De un an de zile, diminețile, o pasăre se oprește la fereastra mea. Stă învelită într-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă și mă scrutează atentă, cu ochii ei mici și negri, înfoindu-și penele, liniștită. Ciudat e că a sosit la fereastră, la scurtă vreme după ce mama s-a refugiat și ea, pentru totdeauna, pe alt tărâm. Mama, punctul fix, orbitor și tandru al lumii mele. Mama care mă aștepta nezmintit, dându-mi siguranță vieții. Mama, retrasă acum, pentru totdeauna, în albumele cu fotografii, și totuși, așa de vie și de aproape în amintirile mele...
Unde aș pleca în vacanță? Anul ăsta, dacă aș avea-o, aș pleca în vacanță cu ea, cu mama. O vacanță imaginară. Și cu tata, desigur, care-mi lipsește și el. O vacanță interioară, pe urmele părinților mei. Și dacă mă gândesc bine, cele mai frumoase vacanțe cu ei le-am făcut, în copilărie și în adolescență, când toți trei eram nedespărțiți. Cu ei am fost în Deltă, la mânăstirile din nordul Moldovei, cu ei am cutreierat munții țării și am făcut minunate vacanțe la mare, dar și la țară, la bunicii din Vrancea și Vlașca. Au fost locuri care m-au marcat ca un mir, cu frumusețea și cu întâmplările lor. Vă voi povesti câteva dintre ele.
Invitație la vals
Aveam 17 ani, când ai mei m-au dus, într-o vară, cu vaporașul de la Mangalia la Constanța, dus și întors. La întoarcere, s-a stârnit din senin o furtună cruntă, de vară, cu valuri gigantice. Vaporașul sălta în derivă, o plută neajutorată între hăurile apei care stăteau să-l înghită. Și atunci mama, care era lângă mine și-mi simțea teama, mi-a zis: "Hai să ne bucurăm de viață, Valentin! Ți-am promis mai demult că te învăț să dansezi vals. Începem acum!". Și chiar dacă e greu de crezut, noi, o mamă și un băiat, am dansat pe furtună ca într-un vis, un vals lent, pe puntea zgâlțâită de valuri. Nici nu mi-am dat seama când vaporul a ajuns în port. Era soare și am știut atunci că dansul mamei îmblânzise furtuna. Mai târziu, încolțiți de viață, părinții mei au renunțat la vacanțele noastre în trei. Și ca un făcut, nu m-am mai întors nici eu, niciodată, în punctele magice ale copilăriei și adolescenței, cunoscute alături de ei. Așa că în vara asta voi porni în câteva dintre locurile acelea pierdute pe hartă, dar nu și din sufletul meu. La drum, cu mama! Și cum ea îmi zâmbește doar din fotografii, poate că voi lua cu mine, pe umăr, și pasărea din fereastră, ce-mi tot bate diminețile în geam. De neprins, ca un duh. Duhul mamei...
Îngeri prin iarbă
În vacanța cu mama, aș pleca însoțit de chipul ei din tinerețe, atunci când era frumoasă și exuberantă. Vacanțele acelea de neuitat, care începeau totdeauna cu ritualul atât de complicat, pe care l-am moștenit și eu: făcutul bagajelor. Spre disperarea tatei, mama alegea invariabil bagaje în exces, nu atât pentru ea, cât mai ales pentru mine. Dar starea aia de libertate care era făcutul bagajelor, mie mi se părea îmbătătoare. Bucuria evadării se prelungea pe peronul Gării de Nord, amestecată cu mirosul acela aromitor al locomotivelor cu aburi. De aceea, anul ăsta mi-ar plăcea să plec tot cu trenul și cu icoana mamei în suflet. Asta, după ce vom fi făcut împreună bagajele alea grele și complicate, după rețeta ei. Să coborâm, apoi, în gară, la Râmnicu Sărat, și s-o pornim, cătinel, mai departe, acolo unde, ascunsă între dealuri, biserici și nuci, este comuna Dumitrești. Satul cu codri și guri de Rai al bunicului meu matern. Punct magic pe harta tandreții mele. Locul în care mama mă ducea să stau toată vara. Mergeam acolo la tante Marie, sora bunicului, care era farmacistă în sat. La ea și la Tincuța, o vară a mamei, la fel de frumoasă și de aprigă ca și ea. Stăteam acolo, în casa cu coloane a străbunicului, pe care tante Marie reușise s-o smulgă din ghearele comuniștilor: casă boierească, cu grădină uriașă, care se oprea în apele râului, și unde visez să ajung. Să recâștig timpul trăit atunci, anii aceia de loisir și de fantazare, ca și cum lumea ar fi abia la începuturi. Să mă tăvălesc la vale, prin ponoarele cu iarbă înaltă și verde. Atât de înaltă și de curată, încât credeam că și îngerii se rătăcesc zburând prin ea. Mama mă dusese prima oară în ponoare, arătându-mi secretul lor. Îi plăcea și ei, la nebunie (femeie matură) să se scalde de mână cu mine, prin iarbă. O învățase bunicul. Pe atunci, era o fetiță tunsă și îmbrăcată elegant, franțuzește, preschimbată, pe dealuri, într-o sălbăticiune... Pe urmă, aș pleca în plimbări tihnite și lungi prin codrii satului, la cules de bureți. În umbra lor, mi-am plâns amarnic dorul de tata. Murise, și dispariția lui îmi întunecase adolescența, mă măcina cumplit. Am cedat nervos, și mama m-a trimis să mă vindec de suflet la Dumitrești. La obârșia aceea curată, unde tante Marie m-a învățat să mă plimb îndelung prin pădure. "Și nu uita să te mai tăvălești și prin iarba de pe ponoare, și-o să vezi că o să-ți fie mai bine. Iar când te-oi duce în pădure, ia-ți și-un coș pentru bureți". Așa am început să colind prin păduri, pe poteci abia bănuite. Mi le arătau cei din sat, și tot cu ei mă luam la întrecere, cine strânge mai mulți bureți. După o lună de plimbări prin pădure și prin iarba înaltă, am simțit că viața devenise de respirat. Învierea de atunci a fost darul mamei. Rodul iubirii ei. Mă voi întoarce iarăși, de mână cu ea, în misterul de-atunci, ca să ne tăvălim, amândoi, prin iarba plină de îngeri...
