Repetiţie pentru Rai: Mama Ana

- Nu departe de Mărginimea Sibiului, la o mânăstire din vârf de munte, trăieşte o ţărancă bătrână, care a auzit cântând îngerii şi s-a întâlnit cu Hristos. Cei care o cunosc o consideră sfântă şi vin, adesea, să-i ceară sfat -

Ana Nazarie sau, pe scurt, Mama Ana, aşa cum îi spun toţi cei care-o cunosc, s-a năs­cut în rugăciune şi credinţă, ca toţi copiii de ţărani din Munţii Şureanu. Deşi are o grămadă de ani, mi-o imaginez alergând pe coastele abrupte, mi­rându-se de marea de flori, de foşnetul pădurilor de mesteceni, de cerul ca­re aici e de un albastru adânc. Un rai curat şi plin de minuni, în care frumuseţea şi bucuria se transformă de la sine în rugăciune. În cazul fetiţei de şapte ani, prima chemare a venit direct din cer. Era doar o copiliţă, abia începuse să mear­gă la şcoală, când a auzit limpede îngerii. "Nu vorghiau, doar glasul să auza pă cer. Erau nişte cântări aşa mân­dre! Ştiam că-s he­ruvimi. Nu-i auzam oricând, numa' când eram sângură. Da' n-am spus la nimeni, că mi-era ruşine să spui. Da' auzam tare, că mă şi gândiam cum de nu mai spune ca­re­va c-aude. Ş-apăi am crescut şi nu am mai auzit cântarea, c-am fost tot mai păcătoasă. Numa' pân visuri - dac-aveam un vis fain, apăi o auzam iară, iar dacă nu, nu."
E micuţă Mama Ana, aşa, cât să o prinzi în căuşul palmei şi să o ridici deasupra lumii, să nu mai vadă rău­tatea ei. Şi ochii i-s rotunzi şi albaştri, un albastru des­chis, spălat de lacrimile necazurilor pe care le-a în­durat. Şi e cuminte şi blândă. Când începe să-ţi spună una din tainele sufletului ei, taine mari şi înfricoşate, taine de om sfânt, o face firesc şi fără să se seme­ţească. Ca şi cum să auzi cântarea îngerilor din cer e cel mai natural lucru de pe pământ. Şi tace, apoi, în­delung şi la fel de firesc, cu palmele împreunate în poală a rugăciune. Şi atunci tac şi eu şi las liniştea să se aştearnă între noi, pentru ca harul să o urmeze ne­stingherit.

