ANCHETĂ ESTIVALĂ - A venit vacanța!

- Încotro o luați și de ce? -

CIPRIAN RUS
Călătorie printre amintiri

La început a fost doar un gând. Cu timpul, gândul a devenit dor: să mai treci cândva, măcar o dată, prin locurile celor mai frumoase aventuri ale tinereții. Să reînsuflețești, bunăoară, marile bulevarde din New York, cu melancoliile și visurile de odinioară, și-apoi, de ce nu?, în joacă, să suprapui emoții noi peste cele vechi, ca-ntr-un decor de tea­tru, în care s-au jucat destule dramolete, dar și musical-uri exaltate, pe ritm de ABBA. Să simți din nou, după specta­cole, forfota Broadway-ului, cu mozaicul său de chipuri și de povești, pe care postere de ieri și de azi le developează, din vitrine, pe repede-înainte. Să te pierzi, apoi, prin vân­zoleala țipătoare din Time Square, care, în superficia­litatea ei, sfârșește prin a te întoarce spre tine, mai simplu decât orice exercițiu zen.
Sau să umpli cu oameni singurătatea din Barcelona, în care te-ai refugiat când­va, să bei din cea mai bună bere alături de un prieten drag, pe o terasă pe malul Dunării, la Bratislava, să mai simți o dată prospețimea unui vin parfumat de promisiunea că vei reveni acolo la vârsta cuplului aristocrat ce deapănă povești la o sticlă de șampanie scumpă... Apusuri la Tunis, răsărituri în California, lungile zile ale copilăriei pe coclauri de la țară aș­teap­tă și ele, de mult, în lista de vacanțe, călătorii pe urmele amintirilor de odinioară...
Dar Clujul, Clujul nu avea ce să caute pe lista asta. Clujul a fost mereu "acasă", a avut mereu acel ceva învăluitor și înainte de studenție, și mai apoi, după ce mi-am pus în buletin prima viză de flotant. Clujul le avea pe toate, și în dimineața aceea de vară a lui 2010, în care m-am urcat în tren în Gara de Nord, aveam, ca de obicei, senti­mentul că mă întorc acasă...

*

Trenul de la București spre Cluj întârziase, ca de obicei, multe ore. Între timp, prietenii s-au împrăștiat care pe unde, în noapte, nu se cade să mai deranjezi pe cineva. Cauți repede un hotel lângă gară - ce sentiment ciudat, să cauți un hotel la tine acasă! - arunci geanta pe pat și o iei în jos, spre Centru, pe Horea, strada care a însemnat acasă, la propriu, câțiva ani din viața ta. Totul e acolo în bună ordine, și Facultatea de Litere, și Music Pub-ul stu­den­ției, orașul te cuprinde într-o îmbrățișare caldă, de vară, deschizându-ți terase cu lume veselă, căreia nu-i stă nicidecum mintea la sesiune. În două zile începe Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), Clujul e mai viu ca oricând, pulsează de energie, cele mai dichisite locuri sunt doldora de lume, chiar și spațiile părăginite, ca bătrânul Hotel Continental, sunt scoase acum la lumină, găzduind mari petreceri... Înconjurată de atâta lume bună, istoria orașului arde­lean are o strălucire aparte, Piața Muzeului, luminată în noapte, pare decupată din ilustrate din cele mai extravagante orașe occidentale.
Și totuși, ai, pentru prima oară, un sentiment ciu­dat. Brusc, la hotel, s-a rupt ceva în tine, vezi totul în jur cu ochiul și cu detașarea unui turist, și orașul pare că simte asta. La fiecare colț de stradă, vechi întâm­plări trag de tine cu disperarea unei iubite care nu vrea să te piardă. În Piața Mihai Viteazul, amintirile îți zâmbesc de la etajul trei, cu pros­pețimea soarelui de șapte dimineața. În Piața Cipariu, amintirile de pe strada Muncitorilor se ascund după blocuri, ca babele după perdeaua de la bucătărie. Știi că sunt acolo, știi că te urmăresc și știi că nu-i nimic de făcut. Cartierul Gheorgheni are inocența unui sărut furat în altă viață. În Piața Unirii, lucrările de restaurare sunt în toi. Banca pe care ai înțeles, cândva, demult, ce înseamnă fericirea, nu mai e: nu avea valoare isto­rică. Eroilor și Napoca rămân străzi de trecere, mici purgatorii în care gândurile vâjâie înfundat. În Clă­direa Echinox, unde ai studiat timp de patru ani, la facultate, nici nu mai intri. Nici nucul, nici gardul de lemn, nici mesele de leneveală nu mai sunt. Sus, în campusul studențesc, vechile cămine sunt acum com­plet renovate. Un strat gros de glet și o culoare țipă­toare așternute peste iubiri de-un semestru.
Cobori înapoi, spre Centru, pe strada Republicii. E două dimineața, exact ora la care mergeai pe jos, spre casa de lângă gară, după ce terminai serviciul. Orașul te-a recâștigat, simți din nou că ești acasă, faci același drum pe care l-ai făcut de sute de ori. La un colț de stra­dă, o țigancă te blesteamă să fii fericit și te ademenește cu cel mai frumos buchet de flori. E ultimul și e cu noroc! Îl iei fără să clipești, un bu­chet de flori poate ierta mul­te. Zâmbești la gândul zâm­betului iubitei, știi cât de mult îi plac florile astea, îi mulțumești bătrânicii, pui restul de bani în buzunar și atunci, abia atunci când dai, din greșeală, peste cheia grea de la hotel, îți revii din visare și-ți amintești că nu ești, totuși, decât un turist într-un oraș în care, parcă, ai trăit cândva...

