Vacanță cu mama

Valentin Iacob
ANCHETĂ ESTIVALĂ

De un an de zile, diminețile, o pasăre se oprește la fereastra mea. Stă învelită în­tr-un penaj fastuos, de parcă a coborât de pe un alt tărâm. Stă și mă scru­tea­ză atentă, cu ochii ei mici și negri, înfoindu-și penele, liniștită. Ciudat e că a sosit la fereastră, la scurtă vreme după ce mama s-a refugiat și ea, pentru tot­deauna, pe alt tărâm. Mama, punctul fix, orbitor și tandru al lumii mele. Ma­ma care mă aștepta nezmin­tit, dându-mi siguranță vieții. Mama, retrasă acum, pentru totdeauna, în albu­mele cu fotografii, și totuși, așa de vie și de aproape în amintirile mele...
Unde aș pleca în va­canță? Anul ăsta, dacă aș avea-o, aș pleca în va­canță cu ea, cu mama. O va­can­ță ima­ginară. Și cu tata, desigur, care-mi lipsește și el. O vacanță interioară, pe urmele pă­rinților mei. Și dacă mă gândesc bine, cele mai frumoase vacanțe cu ei le-am făcut, în copilărie și în adoles­cen­ță, când toți trei eram nedespărțiți. Cu ei am fost în Deltă, la mâ­năstirile din nordul Moldovei, cu ei am cutre­ierat mun­ții țării și am făcut minunate vacanțe la mare, dar și la țară, la bunicii din Vrancea și Vlașca. Au fost locuri care m-au marcat ca un mir, cu frumusețea și cu întâmplările lor. Vă voi povesti câteva dintre ele.

Invitație la vals

Aveam 17 ani, când ai mei m-au dus, într-o vară, cu vaporașul de la Mangalia la Constanța, dus și în­tors. La întoarcere, s-a stârnit din senin o furtună crun­tă, de vară, cu valuri gigantice. Vaporașul sălta în de­rivă, o plută neajutorată între hăurile apei care stă­teau să-l înghită. Și atunci mama, care era lângă mine și-mi simțea teama, mi-a zis: "Hai să ne bucu­răm de viață, Valentin! Ți-am promis mai demult că te învăț să dansezi vals. Începem acum!". Și chiar dacă e greu de crezut, noi, o mamă și un băiat, am dan­sat pe furtună ca într-un vis, un vals lent, pe pun­tea zgâlțâită de valuri. Nici nu mi-am dat seama când vaporul a ajuns în port. Era soare și am știut atunci că dansul mamei îmblânzise furtuna. Mai târziu, în­col­țiți de viață, părinții mei au renunțat la vacanțele noas­tre în trei. Și ca un făcut, nu m-am mai întors nici eu, nicio­dată, în punctele magice ale copilăriei și adolescenței, cunoscute alături de ei. Așa că în vara asta voi porni în câteva dintre lo­curile acelea pier­dute pe hartă, dar nu și din sufletul meu. La drum, cu mama! Și cum ea îmi zâmbește doar din fotografii, poate că voi lua cu mine, pe umăr, și pasărea din fe­reastră, ce-mi tot bate diminețile în geam. De neprins, ca un duh. Duhul mamei...

