CIPRIAN RUS
Călătorie printre amintiri
La început a fost doar un gând. Cu timpul, gândul a devenit dor: să mai treci cândva, măcar o dată, prin locurile celor mai frumoase aventuri ale tinereţii. Să reînsufleţeşti, bunăoară, marile bulevarde din New York, cu melancoliile şi visurile de odinioară, şi-apoi, de ce nu?, în joacă, să suprapui emoţii noi peste cele vechi, ca-ntr-un decor de teatru, în care s-au jucat destule dramolete, dar şi musical-uri exaltate, pe ritm de ABBA. Să simţi din nou, după spectacole, forfota Broadway-ului, cu mozaicul său de chipuri şi de poveşti, pe care postere de ieri şi de azi le developează, din vitrine, pe repede-înainte. Să te pierzi, apoi, prin vânzoleala ţipătoare din Time Square, care, în superficialitatea ei, sfârşeşte prin a te întoarce spre tine, mai simplu decât orice exerciţiu zen.
Sau să umpli cu oameni singurătatea din Barcelona, în care te-ai refugiat cândva, să bei din cea mai bună bere alături de un prieten drag, pe o terasă pe malul Dunării, la Bratislava, să mai simţi o dată prospeţimea unui vin parfumat de promisiunea că vei reveni acolo la vârsta cuplului aristocrat ce deapănă poveşti la o sticlă de şampanie scumpă... Apusuri la Tunis, răsărituri în California, lungile zile ale copilăriei pe coclauri de la ţară aşteaptă şi ele, de mult, în lista de vacanţe, călătorii pe urmele amintirilor de odinioară...
Dar Clujul, Clujul nu avea ce să caute pe lista asta. Clujul a fost mereu "acasă", a avut mereu acel ceva învăluitor şi înainte de studenţie, şi mai apoi, după ce mi-am pus în buletin prima viză de flotant. Clujul le avea pe toate, şi în dimineaţa aceea de vară a lui 2010, în care m-am urcat în tren în Gara de Nord, aveam, ca de obicei, sentimentul că mă întorc acasă...
*
Şi totuşi, ai, pentru prima oară, un sentiment ciudat. Brusc, la hotel, s-a rupt ceva în tine, vezi totul în jur cu ochiul şi cu detaşarea unui turist, şi oraşul pare că simte asta. La fiecare colţ de stradă, vechi întâmplări trag de tine cu disperarea unei iubite care nu vrea să te piardă. În Piaţa Mihai Viteazul, amintirile îţi zâmbesc de la etajul trei, cu prospeţimea soarelui de şapte dimineaţa. În Piaţa Cipariu, amintirile de pe strada Muncitorilor se ascund după blocuri, ca babele după perdeaua de la bucătărie. Ştii că sunt acolo, ştii că te urmăresc şi ştii că nu-i nimic de făcut. Cartierul Gheorgheni are inocenţa unui sărut furat în altă viaţă. În Piaţa Unirii, lucrările de restaurare sunt în toi. Banca pe care ai înţeles, cândva, demult, ce înseamnă fericirea, nu mai e: nu avea valoare istorică. Eroilor şi Napoca rămân străzi de trecere, mici purgatorii în care gândurile vâjâie înfundat. În Clădirea Echinox, unde ai studiat timp de patru ani, la facultate, nici nu mai intri. Nici nucul, nici gardul de lemn, nici mesele de leneveală nu mai sunt. Sus, în campusul studenţesc, vechile cămine sunt acum complet renovate. Un strat gros de glet şi o culoare ţipătoare aşternute peste iubiri de-un semestru.
Cobori înapoi, spre Centru, pe strada Republicii. E două dimineaţa, exact ora la care mergeai pe jos, spre casa de lângă gară, după ce terminai serviciul. Oraşul te-a recâştigat, simţi din nou că eşti acasă, faci acelaşi drum pe care l-ai făcut de sute de ori. La un colţ de stradă, o ţigancă te blesteamă să fii fericit şi te ademeneşte cu cel mai frumos buchet de flori. E ultimul şi e cu noroc! Îl iei fără să clipeşti, un buchet de flori poate ierta multe. Zâmbeşti la gândul zâmbetului iubitei, ştii cât de mult îi plac florile astea, îi mulţumeşti bătrânicii, pui restul de bani în buzunar şi atunci, abia atunci când dai, din greşeală, peste cheia grea de la hotel, îţi revii din visare şi-ţi aminteşti că nu eşti, totuşi, decât un turist într-un oraş în care, parcă, ai trăit cândva...
