un subsol și căra pe o scăriță, în sus și-n jos, dosare. A continuat să lucreze și după ce a ieșit tata din pușcărie și și-a reluat serviciul la bancă, înspăimântată fiind că oricând se poate repeta întâmplarea.
- V-au marcat încercările astea din copilărie? Poți trăi permanent cu frica sub piele?
- Copil fiind, simțeam mai ales suferința alor mei. Dar eu îmi trăiam vârsta, mă jucam în curte cu copiii celorlalți chiriași, ba am luat și păduchi de la ei. Nu am amintiri foarte urâte. Aș zice chiar că mi-am îmbogățit perspectiva și cunoștințele, fiindcă în unele privințe, copiii lor știau mai multe. Cu timpul, am învățat ce înseamnă duplicitatea. Am învățat ca la școală să nu spun ce se vorbește acasă, să nu spun ce gândesc despre anumite lucruri. Unii tinerii de azi, care au idei de extremă stângă, nu știu ce înseamnă comunismul real, nu știu cum e să poți fi oricând băgat la pușcărie doar pentru că un vecin a zis că ai zis.
- V-ați simțit și dvs. vizată de regim, mai târziu?
- Ca evreică? Nu, eu am avut noroc să am în școală profesori buni și oameni integri care nu făceau diferență de rasă. Și am avut întotdeauna note mari, n-am fost persecutată. Nici în timpul facultății, la Litere, n-am simțit că aș fi altceva decât colegii mei. Iar apoi am ajuns la "România Literară", unde erau oameni de foarte bună calitate, pentru care asta chiar nu conta. E drept și că n-am avut niciodată ambiții sociale și n-am intrat în concurență cu nimeni. Cred că familia în care te naști, etnia, clasa socială, nu sunt motiv nici de superioritate, nici de inferioritate. Doar ceea ce faci tu însuți e un merit sau o vină.
"Cititul e o minunăție!"
- Curiozitatea față de cărți, dragul de lectură când s-au născut? Tot atunci, în copilărie?
- Mi-au fost cultivate în familie. Părinții și bunica erau mari cititori, asta era distracția lor favorită. Aveam în casă o bibliotecă destul de bine asortată, și de când am deschis ochii, i-am văzut pe toți citind și bucurându-se de ceea ce citesc. Așa am descoperit și eu că cititul e o minunăție. Că-ți intensifică viața, că te îmbogățește, că-ți poate aduce toate trăirile din lume, pe care o singură viață nu ți le poate oferi. Un om care nu citește se privează de multe bunătăți ale vieții, de un mod de a trăi care l-ar face mai complex.
- Cum e să trăiești înconjurat de cărți, nu riști o existență prea livrescă?
- Să ne înțelegem, nu sunt un eremit care citește zi și noapte. Trăiesc ca orice om normal. Dar literatura m-a ajutat mult, a fost pentru mine un refugiu în perioadele dramatice, de care nu e scutit nimeni în viață. De fiecare dată când am avut o carte bună la îndemână, am reușit să intru în ea și să rezist la lucruri care ar fi dus inevitabil la depresie. Același lucru e valabil și cu muzica. Ascult multă muzică, e o terapie chiar mai bună, fiindcă intră direct în "organism".
- Să revenim puțin și la scris. Ce simțiți în fața paginii albe?
- Unii vorbesc de inspirație, mie-mi place să spun că pentru literatură trebuie să ai chef. Scriu numai când îmi face plăcere și mă simt bine scriind. De asta nici n-am scris roman, pentru că nu pot să stau în fața paginii cu program. Îmi e și rușine să spun că sunt scriitor. Când cineva mă întreabă ce meserie am, spun că sunt redactor. De altfel, îmi place mult mai mult să citesc decât să scriu. Nu fac parte dintre cei care afirmă că n-ar putea trăi fără scris. Eu pot foarte bine.
- Aveți tabieturi, sau jurnalismul v-a învățat să scrieți oriunde și oricum?
- Și când scriu articolele, și când scriu propriu-zis literatură folosesc creionul și guma. Așa m-am deprins. Ar fi mult mai comod să scriu la computer, dar dacă nu simt creionul în mână, nu-mi vine nicio idee. Scriu mărunt și mereu pe pătrățele, încât știu exact și câte semne sunt per articol. Cum nu scriu din obligație și nici grafomană nu sunt, corectitudinea frazei și proprietatea termenilor sunt obsesii pentru mine. Revin de multe ori asupra frazei, s-o șlefuiesc. Dar asta e o deformație profesională, din anii în care am fost corector și redactor. Am lucrat pe textele altora mult și o mai fac și azi, redactez din prietenie cărțile unor apropiați, pe care-i prețuiesc.
"Mi-a plăcut să lucrez în echipă"
- Timp de 38 de ani ați făcut parte din echipa "României Literare" și, de mai bine de 20 de ani, sunteți titular al rubricii de carte din "Formula AS". Vă simțiți bine între gazetari?
- Am făcut doar jurnalism cultural, iar viața de redacție a fost o bună parte din viața mea. Lumea nu prea știe, dar bucătăria unei gazete e lucru dificil, de fin reglaj, e o muncă de echipă unde, dacă unul nu-și face datoria, suferă toți ceilalți. Mie mi-a plăcut să lucrez în echipă, au fost oameni excepționali de la care am avut ce să învăț în jurnalism. În "Formula AS", țin mai degrabă o rubrică de recomandări. Nu scriu decât despre cărți care-mi plac, sunt un fel de cititor de încercare. Dacă o carte îmi place, caut și cârlige cu care să atrag lumea spre ea și am satisfacția că, uneori, îmi telefonează câte-un editor să-mi spună că a primit semnale că oamenii vor să cumpere acea carte. Iar asta mă bucură. E mare lucru că Sânziana Pop, ea însăși scriitoare, s-a încăpățânat de la început și până azi să mențină în ecuația revistei și o rubrică de carte, într-o vreme în care revistele magazin au scos literatura din sfera de interes popular.