Îngeri prin iarbă

În vacanța cu mama, aș pleca însoțit de chipul ei din tinerețe, atunci când era frumoasă și exuberantă. Vacanțele acelea de neuitat, care începeau totdeauna cu ritualul atât de complicat, pe care l-am moștenit și eu: făcutul bagajelor. Spre disperarea tatei, mama alegea invariabil bagaje în exces, nu atât pentru ea, cât mai ales pentru mine. Dar starea aia de libertate care era făcutul bagajelor, mie mi se părea îmbă­tă­toare. Bucu­ria evadării se prelungea pe peronul Gării de Nord, ames­tecată cu mirosul acela aromitor al lo­co­mo­ti­velor cu aburi. De aceea, anul ăsta mi-ar plă­cea să plec tot cu trenul și cu icoana mamei în suflet. Asta, după ce vom fi făcut împreună bagajele alea grele și complicate, după rețeta ei. Să coborâm, apoi, în gară, la Râmnicu Sărat, și s-o pornim, cătinel, mai de­parte, acolo unde, ascunsă între dealuri, bi­serici și nuci, este comuna Dumi­trești. Satul cu codri și guri de Rai al bunicului meu matern. Punct magic pe harta tandreții mele. Locul în care mama mă ducea să stau toată vara. Mergeam acolo la tante Marie, sora bunicului, care era farmacistă în sat. La ea și la Tincuța, o vară a mamei, la fel de frumoasă și de aprigă ca și ea. Stă­team acolo, în casa cu coloane a stră­bu­nicului, pe care tante Marie reușise s-o smulgă din ghea­rele comuniștilor: casă boie­rească, cu grădină uriașă, care se oprea în apele râului, și unde visez să ajung. Să recâștig tim­pul trăit atunci, anii aceia de loisir și de fanta­zare, ca și cum lumea ar fi abia la începuturi. Să mă tăvălesc la vale, prin ponoarele cu iarbă înaltă și verde. Atât de înaltă și de curată, încât cre­deam că și îngerii se rătăcesc zburând prin ea. Mama mă du­sese prima oară în ponoare, arătându-mi se­cretul lor. Îi plăcea și ei, la nebunie (femeie matură) să se scalde de mână cu mine, prin iarbă. O învățase bu­nicul. Pe atunci, era o fetiță tunsă și îmbrăcată ele­gant, fran­țu­zește, preschimbată, pe dealuri, într-o sălbăticiune... Pe urmă, aș pleca în plimbări tihnite și lungi prin codrii satului, la cules de bureți. În umbra lor, mi-am plâns amarnic dorul de tata. Mu­rise, și dis­pariția lui îmi întunecase adolescența, mă mă­cina cumplit. Am cedat nervos, și mama m-a tri­mis să mă vindec de suflet la Du­mi­trești. La obârșia aceea cu­rată, unde tante Marie m-a învățat să mă plimb îndelung prin pădure. "Și nu uita să te mai tăvălești și prin iarba de pe po­noare, și-o să vezi că o să-ți fie mai bine. Iar când te-oi duce în pă­dure, ia-ți și-un coș pentru bureți". Așa am început să co­lind prin păduri, pe poteci abia bănuite. Mi le arătau cei din sat, și tot cu ei mă luam la întrecere, cine strânge mai mulți bureți. După o lună de plimbări prin pădure și prin iarba înaltă, am simțit că viața de­venise de res­pi­rat. Învierea de atunci a fost darul mamei. Rodul iu­birii ei. Mă voi întoarce iarăși, de mână cu ea, în mis­terul de-atunci, ca să ne tăvă­lim, amândoi, prin iar­ba plină de îngeri...

