O privesc din stradă prin geamul vitrinei Librăriei "Mihai Eminescu" din București, cum atinge ușor, ca într-o mângâiere, copertele cărților. Pe unele din ele le ia din raft și le deschide încetișor, ca și cum s-ar aștepta să cadă dintre file ceva prețios. Vor fi tovarășii săi, în America, până la o nouă revenire "acasă". Sanda Golopenția a emigrat în 1980 peste Ocean și, împreună cu soțul ei, Constantin Eretescu - prozator, folclorist, etnolog și antropolog, s-au stabilit în Providence, Rhode Island, unde au predat la Universitatea Brown, una dintre cele mai prestigioase din Statele Unite (membră a foarte selectei "Ivy League"). Cele două mari personalități culturale ale României și ale diasporei au fost, între timp, asociați și cu alte instituții de învățământ, au făcut cercetare, au redactat împreună ediția americană a revistei exilului românesc "Lupta", au scris și au publicat numeroase articole, studii, cărți, inclusiv în România, unde au revenit periodic după 1990.
Păpădii în iarbă
- Doamnă Sanda Golopenția, aș vrea să începem interviul nostru prin a vă ruga să ne evocați o amintire luminoasă din anii copilăriei dvs., petrecută în România.
- Sunt în parcul din dreptul statuii Eroilor Sanitari, vizavi de Operă, între fostul Bulevard al Ardealului și Dâmbovița -- locuiam pe atunci în apropiere, pe strada Dr. Lister, la nr. 7. Mama mă adusese în parc, aveam ani puțini, era primăvară spre vară, început de mai, cred, lumină și soare, cu iarba plină de păpădii și albine. Am descris clipa într-una din cărțile mele, Cartea plecării.
- Nu v-ați trăit toată copilăria în lumină și fără griji. Au urmat ani întunecați, în care tatăl dvs., eminentul sociolog Anton Golopenția, a fost arestat, anchetat, torturat, și apoi omorât în închisorile comuniste. Cum vă amintiți acea perioadă?
- Multă vreme nu mi-am dat seama de ce lipsea tata de acasă. El a fost anchetat în calitate de martor în stare de arest în procesul Lucrețiu Pătrășcanu, ca director al Institutului de Statistică, după fuga din țară a fostului director, Sabin Manuilă. Și, ulterior, a fost supus unui regim de exterminare, pentru un text scris în 1949, intitulat "Proiect de debolșevizare a României", pe care l-a declarat singur anchetatorilor. A murit în detenție, nejudecat și necondamnat, după 18 luni. Nouă, copiilor (mie și fratelui meu mai mic, Dan), ni se spunea că tata este bolnav și internat în spital, la Timișoara. Când au fost făcuți pionieri colegii mei, iar eu, nu, am înțeles că ceva se întâmplă cu familia noastră. Un moment pe care nu-l uit: într-o zi de septembrie a anului 1951, s-a hotărât că eu voi dormi în pat cu mama, pentru ca fratele meu să treacă în patul meu: crescuse și nu mai încăpea în patul lui. S-a făcut mutarea, eu însă nu înțelegeam: dacă eu dormeam cu mama, tata unde urma să doarmă, când se va întoarce de la spital? Și am început să plâng. În ziua aceea am plâns mocnit până seara. A doua zi dimineață, un necunoscut a venit la ușă și ne-a spus că tata a murit, că se află la morgă, dar că mama trebuie să meargă repede, dacă vrea să-l vadă. Mama s-a îmbrăcat și a plecat. L-a găsit, l-a identificat, pentru că nu se știa cine este, a fost întrebată cum de știe că e acolo. S-a dus să cumpere sicriu, ca să-l ia și să-l înmormânteze, dar când s-a întors, trupul tatălui meu dispăruse, și nimeni n-a știut să-i spună cine l-a ridicat și unde l-a dus. Abia prin 1961, părintele Totolici din satul Jilava ne-a trimis vorbă că tata e înmormântat în cimitirul din sat. Eu tocmai absolvisem facultatea. M-am dus, bineînțeles, imediat acolo. Am găsit, între bălării înalte, tije din fier pe care erau scrise, cu vopsea neagră pe un fond mai deschis, niște numere. Preotul își notase într-un caiet numele care corespundeau numerelor. Așa am putut identifica locul în care era înmormântat tatăl meu. Abia în 1968 am putut cumpăra locul și pune o cruce. Înainte de asta, fuseserăm chemați la Comitetul Central al PCR mama, fratele meu și cu mine, împreună cu