Ana Nazarie sau, pe scurt, Mama Ana, așa cum îi spun toți cei care-o cunosc, s-a născut în rugăciune și credință, ca toți copiii de țărani din Munții Șureanu. Deși are o grămadă de ani, mi-o imaginez alergând pe coastele abrupte, mirându-se de marea de flori, de foșnetul pădurilor de mesteceni, de cerul care aici e de un albastru adânc. Un rai curat și plin de minuni, în care frumusețea și bucuria se transformă de la sine în rugăciune. În cazul fetiței de șapte ani, prima chemare a venit direct din cer. Era doar o copiliță, abia începuse să meargă la școală, când a auzit limpede îngerii. "Nu vorghiau, doar glasul să auza pă cer. Erau niște cântări așa mândre! Știam că-s heruvimi. Nu-i auzam oricând, numa' când eram sângură. Da' n-am spus la nimeni, că mi-era rușine să spui. Da' auzam tare, că mă și gândiam cum de nu mai spune careva c-aude. Ș-apăi am crescut și nu am mai auzit cântarea, c-am fost tot mai păcătoasă. Numa' pân visuri - dac-aveam un vis fain, apăi o auzam iară, iar dacă nu, nu."
E micuță Mama Ana, așa, cât să o prinzi în căușul palmei și să o ridici deasupra lumii, să nu mai vadă răutatea ei. Și ochii i-s rotunzi și albaștri, un albastru deschis, spălat de lacrimile necazurilor pe care le-a îndurat. Și e cuminte și blândă. Când începe să-ți spună una din tainele sufletului ei, taine mari și înfricoșate, taine de om sfânt, o face firesc și fără să se semețească. Ca și cum să auzi cântarea îngerilor din cer e cel mai natural lucru de pe pământ. Și tace, apoi, îndelung și la fel de firesc, cu palmele împreunate în poală a rugăciune. Și atunci tac și eu și las liniștea să se aștearnă între noi, pentru ca harul să o urmeze nestingherit.
Chemarea la călugărie
Îi ziceau unchieșul Pavel. Fusese toată viața un cioban singuratic, și la bătrânețe își ridicase o colibă în care stătea tot singur. Numai el și Dumnezeu, de care se lipise desăvârșit. Se ruga tot timpul și făcea metanii nenumărate. El i-a fost Anei, pe când era doar o copilă care auzea îngerii, primul povățuitor pe calea rugăciunii. Mai bun decât orice duhovnic, pentru că era un om cu viață sfântă.
"Când nu s-o mai putut griji, pă unchieșul Pavel l-or luat părinții mei în grijă. Ș-apăi dă la el am învățat muuulte! El știa și carte, și rugăciuni - psalmul 50, Credeul și multe din Biblie. O fo' un om tare credincios. Și ne spunea cum făcé el, cum să roagă, cum făcé mătăniile. Că făcé atâtea mătănii, de avea chelea pă mână, în dosul degetelor, ca pe tălpi, cum îi călcâiul. Da' eu n-am zâs ce ne-nvăța el, ni' la mama, ni' la tata."