Statueta de lut
Și harul meu literar, tot de la mama îl am. Până să termine liceul, scria povești și schițe, cu care a câștigat și câteva concursuri literare ale gazetelor vremii. De la ea și de la bunicul Grigore Popescu, cel născut în Dumitrești. Bunicul care m-a învățat o limbă românească foarte curată și care avea și un dar al povestirii uluitor. Dar prima mea patimă a fost pictura. Îmi plăcea enorm să pictez. Darul ăsta tot de la mama mi se trăgea, și de la bunica din partea ei. Crescusem în casă printre tablouri pictate de ele. La 10 ani, în verile acelea petrecute la Dumitrești, îmi luam în spinare un șevalet mititel, meșterit de bunicul, și plecam pe dealuri să desenez... biserici. Aveam de unde alege, erau patru în Dumitrești, între care două mă fermecau: una mai mică, de lemn, dintr-o margine de pădure, și alta înaltă și grațioasă, ctitorită pe dealul Giurcarilor, chiar de străbunicul meu, preotul Iordache Popescu. Iar când coboram pe ulițe, desenam trecătorii. Mi se dusese buhul prin sat și oamenii începuseră să mă invite la ei acasă, să-i "pozez" în acuarele și tempera. Prea puțin pentru fantezia mea! Într-o dimineață, când copiii din vecini mă luaseră pe izlaz, să grijim vacile, am luat cu mine și nelipsitul șevalet și culorile, și după ce-am tot schițat niște închipuiri pe hârtie, m-am gândit că este momentul să dau lovitura artistică. Așa că am ochit o Joiană albă, care păștea lângă mine liniștită și blândă, și am pictat pe ea o cetate albastră! Culmea este că opera mea nu le-a plăcut doar copiilor, ci și părinților lor, care au admirat, odată întorși acasă, vaca împodobită. Oricum, eram strănepotul popii Iordache, așa că mă bucuram și eu de considerație. Așa au început să fie văzuți în anii aceia, la Dumitrești, pe ulițe și prin ogrăzi: porci, vaci și oi pictate în toate culorile, împodobite cu corăbii și zei. Încât satul de pe dealuri devenise dintr-odată mult mai viu și atrăgător, mai ales seara, când vitele se întorceau, agale, de la păscut. Doar mama, o ființă pe cât de veselă, tot pe atât de severă cu mine, m-a certat cu un aer imperial, că mă joc prea mult cu natura și dobitoacele. Apoi anii au trecut și n-am mai pus mâna pe pensulă. Fericirea slobodă a copilăriei mele rămăsese între dealurile din Dumitrești. De aceea, în vara asta, dacă voi ajunge în satul părinților mei, după ce îmi voi odihni sufletul în iarba înaltă, vreau să-mi iau iar la spinare vechiul șevalet din copilărie. Știu că e acolo și mă așteaptă. La fel cum mă așteaptă și mama. Tânără și frumoasă, a ajuns înaintea mea în iarba cea înaltă și verde, și mă așteaptă să o pictez. După care voi coborî la râu, în amurg, și mă voi scălda în lumina de purpură, pe care o capătă apa la apus. Lumina care face clenii să sară înnebuniți după fluturi, și care mă fascina de copil. Pe urmă o să fac un foc de bușteni uriaș, așa cum făceam pe vremuri, cu tovarășii mei de joacă din sat. Și-atunci aș vrea s-o pot auzi iar pe mama, cu glasul ei argintiu și înalt, cum mă strigă la masă, din grădina lui tante Marie. O, cât de mult mi-aș dori!... Iar eu să-mi răscumpăr întârzierea, ducându-i în dar o păpușă modelată din lutul râului. După faza picturii, trecusem la aceea a sculpturii, făcând statuete de lut pe care le ardeam apoi în cuptorul de pâine. Multă vreme, le-am crezut pierdute ori sparte. Până când, scotocind de curând într-un cufăr al mamei, am găsit ceva care m-a țintuit: două mogâldețe îmbrățișate și înconjurate de linii. O vreme, nu mi-am amintit ce făcusem acolo. Pe urmă, am înțeles: eram eu și cu mama, îmbrățișați și fericiți, în iarba dealurilor de la Dumitrești. Și atunci am știut că vreau să plec într-o vacanță imaginară cu ea. Vreau să uit! Să îndrept ceea ce mă apasă: că spre sfârșitul vieții, dragostea noastră intrase, cumva, în iarnă. Pe urmă a fost prea târziu. Asta vreau: să călătoresc cu mama în suflet, și ea să mă ierte și să mă binecuvânteze, de-acolo de Sus, dintre strămoși.