fratele mezin al tatei, pentru a fi anunțați că Anton Golopenția e reabilitat, că fusese reținut pe nedrept, ca urmare a unor erori judiciare. Am întrebat atunci cine e răspunzător pentru arestarea și moartea tatălui meu. Mi s-a spus că nu există răspuns la întrebarea mea, că lucruri de acest fel se întâmplă. Singurul lucru pe care l-a cerut atunci mama a fost să se publice opera lui Anton Golopenția, ceea ce nu s-a întâmplat. Primul volum Anton Golopenția, din seria de zece volume postume, de editarea căreia m-am ocupat, a apărut abia după 1989. În 1978, mama a murit, exprimându-și dorința de a fi înmormântată alături de tata, în cimitirul de la Jilava. Ceea ce s-a întâmplat.
Mama citește povești
- Când s-a născut fascinația pentru puterea cuvântului și dragostea pentru limba română a lingvistei de talie internațională care ați devenit?
- Mamei, Ștefania Cristescu-Golopenția, i se datorează fascinația pentru cuvânt, pentru puterea lui de a construi relațiile dintre oameni. Mama a fost profesoară de limba și literatura română, având o evoluție inversă, tipică în acei ani, în sensul că a fost constrânsă, în urma arestării tatălui meu, să predea de la școli superioare, cum fusese Institutul Pedagogic, la școli elementare din ce în ce mai mici. Avea o mare dragoste pentru literatură. Cum nu aveam radio, și nici televizor, momentele noastre de sărbătoare sau divertisment erau când mama ne citea fie povești, fie versuri, fie proze scurte, care se potriveau cu vârsta noastră. Emoția pe care o transmitea textul sporea, datorită intonației, pauzelor, felului în care mama punea în evidență cuvântul. N-am mai avut ocazia să ascult pe cineva care să citească asemenea ei. De copil, am devenit atentă la felul în care vorbesc oamenii. Bunica din partea tatălui, care provenea dintr-o familie de cehi germanizați emigrați în Banat, a trăit la Timișoara și la Bozovici și vorbea în grai bănățean. Am petrecut, în timpul războiului, un an în refugiu la Bozovici, la ea, mama rămânând în București, cu fratele meu abia născut, iar tata fiind plecat pentru anchete demografice la românii de la est de Bug. Bunica folosea cuvinte pe care nu le știam, cum ar fi șcătulă pentru "cutie", sau hă pentru "uite". Descopeream diversitatea lingvistică. La Facultatea de Filologie, unde am intrat în 1956, m-am specializat în lingvistică, sub îndrumarea profesorilor Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Ion Coteanu. Am mers pe teren prima dată, pe când eram în anul al treilea, în vacanța de vară, la Peșteana-Jiu și Novaci, în Oltenia, împreună cu Mihai Pop, care tocmai preluase cursul de folclor, și cu alți doi studenți. Înregistram noaptea, lucram cu lăutarii din zonă, care nu erau liberi decât atunci. În timp ce se înregistra, eu transcriam fonetic textele cântecelor. Terenul m-a fascinat. Înainte de asta, însă, cercul de lingvistică la care activam sub îndrumarea profesorului Alexandru Rosetti a făcut o excursie în Maramureș. Atunci am văzut pentru prima dată Maramureșul, care mi-a rămas în minte și în inimă ca un loc extraordinar. Am ajuns de Paști, într-o primăvară. Bisericile de lemn, cu turle înguste, erau înconjurate de țărani în port, veniți să sfințească ouăle și pasca. Era o Românie pe care nu o știam, satele maramureșene fiind mai accentuat tradiționale decât Bozoviciul sau Naipu (în județul Giurgiu), un sat nu departe de București, în care ajunseserăm și noi în evacuare, în timpul războiului, cu lăzile de documente ale Institutului de Statistică, unde lucra atunci tata. După aceea, am mai făcut cercetări în Banat și Maramureș, culegând povești cu Ovidiu Bîrlea, mai târziu, am revenit sistematic în satul Breb, în echipa "Valea Cosăului", creată de Mihai Pop, care era originar din Maramureș. Eu lucram de acum la Institutul de Cercetări Fonetice și Dialectale, cercetările de teren îmi permiteau să înțeleg instituțiile lingvistice ale unei comunități tradiționale, subiect de studiu de care nu m-am mai despărțit de atunci.