Într-o zi, Anei i-a încolțit în inimă un dor - "Îmi venea mie-n gând că pântru mine mai binie ar hi așa, să mă călugăresc." Erau anii în care părintele Arsenie Boca se așezase la Sâmbăta de Sus, și prin slujirea lui de foc și minunile săvârșite, strângea mii de pelerini veniți să-i asculte cuvântul. Ana s-a gândit să meargă să-l vadă. Avea pe atunci șaisprezece ani, iar părinții o pregătiseră să fie "bace", adică să grijească de stână, făcând brânză, mulgând oile și pregătind de mâncare în timp ce ciobanii sunt plecați cu mioarele la păscut. Așa că s-au îndurat greu s-o lase să meargă la Sâmbăta de Sus, numai după ce o tocmiseră deja "bace", pentru vară, la o stână, găsindu-i și însoțitor pentru drum. "Așa că am fost cu un unchieș de-al mieu, frate cu tatu, care era mult beteag, de aia s-o gândit să meargă la părintele Arsănie. El m-o cerut de la ai miei, să merg cu el să-l mai ajut. Ș-am ajuns acolo ș-am durmit într-un pod cu fân, că încă nu erau căși zidite la mânăstire. Ș-am stat tri săptămâni, era chiar dă Paște, și-am vorbit și m-am pretenit cu părintele Arsănie. Era tinăr p-atunci, c-abia venise de la Muntele Sfânt. Umbla mereu îmbrăcat cu o haină albă, așa-l videam. Ș-o zâs cătră mine, că videa că unchieșul să pregătea să plece acasă - «Când mai vii pă la noi?» Ș-am zâs că nu mai vin pân' la toamnă, că astă vară mărg la munte, că eram tocmită bace. Ș-apăi o zâs cătră mine, - «Nu-mi aduci și mie un burdușel dă brânză?» Am crezut că el glumiește, da' minteni i-am zâs că-i duc. D-apăi după Sâmbăta am mers la munte ș-am vinit de la munte, da' la părintele Arsănie nu m-am mai dus, că ai mei nu m-or mai lăsat să merg singură. Da' părintele nu m-o uitat. Când mereau la el șugăneni d-ai noștri, el zicea cătră ei - «Nu mai vine băcița noastră, cu burdușelul de brânză...» Eram altă minte atunci, anii tinereții... M-am măritat și n-am mai mers să mă călugăresc, da' dă el n-am uitat. Îmi aduc aminte în fiece zi, când citesc Paraclisul lu' Părintele Arsănie... Și mă tot gândesc cum am vrut să mă fac călugăriță, da' acu' sunt bătrână și cu cârje, unde să mai apuc eu pă calea asta?"
După drumul la Sâmbăta de Sus, Mama Ana a avut un vis ca o vedenie. S-a întâmplat în plină zi. Obosită, a ațipit câteva clipe, întinsă pe iarbă. Și atunci i-a apărut Sfânta Filofteia - micuță, doar o copilă, îmbrăcată într-un veștmânt cum ea nu mai văzuse - "Io n-am știut-o p-atunci, n-auzisem nica dă ea, nici dă numele ei. Ea mi-a zis cum o cheamă, ș-apăi mai încoace, am găsit-o într-un călindar vechi în care scria dăspre ea. Era o fată tinără, frumoasă, și-atâta de fain o vorbit cu mine! Mi-o zâs să mă rog la Maica Domnului, că ea mult ajută și mult poate. După aceea, o apărut și Maica Domnului în vis, și cu ea am vorbit. Apăi multe mi-o spus Maica, da' nu mai țin minte. Eu crez că dă la Dumnezău o fost trimeasă sfânta și visul, nu dintr-alt loc. Păi cum altfel să hie, dacă io nu știam nica dă sfântă, până să-mi apară ea? Tare am fost fericită! Io d-atuncea atâta crez în rugăciune! Crez tare!"
"Pretina" monahilor
Dacă viața Mamei Ana și-ar fi urmat cursul firesc, ea ar fi murit într-un deplin anonimat, cunoscută doar celor apropiați. A fost însă voia lui Dumnezeu ca, după zeci de ani de rugăciune, ajunsă la vârsta senectuții, să ajungă la Mânăstirea Oașa, în căutare de spovadă și împărtășanie. La început, cu greu a băgat-o în seamă cineva. Micuță și bătrână, ea s-a pierdut printre zecile de pelerini care veniseră să se închine. Spre seară, însă, a trebuit ca cineva să-i găsească un loc de dormit. Smerită, a spus că se mulțumește să doarmă afară, în pridvorul bisericii, că-și adusese haine groase de acasă. Că doar nu o să facă drumul întors, după ce a venit să se împărtășească?