CLAUDIU TÂRZIU
Scufundare în albastru
Vacanţa nu e o pauză de muncă. Nu e un premiu râvnit şi nici un interval al distracţiei prin excelenţă. E mult mai mult. Este o stare. Vacanţa te curăţă de gânduri obositoare şi de suferinţe, te face să uiţi de planuri, de griji şi urgenţe şi te transportă într-o altă realitate. Una în care, de pildă, nu te opreşti la a admira frumuseţea unui cer senin de vară, ci te "scufunzi" în el, privindu-l în neştire, culcat pe spate, pe un tăpşan. Pluteşti ca-ntr-o cădere în sus, printre nori albi, într-un albastru tot mai adânc, precum un tunel al timpului, prin care ajungi în copilărie. Şi nu ţi-e frică. Nu-ţi mai e teamă de nimic. Bucuria singură te adulmecă, te învăluie, te copleşeşte. Aşa trebuie că arată raiul...
Româneşti, tărâmul bunei sălbăticii
Mi s-au mai întâmplat vacanţe şi în ultimii ani, dar, de prea multă vreme îmi doresc să fac un concediu în satul bunicilor mei materni, în care mi-am petrecut aproape toate vacanţele şcolare. Româneşti, comuna Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău. În vecinătatea Tescaniului prinţesei Maruca Cantacuzino şi al lui George Enescu. Un sat aflat la întâlnirea a două râuri: Cernu şi Tazlău. Între dealuri cu vii şi păduri şi ape mărginite de luncă. Acolo unde timpul nu există, zilele nefiind date de la Dumnezeu pentru a-ţi măsura viaţa, ci pentru a te obişnui cu eternitatea. Un ţinut din care răul a fost exorcizat demult şi nu mai auzi de el decât în poveştile bătrânilor. O aşezare cu uliţe înguste, pe care casele mici, văruite în alb sau albastru deschis, cotropite de grădini, sunt adunate în jurul bisericii de piatră, care numără peste cinci veacuri. O vatră înconjurată de câmpuri întinse, pe care verdele strălucitor al porumbului contrastează puternic cu auriul grâului bogat în spic. Sub vraja unui miros înnebunitor de iarbă abia cosită, lapte proaspăt muls şi foc de lemne. Româneşti, un portret al bunei sălbăticii, adică al unei lumi aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Icoana unor vremuri imemoriale, după care tânjesc.
Tablouri din copilărie
Ce n-aş da să merg din nou la scăldat, cu prietenii de odinioară! Să ne lăsăm purtaţi de cursul leneş al Tazlăului, peste pietrele mari şi plate care îi pavează albia şi pe care uneori le vom atinge cu spatele. Să ne aruncăm de pe malul înalt al ghiolului, de "la pompă", cu chiote şi jerbe de apă, unul după altul, în cap sau "ghiulea", după îndrăzneala şi dibăcia fiecăruia. Să ne abandonăm apoi soarelui, goi cum ne-au făcut mamele noastre, pe nisipul fin al insuliţelor camuflate de răchita deasă. Să stăm aşa, în tăcere, cu un zâmbet de neşters pe chip, până ne îmbie înserarea spre case. Să o luăm agale, desculţi, prin iarba grasă a luncii, spre şirurile de pruni dintr-un capăt de sat. Să ne suim în copacii ţepoşi, ca să ne umplem de fructe tricourile făcute traistă. Să ne oprim apoi la cuptorul din curte, în care vom coace, pe jar, ştiuleţi de porumb "de lapte". Să ascultăm tihnit cântecul tălăngilor, când se întorc vacile de la păşune. Să facem din noapte zi, cu poveşti şi vin alb, scos în căni de sticlă, aburite, de la beci, tolăniţi sub părul uriaş, moştenit de bunici de la bunicii lor, cu pere mici şi foarte parfumate, care se coc la Sfântul Ilie. Să dorm pe prispa de lut, îmbătat de mirosul zmeurei coapte, de care e plină mica grădină dinspre drum, ori cuibărit în fânul nou, care umple podul grajdului. Să aştept ca pe o binecuvântare ploile repezi de vară, care împrospătează totul. Să urc cu bunicul la pădure, să o curăţăm de uscături şi să ridicăm împreună un nou foişor de pază pentru via noastră, aflată în vârful dealului,
Aş face toate astea chiar de mâine, dar icoana Româneştiului s-a ştirbit. Timpul pare-se că a fost doar ascuns prin sat, nu a dispărut cu desăvârşire, iar acum roade precum carii din lemn. Prietenii mei sunt împrăştiaţi prin lume, bunicul a murit, bunica este neajutorată ca un prunc, din pricina vârstei şi a bolilor... Cu toate acestea, mai sper la o vacanţă, ca altădată, la Româneşti.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