"Terenul - o școală a supraviețuirii"
- La fel cum părinții dvs. s-au întâlnit prin intermediul cercetărilor monografice făcute de Dimitrie Gusti, la rândul dvs., v-ați format, împreună cu viitorul partener de viață, pe atunci colegul de la Facultatea de Litere, Constantin Eretescu, sub oblăduirea unui alt mare cercetător și continuator al Școlii lui Gusti, profesorul și folcloristul Mihai Pop. Ce v-a unit pentru viață?
- E adevărat că Ștefania Cristescu și Anton Golopenția s-au cunoscut cu prilejul campaniei monografice de la Cornova, la care participa, de altfel, și Mihai Pop. Ca vechi monografiști, Ștefania Cristescu și Mihai Pop se cunoșteau bine pe atunci, tata era însă novice, Cornova fiind prima campanie monografică la care lua parte. Pe Constantin Eretescu l-am cunoscut la Facultatea de Filologie, pe când eram în anul al treilea. El fusese eliminat din motive politice, când era în ultimul an, al patrulea, de la Facultatea de Filosofie. Și, după un număr de luni și de petiții, primise aprobarea să se înscrie la Facultatea de Filologie, în anul III, dând examenele de diferență care se impuneau. Am devenit astfel colegi de grupă. Primul motiv care a determinat orientarea interesului meu către Constantin Eretescu a fost că și el era, într-un fel, marginalizat. Era relativ izolat, după ceea ce i se întâmplase - fusese nevoit să se întrețină lucrând, între altele, ca hamal în Gara de Nord. Trecuse printr-o experiență dură și mi s-a părut că trebuie să aibă un aliat. După aceea ne-am cunoscut mai bine, am hotărât să ne căsătorim la sfârșitul studiilor universitare și am traversat viața împreună. Am avut perioade în care am fost departe unul de altul, eu am fost plecată cu burse în Franța și în Statele Unite, apoi a fost el, cu o bursă, în America. Directorii institutelor la care lucram, Alexandru Rosetti, în cazul meu, și folcloristul Mihai Pop, în cazul lui Constantin Eretescu, s-au preocupat să ne găsească posibilități de a studia în străinătate și, când ele s-au oferit, fiecare dintre noi a acceptat ca celălalt să plece și să se bucure de prilejul care se ivea. Admir la Constantin Eretescu faptul că nu se predă în fața greutăților. Și îmi place curiozitatea lui, care merge în toate direcțiile, la fel de activă (dacă nu chiar mai activă acum), ca atunci când l-am cunoscut.
- Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat mergând pe teren în satele românești? Vă întreb pentru că tot în această tradiție se desfășoară și documentările noastre pentru reportajele care fac substanța revistei "Formula AS" și care ne încarcă și pe noi sufletește foarte mult.