Atunci a început să vorbească pe îndelete cu ea părintele Moise Iorgovan, pe atunci arhondarul mânăstirii, adică responsabil cu cazarea pelerinilor. Pe părintele, un uriaș cu inimă de copil și mare iubitor al țăranilor noștri, Mama Ana l-a cucerit din prima clipă. Monahii au, spre deosebire de noi, un simț al sfințeniei special, dezvoltat de-a lungul unei vieți în care ei se nevoiesc să-și deschidă inima pentru primirea Duhului Sfânt. O nevoință care-i face sensibili la oamenii lui Dumnezeu. "Mama Ana avea în ea un duh cu totul deosebit. Nu vorbea mult, dar gesturile ei, felul în care se închina străluceau de o curățenie lăuntrică, de o smerenie adâncă, așa cum arareori întâlnisem. Ne-am dat seama că avem în mânăstire un om sfânt. De atunci, o prețuim foarte mult. Și nu numai noi. Vin la ea monahi și măicuțe din alte mânăstiri și chiar mireni, pentru a-i cere sfatul și rugăciunile."
O bătaie soră cu moartea
Greu i-a fost Mamei Ana în viață... Poate și pentru că nu a trecut prin poarta deschisă de părintele Arsenie, care ar fi dus-o spre călugărie. S-a măritat de tânără, iar căsătoria a fost grea. A avut un soț aspru, care o bătea uneori, atunci când întrecea măsura cu băutura. "El era cioban, da' nu se mai grija de mine și copii. Nu ne dădea bani și trăiam tare strâmtorați. Doar părinții mei m-or ajutat. Ne mai dădeau pâine și mâncare... Trăiam rău."
Dar Maica Domnului, care i-a apărut în vis în adolescență, a ocrotit-o de fiecare dată. Uneori în chip minunat. Își aduce aminte și acum de o mare minune a Măicuței. Erau la stână, în munte, iar ea rămăsese însărcinată cu al șaptelea copil, un prunc pe care bărbatul ei nu-l dorea. Așa că i-a zis să le pregătească mâncare copiilor pentru a doua zi, să pună stâna în rânduială, că dis de dimineață or să plece pe jos, cale de 70 de kilometri, până la Sebeș, unde știa un doctor care făcea avorturi. Inima Mamei Ana s-a strâns de durere. Știa că e mare păcat să-și lepede copilul și-și iubea tare pruncul nenăscut. Așa că nu a făcut nimic din câte-i ceruse soțul. Ca să se apere, din frică și credință, și-a plămădit o rugă înfocată, pe care a frământat-o toată ziua, așteptând venirea bărbatului. O implora pe Maica Domnului să o ajute cum știa ea. Spre seară, când soțul a venit acasă, a întrebat-o scurt: "Meri la Sebeș, ori ba?" Ș-atunci Mama Ana i-a răspuns curajoasă - "Ba!"
"Minteni mi-o pus mâna în gât și-o dat cu mine dă pământ. Apăi o dat și cu picioarele și cu pumnii și la urmă m-o lovit și cu scaunul. Copiii or zghierat să mă lase, că s-or spăriat tăți, dar el tot m-o bătut. Ș-acolo jos, întinsă pă spate, io am zis că mă omoară și mă gândeam la prunci, că cine-i va griji. Și mă rugam la Dumnezău și la Maica Domnului să-i aibă-n pază. Ș-apăi, dacă mi-ți puté crede, că eu nu mint, tot timpul cât m-o bătut, io n-am simțit nici durere, nici loviturile. M-am sculat de jos, de parcă n-aș fi avut nimica! Zău, curat vă spun! Mult m-am mirat și eu, că bătăi mai luasem de la el ș-am mai luat și după aia, dar atunci nu m-o durut, că m-o ocrotit Dumnezău, poate că de dragul pruncului din pântecul meu. O putere dumnezăiască, așa, dă care mult m-am mirat, și atunci, și încă mă mir... "
Pustnică în rai
De pe Valea Sebeșului, drumul urcă spre satul Loman și apoi spre sătucul Pleși, cățărându-se șerpuit pe pantele abrupte. Un drum de pământ galben. Trece pe lângă livezi și case răsfirate, apropiindu-se cu fiecare pas de cer. Din Pleși, trebuie să o iei pe jos, pentru că drumul s-a transformat în drum de iarbă și, în cele din urmă, se pierde cu totul prin pășuni. Mă cufund în unduirea lor verde, ținând pasul după cel de uriaș al părintelui Moise, care cunoaște locurile.