CLAUDIU TÂRZIU
Scufundare în albastru

Vacanța nu e o pauză de muncă. Nu e un premiu râvnit și nici un interval al distracției prin excelență. E mult mai mult. Este o stare. Vacanța te curăță de gânduri obositoare și de suferințe, te face să uiți de planuri, de griji și urgențe și te transportă într-o altă realitate. Una în care, de pildă, nu te oprești la a ad­mira frumusețea unui cer senin de vară, ci te "scu­funzi" în el, privin­du-l în neștire, culcat pe spate, pe un tăpșan. Plutești ca-ntr-o cădere în sus, printre nori albi, într-un albas­tru tot mai adânc, precum un tunel al timpului, prin care ajungi în copilărie. Și nu ți-e frică. Nu-ți mai e teamă de nimic. Bucuria singură te adul­mecă, te învă­luie, te copleșește. Așa trebuie că arată raiul...

Românești, tărâmul bunei sălbăticii

Mi s-au mai întâmplat va­canțe și în ultimii ani, dar, de prea multă vre­me îmi doresc să fac un concediu în satul bunicilor mei materni, în care mi-am petrecut aproape toate vacan­țele școlare. Românești, comuna Be­rești-Tazlău, jude­țul Bacău. În veci­nătatea Tes­caniului prințesei Maruca Can­tacuzino și al lui George Enes­cu. Un sat aflat la întâlnirea a două râuri: Cernu și Tazlău. Între dealuri cu vii și păduri și ape mărginite de luncă. Aco­lo unde timpul nu există, zilele nefiind date de la Dum­nezeu pentru a-ți măsura viața, ci pentru a te obișnui cu eternitatea. Un ținut din care răul a fost exorcizat demult și nu mai auzi de el decât în poveștile bătrânilor. O așezare cu ulițe înguste, pe care casele mici, văruite în alb sau albastru deschis, cotropite de grădini, sunt adunate în jurul bisericii de piatră, care numă­ră peste cinci veacuri. O vatră în­conjurată de câmpuri întin­se, pe care verdele strălucitor al porum­bului contrastează pu­­ter­nic cu auriul grâului bo­gat în spic. Sub vraja unui mi­ros înnebunitor de iarbă abia co­sită, lapte proaspăt muls și foc de lemne. Româ­nești, un por­tret al bunei sălbăticii, adică al unei lumi așa cum a făcut-o Dumnezeu. Icoa­na unor vre­muri imemoriale, după care tânjesc.

Tablouri din copilărie

Ce n-aș da să merg din nou la scăldat, cu prietenii de odinioară! Să ne lăsăm purtați de cursul leneș al Tazlăului, peste pietrele mari și plate care îi pavează albia și pe care uneori le vom atinge cu spatele. Să ne aruncăm de pe malul înalt al ghiolului, de "la pompă", cu chiote și jerbe de apă, unul după altul, în cap sau "ghiulea", după îndrăzneala și dibăcia fiecăruia. Să ne abandonăm apoi soarelui, goi cum ne-au făcut ma­mele noastre, pe nisipul fin al insulițelor camuflate de răchita deasă. Să stăm așa, în tăcere, cu un zâmbet de neșters pe chip, până ne îmbie înserarea spre case. Să o luăm agale, desculți, prin iarba grasă a luncii, spre șirurile de pruni dintr-un capăt de sat. Să ne suim în copacii țepoși, ca să ne umplem de fructe tricourile făcute traistă. Să ne oprim apoi la cuptorul din curte, în care vom coace, pe jar, știuleți de porumb "de lapte". Să ascultăm tihnit cântecul tălăngilor, când se întorc vacile de la pășune. Să facem din noapte zi, cu povești și vin alb, scos în căni de sticlă, aburite, de la beci, tolăniți sub părul uriaș, moștenit de bunici de la bunicii lor, cu pere mici și foarte parfumate, care se coc la Sfântul Ilie. Să dorm pe prispa de lut, îmbătat de mirosul zmeurei coapte, de care e plină mica gră­dină dinspre drum, ori cuibărit în fânul nou, care um­ple podul grajdului. Să aștept ca pe o binecuvân­tare ploile repezi de vară, care împrospătează totul. Să urc cu bunicul la pădure, să o curățăm de uscături și să ridicăm împreună un nou foișor de pază pentru via noastră, aflată în vârful dealului, într-o uriașă poiană. Să culegem alune, pe care să le spargem cu piatra pe piatră, pentru a ne desfăta cu gustul fără seamăn al miezului lor. Să o rog pe bunica să-mi facă ouă cu jumări și o salată de roșii dulci și înmiresmate, cum n-am mai mâncat de când eram copil.
Aș face toate astea chiar de mâine, dar icoana Româneștiului s-a știrbit. Timpul pare-se că a fost doar ascuns prin sat, nu a dispărut cu desăvârșire, iar acum roade precum carii din lemn. Prietenii mei sunt împrăștiați prin lume, bunicul a murit, bunica este neaju­torată ca un prunc, din pricina vârstei și a boli­lor... Cu toate acestea, mai sper la o vacanță, ca altă­dată, la Românești.