Chemarea la călugărie

Îi ziceau unchieşul Pavel. Fusese toată viaţa un cioban singuratic, şi la bătrâneţe îşi ridicase o colibă în care stătea tot singur. Numai el şi Dumnezeu, de care se lipise desăvârşit. Se ruga tot timpul şi făcea metanii nenumărate. El i-a fost Anei, pe când era doar o copilă care auzea îngerii, primul povăţuitor pe calea rugăciunii. Mai bun decât orice duhovnic, pentru că era un om cu viaţă sfântă.
"Când nu s-o mai putut griji, pă unchieşul Pavel l-or luat părinţii mei în grijă. Ş-apăi dă la el am învă­ţat muuulte! El ştia şi carte, şi rugăciuni - psal­mul 50, Credeul şi multe din Biblie. O fo' un om tare cre­dincios. Şi ne spunea cum făcé el, cum să roagă, cum făcé mătăniile. Că făcé atâtea mătănii, de avea chelea pă mână, în dosul degetelor, ca pe tălpi, cum îi căl­câiul. Da' eu n-am zâs ce ne-nvăţa el, ni' la mama, ni' la tata."
Într-o zi, Anei i-a încolţit în inimă un dor - "Îmi venea mie-n gând că pântru mine mai binie ar hi aşa, să mă călugăresc." Erau anii în care părintele Arsenie Boca se aşezase la Sâmbăta de Sus, şi prin slujirea lui de foc şi minunile săvârşite, strân­gea mii de pelerini veniţi să-i asculte cuvântul. Ana s-a gândit să meargă să-l vadă. Avea pe atunci şaispre­zece ani, iar părinţii o pregătiseră să fie "bace", adică să grijească de stâ­nă, făcând brânză, mul­gând oile şi pregătind de mân­care în timp ce ciobanii sunt plecaţi cu mioarele la păscut. Aşa că s-au îndurat greu s-o lase să mear­gă la Sâmbăta de Sus, numai după ce o toc­miseră deja "bace", pentru vară, la o stână, găsindu-i şi însoţitor pentru drum. "Aşa că am fost cu un unchieş de-al mieu, frate cu tatu, care era mult be­teag, de aia s-o gândit să meargă la părintele Arsănie. El m-o cerut de la ai miei, să merg cu el să-l mai ajut. Ş-am ajuns acolo ş-am durmit într-un pod cu fân, că încă nu erau căşi zidite la mânăs­tire. Ş-am stat tri săp­tă­mâni, era chiar dă Paşte, şi-am vorbit şi m-am pre­tenit cu pă­rin­tele Arsănie. Era tinăr p-atunci, c-abia venise de la Muntele Sfânt. Umbla mereu îmbrăcat cu o haină albă, aşa-l videam. Ş-o zâs cătră mine, că videa că unchieşul să pregătea să plece acasă - «Când mai vii pă la noi?» Ş-am zâs că nu mai vin pân' la toamnă, că astă vară mărg la munte, că eram toc­mită bace. Ş-apăi o zâs cătră mine, - «Nu-mi aduci şi mie un burduşel dă brânză?» Am crezut că el glu­mieşte, da' minteni i-am zâs că-i duc.D-apăi după Sâmbăta am mers la munte ş-am vinit de la munte, da' la părintele Arsănie nu m-am mai dus, că ai mei nu m-or mai lăsat să merg singură. Da' părintele nu m-o uitat. Când mereau la el şugă­neni d-ai noştri, el zicea cătră ei - «Nu mai vine băciţa noas­tră, cu burdu­şelul de brânză...» Eram altă minte atunci, anii ti­ne­reţii... M-am măritat şi n-am mai mers să mă că­lugăresc, da' dă el n-am uitat. Îmi aduc aminte în fiece zi, când citesc Pa­raclisul lu' Părintele Arsănie... Şi mă tot gândesc cum am vrut să mă fac călugăriţă, da' acu' sunt bătrână şi cu cârje, unde să mai apuc eu pă calea asta?"
După drumul la Sâmbăta de Sus, Mama Ana a avut un vis ca o vedenie. S-a întâmplat în plină zi. Obosită, a aţipit câteva clipe, întinsă pe iarbă. Şi atunci i-a apă­rut Sfânta Filofteia - micuţă, doar o copilă, îmbră­cată într-un veştmânt cum ea nu mai văzuse - "Io n-am ştiut-o p-atunci, n-auzisem nica dă ea, nici dă numele ei. Ea mi-a zis cum o cheamă, ş-apăi mai în­coace, am găsit-o într-un călindar vechi în care scria dăspre ea. Era o fată tinără, frumoasă, şi-atâta de fain o vorbit cu mine! Mi-o zâs să mă rog la Maica Domnului, că ea mult ajută şi mult poate. După aceea, o apărut şi Maica Domnului în vis, şi cu ea am vor­bit. Apăi multe mi-o spus Maica, da' nu mai ţin minte. Eu crez că dă la Dumnezău o fost trimeasă sfânta şi visul, nu din­tr-alt loc. Păi cum altfel să hie, dacă io nu ştiam nica dă sfântă, până să-mi apară ea? Tare am fost fericită! Io d-atuncea atâta crez în rugăciune! Crez tare!"