Căsuța Mamei Ana e aninată de-o coastă de deal. În fața ei se întinde lungă și moale cea mai frumoasă pajiște pe care am văzut-o în viața mea. Sunt atâtea flori, încât iarba e pierdută printre ele, înghițită într-o beție multicoloră. În fund, la marginea cerului, dincolo de mareea florală care murmură și se tălăzuiește în fața ta, e lama argintie și subțire a unei păduri de mesteceni. E atâta pace molatecă în locul acesta, atâta bucurie simplă, încât nu-ți mai vine să pleci.
Mama Ana a trăit în gura asta de rai treizeci de ani, singură cuc, doar ea și Dumnezeu. Și-a lăsat bărbatul cel rău, după ce-și crescuse copiii, și a venit în căsuța asta, să își caute doar de rugăciune. Pe atunci, nu împlinise încă șaizeci de ani și era încă în putere. "O zâs cineva cătră mine, cum gândăsc eu că aici în ogradă la mine, îi raiu'? Ș-apăi i-am spus că io nu cred că-i altu' raiu' mai frumos decât ăsta, lăsat de Dumnezeu tocmai în curtea mea. Că raiu' începe d-aici, din iarbă, io așa m-am sâmțât, cât am stat sângură trizeci dă ani. Așa mi-am gătit io locul - am tocmit o cruce, să-mi amintesc dă Mântuitoru', ș-am sămănat brazi în jurul ei, care acu' sunt înalți și frumoși. Și-n fiece zi, când îmi începeam rugăciunile dă dimineață, videam crucea aia în grădină și mă lipeam cu gândul la Dumnezău. Și m-am rugat, ș-am lucrat... Tot la o săptămână, terminam de citit Psaltirea și nu mi-o fost urât dăloc. Îmi făcusăm rânduielile mele, numa' cu Dumnezău. Când am citit în Scriptură cum o fost Mântuitorul pă Tabor, cu apostolii, la Sărbătoarea Schimbării la Față, pă 6 august, urcam și eu muntele mai sus dă casa mea și acolo mă rugam sângură. Și mă sâmțam așa fericită acolo, dă-mi părea că nu e nimeni așa ca mine.
Nu prea veneau oameni la căsuța mea, numa' cerbi veneau la mine, mâncau din grădină. Să învățaseră cu mine, mă vedeau, da' nu le era frică de mine și mie tare-mi era drag de ei. La urmă, când o fost să plec de tot de la casa mea, cerbii or sâmțât și mi-or dat semn. Când eram p-afară, veneau în grădină și stăteau în loc, fără să mânce, fără să facă nica. Numa' să tooot uitau la mine. Ei or sâmțit că o să plec. Că-s animale, da-s mai cuminți ca noi. Au o știință mare, și așa au știut că io o să plec de tot la mânăstire."
Și nu ți-i dor, mamă Ană, de ei?
"Ba mi-i dor tare. Numa' dă ei mi-i dor..."