- Despre cercetările mele de atunci și mai ales despre oamenii descoperiți în satul Breb, din Maramureș, care-și menținuseră modul de viață în condiții nu ușoare aș vrea să scriu într-o carte viitoare. Pentru mine, terenul a fost și o școală a supraviețuirii în România de atunci. Descopeream, uimită, că în satele acelea, de multe ori, se trăia o viață frumoasă. Eu veneam de la oraș unde, chiar dacă institutele de cercetare în care lucram, sau Biblioteca Academiei unde mergeam des, îmi ofereau bucuria studiului și a lecturilor, erau și multe momente întunecate, viața era tensionată, cu lipsuri, cu ședințe și condici de prezență. Dar când ajungeam în sat, mă linișteam și mai ales învățam că, de fiecare dată, oricât de greu ar fi, există soluții. Oamenii le găseau fiind senini, inventivi, nu încrâncenați. Terenul mi-a arătat că, oricât ți-ar fi de greu, trebuie să fii cu mintea deschisă, pentru că întotdeauna există ceva de făcut, și niciodată situația nu e atât de disperată încât să nu poți întreprinde nimic. Pe un alt plan, asta cred, de altfel, că a făcut și tatăl meu, atunci când scria niște declarații atât de ample în închisoare, în cursul anchetelor. Era ca și cum ar fi aruncat sticle cu mesaje în mare, făcând singurul lucru care rămăsese de făcut. Spera că ele vor ajunge să fie citite cândva și ne vor ajuta să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat. A povestit în declarațiile luate în anchetă despre Dimitrie Gusti, despre cercetările de la Institutul de Statistică. Lucruri care, evident, nu îi interesau pe anchetatori sau pe consultanții sovietici care-i dirijau; le-a scris ca să ne rămână nouă, sperând ca în anul 2000, pe care el îl anticipase că va fi al debolșevizării, să se găsească cineva care să le citească.
Traista și bățul - Mica Românie din America
- Ajungând la momentul plecării dvs. definitive în Statele Unite ale Americii, aș vrea să vă întreb cum a fost ca, deodată, să vedeți România de pe celălalt mal al Oceanului?
- Momentul plecării a fost pentru mine unul în care m-am simțit ca Robinson Crusoe (un personaj care m-a interesat mult în copilărie). Nedorind plecarea, am pregătit-o foarte minuțios, alcătuind un fel de "cocon" de Românie în jurul nostru. Pentru asta, am expediat în Statele Unite, prin prieteni și cunoștințe, înainte de a pleca, multe cărți! Și am luat în cele două geamantane la care aveam dreptul, obiecte simbolice. Obiecte-talisman, care să ne permită să amenajăm spații și momente cunoscute acolo, departe. Când am ajuns în America, aveam blide și ulcioare, furci de lemn crestate, pe care le cărasem pe umăr până la Direcția de Patrimoniu de la Casa Scânteii, ca să se pună pe ele ștampilele necesare la vamă. La început, am locuit într-o singură cameră, cu sacii cu cărți și lucruri din România în jur. După ce am fost angajată la Brown University, ca profesor de limbă, literatură și cultură franceză, am luat cu chirie un apartament cu două camere în Providence, Rhode Island, și am dus acolo, de la Ithaca, N.Y., unde locuisem la fratele meu, un camion cu cărți și lucruri românești. Le-am găsit locul în apartament și am făcut din ele o mică Românie în jur. Dar până atunci am trăit cu o invizibilă traistă pe umăr, de aceea, când am publicat Cartea plecării, am pus pe coperta ei însemnul dintotdeauna al emigrantului - traista și bățul. Apoi au apărut, treptat, deschideri: Academia Româno-Americană, revista "Lupta" a emigrației române la care colaboram, emisiunile pe care le făceam la "Europa liberă" sau "Vocea Americii". Am creat și o editură, "Hiatus", la Providence, în care voiam să public carte românească, și în 1984 am început cu o carte a mamei, Descântece din Cornova, Basarabia, după aceea am mai publicat romanul Noaptea, al soțului meu, Constantin Eretescu, și o carte a mea de proze scurte, Mitul pagubei. Pentru că despre România nu se vorbea în mediul universitar, am organizat un congres al Academiei Româno-Americane la Brown University, unde predam, obținând pentru aceasta sprijin financiar de la decanul universității. Am propus cu acest prilej Universității Brown să-i acorde dramaturgului francez de origine română, Eugène Ionesco, titlul de "Doctor Honoris Causa", ceea ce s-a întâmplat. După 1989, atenția noastră s-a concentrat asupra României, și nu asupra exilului ca atare, care devenea o formă marginală de manifestare, în condițiile dispariției regimului comunist.