"Pretina" monahilor

Dacă viaţa Mamei Ana şi-ar fi urmat cursul firesc, ea ar fi murit într-un deplin anonimat, cunoscută doar celor apropiaţi. A fost însă voia lui Dumnezeu ca, după zeci de ani de rugăciune, ajunsă la vârsta senec­tuţii, să ajungă la Mânăstirea Oaşa, în căutare de spo­vadă şi împărtăşanie. La început, cu greu a băgat-o în seamă cineva. Micuţă şi bătrână, ea s-a pierdut printre zecile de pelerini care veniseră să se închine. Spre seară, însă, a trebuit ca cine­va să-i găsească un loc de dormit. Smerită, a spus că se mulţumeşte să doarmă afară, în pridvorul bisericii, că-şi adusese haine groase de acasă. Că doar nu o să facă drumul întors, după ce a venit să se împărtăşească?
Atunci a început să vorbească pe îndelete cu ea părintele Moise Iorgo­van, pe atunci arhondarul mâ­năs­tirii, adică respon­sa­bil cu cazarea pelerini­lor. Pe părintele, un uriaş cu inimă de copil şi mare iubitor al ţăranilor noştri, Mama Ana l-a cucerit din prima clipă. Monahii au, spre deosebire de noi, un simţ al sfinţe­niei special, dezvoltat de-a lungul unei vieţi în care ei se nevoiesc să-şi deschidă inima pentru primirea Du­hului Sfânt. O nevoinţă care-i face sensibili la oamenii lui Dum­ne­zeu. "Mama Ana avea în ea un duh cu totul deosebit. Nu vorbea mult, dar gesturile ei, felul în care se în­china străluceau de o curăţenie lăuntrică, de o sme­renie adâncă, aşa cum arareori întâlnisem. Ne-am dat seama că avem în mânăstire un om sfânt. De atunci, o preţuim foarte mult. Şi nu numai noi. Vin la ea monahi şi măicuţe din alte mânăstiri şi chiar mireni, pentru a-i cere sfatul şi rugăciunile."

O bătaie soră cu moartea

Greu i-a fost Mamei Ana în viaţă... Poate şi pentru că nu a trecut prin poarta deschisă de părintele Ar­senie, care ar fi dus-o spre călugărie. S-a măritat de tânără, iar căsătoria a fost grea. A avut un soţ aspru, care o bătea uneori, atunci când întrecea măsura cu băutura. "El era cioban, da' nu se mai grija de mine şi copii. Nu ne dădea bani şi trăiam tare strâmtoraţi. Doar părinţii mei m-or ajutat. Ne mai dădeau pâine şi mâncare... Trăiam rău."
Dar Maica Domnului, care i-a apărut în vis în ado­lescenţă, a ocrotit-o de fiecare dată. Uneori în chip minunat. Îşi aduce aminte şi acum de o mare minune a Măicuţei. Erau la stână, în munte, iar ea rămăsese însărcinată cu al şaptelea copil, un prunc pe care băr­ba­tul ei nu-l dorea. Aşa că i-a zis să le pregătească mâncare copiilor pentru a doua zi, să pună stâna în rânduială, că dis de dimineaţă or să plece pe jos, cale de 70 de kilometri, până la Sebeş, unde ştia un doctor care făcea avorturi.Inima Mamei Ana s-a strâns de durere. Ştia că e mare păcat să-şi lepede copilul şi-şi iubea tare pruncul nenăscut. Aşa că nu a făcut nimic din câte-i ceruse soţul. Ca să se apere, din frică şi cre­dinţă, şi-a plămădit o rugă înfocată, pe care a fră­mân­tat-o toată ziua, aşteptând venirea bărba­tului. O im­plora pe Maica Domnului să o ajute cum ştia ea. Spre seară, când soţul a venit acasă, a întrebat-o scurt: "Meri la Sebeş, ori ba?" Ş-atunci Mama Ana i-a răs­puns curajoasă - "Ba!"
"Minteni mi-o pus mâna în gât şi-o dat cu mine dă pământ. Apăi o dat şi cu picioarele şi cu pumnii şi la urmă m-o lovit şi cu scaunul. Copiii or zghierat să mă lase, că s-or spăriat tăţi, dar el tot m-o bătut. Ş-acolo jos, întinsă pă spate, io am zis că mă omoară şi mă gândeam la prunci, că cine-i va griji. Şi mă rugam la Dumnezău şi la Maica Domnului să-i aibă-n pază. Ş-apăi, dacă mi-ţi puté crede, că eu nu mint, tot timpul cât m-o bătut, io n-am simţit nici durere, nici lovi­tu­rile. M-am sculat de jos, de parcă n-aş fi avut nimica! Zău, curat vă spun! Mult m-am mirat şi eu, că bătăi mai luasem de la el ş-am mai luat şi după aia, dar atunci nu m-o durut, că m-o ocrotit Dumnezău, poate că de dragul pruncului din pântecul meu. O putere dumnezăiască, aşa, dă care mult m-am mirat, şi atunci, şi încă mă mir... "