Acolo, în raiul ei de iarbă înflorită, a avut Mama Ana o întâlnire de taină, despre care îi e tare greu să vorbească. Se rugase mult, ziua, și apoi întreaga seară. Mult și cu râvnă, așa cum făcea de obicei, presărând munca din grădină cu catisme și acatiste, umplându-și astfel singurătatea cu dragostea lui Dumnezeu. Când soarele a apus dincolo de pădurea de mesteceni și întunericul a început să înghită mica ei căsuță, s-a gătit de culcare. A frământat în minte ultimele rugăciuni, s-a însemnat cu semnul crucii și apoi s-a lungit în pat, întorcându-se cu fața spre peretele unde avea icoane. Dar peretele din bârne nu mai era acolo. Dispăruse ca prin minune. S-a trezit, deodată, în mijlocul unui spațiu infinit, plin de o lumină stranie, de parcă ar fi fost în plină zi. Și în acea lumină L-a văzut pe Mântuitorul Iisus. Stătea chiar în fața ei, îmbrăcat ca în icoane, cu o botă în mână - păstorul cel bun. Domnul a binecuvântat-o și apoi s-a făcut nevăzut. Încet, pereții căsuței au prins din nou contur, dar lumina aceea blândă nu s-a risipit, rămânând în casă, ca un străjer. Restul nopții l-a petrecut rugându-se, dar nu a trebuit să mai aprindă lumânarea - vedea slovele Psaltirii la fel de lesne ca în zorii zilei.
O întreb, curios, ca un om care doar a citit în scrierile marilor sfinți despre vederea luminii dumnezeiești, cum era acea lumină care a învelit-o întreaga noapte. Mama Ana tace câteva clipe și apoi îmi răspunde încet și rar, parcă de pe altă lume: "Lumina tăt! Era lumină în casă ca ziua! Și eram fericită tare, dă nici n-aveam curaj să respir". Tace, apoi, și-și împreună palmele a rugăciune, cu ochii coborâți în pământ. "Parcă îmi pare rău că ți-am spus. Să nu se supere Domnul pe mine, că mă laud cu dragostea lui".
Gândul tinereții
"Mă tot gândiam io, la mine acasă, la dorul inimii mele după călugărie, da-mi ziceam - unde să mai trăiesc eu acuma la mânăstire? Ș-apăi mi-a venit un năcaz, că m-am îmbolnăvit dă chicioare și nu mă mai puteam purta. Și mă videam singură acolo, numa' cu cerbii și mă gândeam - ce-am să mă fac? La copii mi-era grieu să mă mut, că mă păzam dă ei, să nu știe toate ielea, cum trăiesc io și cum mă rog, ș-apăi nu știam unde s-apuc."
Din frământarea aceasta, adusă de neputințele bătrâneții, au scos-o călugării de la Oașa. Cunoșteau o mânăstire de maici mai retrasă, cocoțată pe creste de munte, mai aproape de Dumnezeu: Mânăstirea Măgura. Așa că au mers la bătrână și i-au spus că își poate împlini gândul din tinerețe. Mama Ana s-a bucurat, și-a lăsat casa, cerbii și iarba înflorită și s-a dus printre maici. Când părinții de la Oașa au revenit la Măgura ca s-o vadă, monahiile le-au spus bucuroase: "Ne-ați adus o sfântă!". Între obște și Mama Ana s-a închegat o dragoste trainică, semn că Domnul rânduise totul.
"Îs tare fericită aici, că am biserica aproape. Ș-apăi când mărg la biserică, îmi alung orice neguri din inimă. Că mare-i puterea bisericii! Și chiar dacă nu mai merg bine, că mă dor chicioarele, mânile îmi mărg. Dă când am venit aici, am împletit o sută dă ciorapi! Lucru dân mână și zâc mereu - «Doamne miluiește!»".
Plimbându-mă prin curtea schitului, înțeleg de ce Mama Ana s-a lăsat dusă din raiul de acasă. Cât vezi cu ochii, văile se prăbușesc repezi la marginea chiliilor. Pe culmi, aproape de mânăstire, ca niște căciuli ciobănești de lemn, stau risipite stânele. În lumea aceasta a trăit ea toată viața. Aici a muncit, aici și-a spus rugăciunile și va fi învățat să se smerească. Acum e bucuroasă că are lângă ea și munții, și biserica. Doar cerbilor le mai duce dorul, și eu cred că și lor le e dor de ea. Animalele simt iubirea pe care un om al lui Dumnezeu o revarsă asupra lor. O simt, o caută și sunt fericite când o găsesc.
(Fotografiile autorului, arhiva Mamei Ana)