Prietenia, ca dragostea: vine de la sine
- În afară de universul acesta fascinant al cărților, mai există în viața dumneavoastră vreunul care să-i facă concurență?
- Da, bineînțeles, familia - soțul și fiul meu, rudele. Mă trag dintr-o familie armonioasă și am avut și norocul unor socri excepționali, niște oameni buni, care au ținut foarte mult la mine. Cu ei, cu părinții, cu fratele meu și cu familia lui, cu soțul și fiul meu, am fost totdeauna foarte apropiați, foarte uniți. Nici n-aș fi putut să-mi concep viața fără familie.
- Atașamentul față de familie nu știrbește cu ceva fidelitatea față de scris? Marile iubiri nu se concurează între ele?
- Eu nu mă simt 100% scriitor. Pe primul plan au fost mereu familia, slujba, iar scrisul a venit ca o plăcere pe care mi-o permiteam fără să fac rău nimănui. Sigur că în perioada comunistă, când stăteam cu părinții și dormeam în aceeași cameră cu copilul, nu puteam să scriu decât la bucătărie, după ce toată lumea adormea, sau dimineața devreme, când încă nu se treziseră. Pentru scris, ai nevoie de liniște, or, eu nu o prea găseam într-un apartament cu două persoane în vârstă și un copil mic. Dar n-aș fi renunțat la maternitate. Acum îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am făcut mai mulți copii.
- Știu că aveți un adevărat cult pentru prietenie. Prieteniile dvs. sunt vechi și verificate.
- O prietenie nu se cultivă, e ca în dragoste, vine, e de la sine! Au existat momente foarte grele în viața mea, când i-am avut alături pe acești prieteni. Și chiar dacă uneori n-am fost de acord cu părerile lor, faptul că au fost alături de mine cu fapta, nu numai cu vorba, a contat enorm. Prietenia e ceva neprețuit. E ceea ce rămâne, atunci când îmbătrânești, și efervescența socială din jurul tău începe să scadă. Când lucram la "România Literară", mă căuta foarte multă lume, din interes. După ce am ieșit la pensie, nu m-au mai căutat. Dar acești prieteni foarte buni mi-au rămas tot timpul.
- Cum vă alegeți prietenii, după ce criteriu?
- În primul rând, trebuie să fie oameni cu care să am ce vorbi. Aproape toți prietenii mei sunt din lumea literară, fiindcă subiectul despre care vorbim cel mai des sunt cărțile, scrisul și colegii noștri scriitori. Dar înainte de asta, primul criteriu e, de fapt, caracterul. Sunt puțini oameni care nu m-au dezamăgit niciodată. Și ăștia sunt prietenii mei dragi.
- După '89, românii s-au putut bucura, în sfârșit, de democrație. V-ați adaptat la lumea post-revoluționară sau v-a schimbat obișnuințele?
- Cred că a fost șansa vieții mele să ajung să trăiesc și altfel, o uriașă fericire că am apucat și noi vremuri de libertate. La începutul anilor '90, eram atât de pasionată de ceea ce se întâmpla, că nu exista manifestație de stradă la care să nu mă duc cu cei doi Toma ai mei. Dar, ca toată generația mea, am fost deziluzionată. Acum, pot să fie zile când nici nu deschid televizorul, fiindcă îmi face rău. Stau însă în casă cu doi jurnaliști, fiul și soțul meu, care discută continuu despre asta, așa că, vreau nu vreau, sunt la curent. (Adriana Bittel este soția redactorului șef al "Formulei AS", Toma Roman, și mama reporterului Toma Roman Jr., de la TVR - n. red.) Libertatea mi-a adus însă și alte bucurii. Până-n 1990, nu ieșisem din țară nici până-n Bulgaria. Apoi am călătorit și datorită Uniunii Scriitorilor, și datorită jurnalismului; ceea ce știam să facem mai bine, și eu, și soțul meu, începuse să aibă căutare și am putut strânge bani ca să plecăm. Singurul lucru pentru care merită să faci economii e pentru a călători. Așa am văzut locuri la care visasem cu ardoare și pe care le știam numai din cărți și din filme.
- În încheiere, vă propun să ne întoarcem tot la cărți. Ce aduce bun o viață dedicată lecturii?
- Cu cât citești mai mult, cu atât înțelegi mai mult și poți face mai multe corelații. E ca și cum fiecare carte ar fi un neuron, iar legăturile pe care le faci ar fi sinapsele. La sfârșit, ai creierul omenirii sub ochii tăi. Cărțile mi-au dat bucurie, mi-au dat și ceea ce se numește înțelepțire. Înțelepciunea e, cred, să înțelegi că ființele umane sunt foarte complicate, nu într-un singur fel, se transformă și că a le eticheta e riscant. Că trebuie judecate cu atenție și răbdare, ca o gâză care pipăie cu antenele ei până are conturul complet al obiectului. Conturul, nu cuprinsul ei.
- E lectura și un scut împotriva bătrâneții? Te poate salva de trecerea timpului?
- Citind, poți avea toate vârstele posibile, chiar dacă uzura fizică nu te lasă să uiți ce vârstă reală ai. Poți să ai 17 ani și să trăiești agonia unui bătrân. Sau poți să ai 80 și să trăiești o dragoste adolescentină. Poți accede în zone înalte ale spiritului prin magia poeziei sau îți poți înveseli sufletul cu pățanii năstrușnice. E atât de bine! De aceea încerc să vă fac poftă de cărțile care mă încântă cu frumusețea lor la îndemână.