Pustnică în rai

De pe Valea Sebeşului, drumul urcă spre satul Loman şi apoi spre sătucul Pleşi, căţărându-se şerpuit pe pantele abrupte. Un drum de pământ galben. Trece pe lângă livezi şi case răsfirate, apropiindu-se cu fie­care pas de cer. Din Pleşi, trebuie să o iei pe jos, pen­tru că drumul s-a transformat în drum de iarbă şi, în cele din urmă, se pierde cu totul prin păşuni. Mă cu­fund în unduirea lor verde, ţinând pasul după cel de uriaş al părintelui Moise, care cunoaşte locurile.
Căsuţa Mamei Ana e aninată de-o coastă de deal. În faţa ei se întinde lungă şi moale cea mai fru­moasă pa­jişte pe care am văzut-o în viaţa mea. Sunt atâtea flori, încât iarba e pierdută printre ele, înghi­ţită într-o beţie multicoloră. În fund, la marginea cerului, din­co­lo de mareea florală care murmură şi se tălăzuieşte în faţa ta, e lama ar­gintie şi subţire a unei păduri de mes­teceni. E atâta pace molatecă în locul acesta, atâta bucurie simplă, încât nu-ţi mai vine să pleci.
Mama Ana a trăit în gura asta de rai treizeci de ani, singură cuc, doar ea şi Dumnezeu. Şi-a lăsat băr­batul cel rău, după ce-şi crescuse copiii, şi a venit în căsuţa asta, să îşi caute doar de rugăciune. Pe atunci, nu împlinise încă şaizeci de ani şi era încă în putere. "O zâs cineva cătră mine, cum gândăsc eu că aici în ogra­dă la mine, îi raiu'? Ş-apăi i-am spus că io nu cred că-i altu' raiu' mai frumos decât ăsta, lăsat de Dumnezeu tocmai în curtea mea. Că raiu' începe d-aici, din iarbă, io aşa m-am sâmţât, cât am stat sân­gură trizeci dă ani. Aşa mi-am gătit io locul - am tocmit o cruce, să-mi amintesc dă Mântuitoru', ş-am sămănat brazi în jurul ei, care acu' sunt înalţi şi fru­moşi. Şi-n fiece zi, când îmi începeam rugăciunile dă dimineaţă, videam cru­cea aia în grădină şi mă lipeam cu gândul la Dum­nezău. Şi m-am ru­gat, ş-am lucrat... Tot la o săptămână, terminam de citit Psaltirea şi nu mi-o fost urât dăloc. Îmi făcusăm rânduielile me­le, numa' cu Dumnezău. Când am citit în Scrip­tură cum o fost Mântui­torul pă Tabor, cu apos­tolii, la Sărbă­toarea Schimbării la Faţă, pă 6 august, urcam şi eu muntele mai sus dă casa mea şi acolo mă rugam sân­gură. Şi mă sâmţam aşa fericită acolo, dă-mi părea că nu e nimeni aşa ca mine.
Nu prea veneau oameni la căsuţa mea, numa' cerbi veneau la mine, mâncau din grădină. Să învă­ţaseră cu mine, mă vedeau, da' nu le era frică de mine şi mie tare-mi era drag de ei. La urmă, când o fost să plec de tot de la casa mea, cerbii or sâmţât şi mi-or dat semn. Când eram p-afară, veneau în grădină şi stăteau în loc, fără să mânce, fără să facă nica. Numa' să tooot uitau la mine. Ei or sâmţit că o să plec. Că-s animale, da-s mai cuminţi ca noi. Au o ştiinţă mare, şi aşa au ştiut că io o să plec de tot la mânăstire."
Şi nu ţi-i dor, mamă Ană, de ei?
"Ba mi-i dor tare. Numa' dă ei mi-i dor..."
Acolo, în raiul ei de iarbă înflorită, a avut Mama Ana o întâlnire de taină, despre care îi e tare greu să vorbeas­că. Se rugase mult, ziua, şi apoi întreaga seară. Mult şi cu râvnă, aşa cum făcea de obi­cei, presărând munca din grădină cu catisme şi acatis­te, umplându-şi astfel singurătatea cu dragostea lui Dumnezeu. Când soarele a apus dincolo de pădurea de mesteceni şi întunericul a început să înghită mica ei căsuţă, s-a gătit de culcare. A frământat în minte ultimele rugăciuni, s-a însemnat cu semnul crucii şi apoi s-a lungit în pat, întorcându-se cu faţa spre pere­tele unde avea icoane. Dar peretele din bârne nu mai era acolo. Dispăruse ca prin minune. S-a trezit, deo­dată, în mijlocul unui spa­ţiu infinit, plin de o lumină stranie, de parcă ar fi fost în plină zi. Şi în acea lumină L-a văzut pe Mântuitorul Iisus. Stătea chiar în faţa ei, îmbrăcat ca în icoane, cu o botă în mână - păstorul cel bun. Domnul a binecu­vântat-o şi apoi s-a făcut nevă­zut. Încet, pereţii căsuţei au prins din nou contur, dar lumina aceea blândă nu s-a risipit, rămânând în casă, ca un străjer. Restul nopţii l-a petrecut rugându-se, dar nu a trebuit să mai aprindă lumânarea - vedea slovele Psaltirii la fel de lesne ca în zorii zilei.
O întreb, curios, ca un om care doar a citit în scrie­rile marilor sfinţi despre vederea luminii dumne­zeieşti, cum era acea lumină care a învelit-o întreaga noapte. Mama Ana tace câteva clipe şi apoi îmi răs­punde încet şi rar, parcă de pe altă lume: "Lumina tăt! Era lumină în casă ca ziua! Şi eram fericită tare, dă nici n-aveam curaj să respir". Tace, apoi, şi-şi îm­pre­ună palmele a rugăciune, cu ochii coborâţi în pământ. "Parcă îmi pare rău că ţi-am spus. Să nu se supere Domnul pe mine, că mă laud cu dragostea lui".