- Cum este să vă duceți viața pe două continente? Veniți destul de des în România, dar continuați să locuiți și să lucrați la Providence, Rhode Island.
- Lucrez acolo cu privirea ațintită încoace. Acum, cu internetul, lucrul a devenit relativ ușor. Te poți uita la ce se întâmplă în România, poți citi ziare românești online (chiar și "Formula AS", o revistă vie, creată de fosta mea colegă de facultate, Sânziana Pop), te poți uita pe site-urile editurilor, ca să afli ce noutăți au mai apărut. În felul acesta, sunt "conectată" și îmi organizez mai bine lucrul la cărțile pe care le public în România. Pregătesc acum pentru tipar un Îndreptar pentru tineret, scris de Anton Golopenția în 1934, pe când era bursier Rockefeller în Germania, precum și - împreună cu colegi de la Muzeul Țăranului Român - un volum conținând texte scrise în 1937-1938 de tinerii din Echipele Regale Studențești, conduse și îndrumate de Dimitrie Gusti, care au îmbinat cercetarea cu acțiunea, într-un număr de sate românești.
- Ce vă ține în formă, cum de aveți atâta energie să lucrați, ce faceți atunci când potențialul scade dramatic?
- Când lucrul lâncezește, mă remontez citind literatură total străină de ceea ce lucrez în momentul respectiv. Pentru mine, cărțile sunt o prezență necesară și înalt-ajutătoare. Dar am învățat, în timp, să mă restrâng în ceea ce privește cumpărarea lor, pentru că lăcomia mea în această direcție a fost prea mare: suntem, în casa noastră din Providence, invadați la propriu de cărți, ca în piesele lui Ionesco, în care spațiul se restrânge sufocant, năpădit de trecut. Chiar dacă am redus, în casa în care trăim, tot ceea ce este obiect (dar nu carte) la minimul necesar -- de la haine, la veselă sau mobilă --, nu pot încă renunța la cărți. Până de curând, am avut studenți în doctorat, o sursă de împrospătare, dar în anii din urmă, am început să-mi dirijez energia către scris și editare. Acum primesc vizite de la foști studenți, care trăiesc în Australia, în Canada, ori te miri pe unde în America. Ei vin să-mi împărtășească experiențele lor, iar asta e, din nou, un tonic extraordinar. Lucrez destul de mult, când scriu; când editez, o muncă mai migăloasă, după trei-patru ore trebuie să mă opresc și să mă răsplătesc într-un fel. Merg la o plimbare, ori la teatru, citesc o carte care mă înnoiește, ori ies în grădina noastră semi-sălbatică, bucurându-mă de viața care pulsează în ea, de la acrobațiile veverițelor (americane, desigur) prin copaci, la vizitele (festive) ale iepurilor, care fac tumbe prin iarbă. Dar revenirea în România este pentru amândoi - și pentru mine, și pentru soțul meu - lucrul care ne dă putere cu adevărat.
(Cu mulțumiri d-lui prof. univ. dr. Ion Bogdan Lefter, în a cărei "Cafenea critică" am întâlnit-o, la începutul acestei veri, pe dna Sanda Golopenția)