Statueta de lut

Și harul meu literar, tot de la mama îl am. Până să termine liceul, scria povești și schițe, cu care a câș­tigat și câteva concursuri literare ale gazetelor vre­mii. De la ea și de la bunicul Grigore Popescu, cel născut în Dumitrești. Bunicul care m-a învățat o limbă ro­mânească foarte curată și care avea și un dar al povestirii uluitor. Dar prima mea patimă a fost pictura. Îmi plăcea enorm să pictez. Darul ăsta tot de la mama mi se tră­gea, și de la bunica din partea ei. Cres­cu­sem în casă printre tablouri pic­tate de ele. La 10 ani, în ve­rile acelea petrecute la Du­mitrești, îmi lu­am în spinare un șevalet mititel, meșterit de bu­nicul, și plecam pe dealuri să desenez... bise­rici. Aveam de unde alege, erau patru în Dumitrești, între care două mă fermecau: una mai mică, de lemn, dintr-o mar­­gine de pă­dure, și alta înaltă și gra­țioa­să, ctitorită pe dealul Giur­carilor, chiar de stră­bunicul meu, preotul Ior­dache Popescu. Iar când co­bo­ram pe ulițe, desenam tre­că­torii. Mi se dusese buhul prin sat și oamenii începuseră să mă invite la ei acasă, să-i "pozez" în acuarele și tem­pera. Prea puțin pentru fan­tezia mea! În­tr-o dimineață, când copiii din vecini mă lu­aseră pe izlaz, să grijim va­cile, am luat cu mi­ne și ne­lip­situl șevalet și cu­lorile, și du­pă ce-am tot schițat niște în­chipuiri pe hârtie, m-am gân­dit că este mo­mentul să dau lovitura ar­tistică. Așa că am ochit o Jo­iană albă, care păștea lângă mine liniștită și blândă, și am pictat pe ea o cetate albastră! Culmea es­te că opera mea nu le-a plăcut doar copiilor, ci și pă­rinților lor, care au ad­mirat, odată întorși acasă, va­ca împo­do­bită. Ori­cum, eram strănepotul popii Ior­dache, așa că mă bucu­ram și eu de considerație. Așa au început să fie văzuți în anii aceia, la Du­mi­trești, pe ulițe și prin ogrăzi: porci, vaci și oi pictate în toate culorile, îm­podobite cu corăbii și zei. Încât satul de pe dealuri devenise dintr-odată mult mai viu și atră­gător, mai ales seara, când vitele se în­torceau, agale, de la păs­cut. Doar mama, o ființă pe cât de veselă, tot pe atât de severă cu mine, m-a cer­tat cu un aer im­perial, că mă joc prea mult cu natura și dobitoa­cele. Apoi anii au trecut și n-am mai pus mâna pe pensulă. Fericirea slobodă a copilăriei mele rămăsese între dealurile din Dumitrești. De aceea, în vara asta, dacă voi ajunge în satul părinților mei, după ce îmi voi odihni sufletul în iarba înaltă, vreau să-mi iau iar la spinare vechiul șevalet din copilărie. Știu că e acolo și mă așteaptă. La fel cum mă așteaptă și mama. Tânără și frumoasă, a ajuns îna­in­tea mea în iarba cea înaltă și verde, și mă așteaptă să o pictez. După care voi coborî la râu, în amurg, și mă voi scălda în lumina de purpură, pe care o capătă apa la apus. Lumina care face clenii să sară înnebu­niți după fluturi, și care mă fascina de copil. Pe urmă o să fac un foc de bușteni uriaș, așa cum făceam pe vre­muri, cu tovarășii mei de joacă din sat. Și-atunci aș vrea s-o pot auzi iar pe mama, cu glasul ei argintiu și înalt, cum mă strigă la masă, din grădina lui tante Marie. O, cât de mult mi-aș dori!... Iar eu să-mi răscumpăr în­târzierea, ducân­du-i în dar o păpușă modelată din lutul râului. După faza pic­turii, tre­cusem la aceea a sculpturii, făcând sta­tuete de lut pe care le ardeam apoi în cuptorul de pâi­ne. Mul­tă vre­me, le-am crezut pierdute ori sparte. Pâ­nă când, sco­tocind de curând într-un cufăr al ma­mei, am găsit ceva care m-a țintuit: două mogâldețe îmbrăți­șate și în­conjurate de linii. O vreme, nu mi-am amin­tit ce fă­­cusem acolo. Pe urmă, am înțeles: eram eu și cu mama, îmbrățișați și fericiți, în iarba dealurilor de la Dumitrești. Și atunci am știut că vreau să plec într-o vacanță imaginară cu ea. Vreau să uit! Să în­drept ceea ce mă apasă: că spre sfârșitul vieții, dra­gostea noas­­tră intrase, cumva, în iarnă. Pe urmă a fost prea târziu. Asta vreau: să călătoresc cu mama în suflet, și ea să mă ierte și să mă binecu­vânteze, de-acolo de Sus, dintre strămoși.