Gândul tinereţii

"Mă tot gândiam io, la mine acasă, la dorul inimii mele după călu­gă­rie, da-mi ziceam - unde să mai trăiesc eu acuma la mânăstire? Ş-apăi mi-a venit un năcaz, că m-am îmbolnăvit dă chicioare şi nu mă mai puteam purta. Şi mă videam singură acolo, numa' cu cerbii şi mă gândeam - ce-am să mă fac? La copii mi-era grieu să mă mut, că mă păzam dă ei, să nu ştie toate ielea, cum trăiesc io şi cum mă rog, ş-apăi nu ştiam unde s-apuc."
Din frământarea aceasta, adusă de nepu­tinţele bătrâneţii, au scos-o călugării de la Oaşa. Cunoşteau o mânăstire de maici mai retrasă, cocoţată pe creste de munte, mai aproape de Dumnezeu: Mânăstirea Măgura. Aşa că au mers la bătrână şi i-au spus că îşi poate împlini gândul din tinereţe. Mama Ana s-a bucurat, şi-a lăsat casa, cerbii şi iarba înflorită şi s-a dus printre maici. Când părinţii de la Oaşa au revenit la Măgura ca s-o vadă, mo­nahiile le-au spus bucuroase: "Ne-aţi adus o sfântă!". Între obşte şi Mama Ana s-a închegat o dragoste trainică, semn că Domnul rânduise totul.
"Îs tare fericită aici, că am bise­rica aproape. Ş-apăi când mărg la biserică, îmi alung orice neguri din inimă. Că mare-i puterea bisericii! Şi chiar dacă nu mai merg bine, că mă dor chicioarele, mânile îmi mărg. Dă când am venit aici, am împletit o sută dă ciorapi! Lucru dân mână şi zâc mereu - «Doamne miluieşte!»".
Plimbându-mă prin curtea schi­tului, înţeleg de ce Mama Ana s-a lă­sat dusă din raiul de acasă. Cât vezi cu ochii, văile se prăbu­şesc repezi la marginea chiliilor. Pe culmi, aproape de mânăstire, ca nişte căciuli ciobăneşti de lemn, stau risipite stânele. În lumea aceasta a trăit ea toată viaţa. Aici a muncit, aici şi-a spus rugăciunile şi va fi învăţat să se smerească. Acum e bucuroasă că are lângă ea şi munţii, şi biserica. Doar cerbilor le mai duce dorul, şi eu cred că şi lor le e dor de ea. Animalele simt iubirea pe care un om al lui Dumnezeu o revarsă asupra lor. O simt, o caută şi sunt fericite când o gă­sesc.

(Fotografiile autorului, arhiva Mamei Ana)