Am copilărit într-un orășel de vis, înconjurat de dealuri acoperite de livezi și păduri de foioase: Vălenii de Munte, orașul celor mai frumoase amintiri, orașul copilăriei mele. Am fost un copil sărman, abandonat la doi ani de niște părinți tineri și iresponsabili, unei familii de oameni în vârstă, lipsiți de posibilități materiale, însă foarte bogați sufletește și de o corectitudine și o noblețe rare. Mămica mea adoptivă mă lua cu ea la biserică în fiecare duminică, îmi citea din Biblie, mă învăța numeroase rugăciuni. De la ea am aflat că omul se naște păcătos, primul păcat fiind faptul că s-a născut. (Se spune că mulți copii țipă și plâng după naștere pentru că-i torturează demonii, deoarece nu au îngerul păzitor de lumină pe care îl primesc la botez.) Cu asemenea convingeri religioase, am căutat să fiu o persoană bună și să fac numai fapte bune, să iubesc tot ce Dumnezeu a lăsat cu viață pe pământ. Când aveam 5 ani, am trecut printr-o întâmplare neobișnuită. Era o toamnă mohorâtă și am plecat cu mămica să paștem oile și caprele pe lunca Teleajenului. Mămica păzea oile, iar eu mă jucam cu lutul din albia râului; nu știam ce sunt jucăriile, pasiunea mea era să modelez lutul în formă de cozonaci și pâini, cum împletea mămica de Paște și de Crăciun. Eram un copil cuminte și nu făceam un pas fără să cer voie. În după-amiaza aceea de toamnă, am auzit o voce necunoscută, care mi-a ordonat: "Fugi, fugi acasă și te culcă!". Fără să-i spun o vorbă mămicii, am alergat acasă și m-am culcat. Am fost trezită mai târziu de mai mulți oameni care au intrat în casă, iar vecinul nostru, nea Badea, fără să-mi dea vreo explicație, m-a dus la malul Teleajenului, care se transformase într-o apă mare și fioroasă, cu valuri ce purtau pe creste copaci smulși din rădăcină, bușteni și leșuri de animale, pe care le luaseră în calea lor. Mămica era prinsă între ape, pe luncă, cu animale cu tot. Era ca pe o insulă și țipa disperată după mine, convinsă fiind că am fost luată de viitură și am murit. S-a liniștit când m-a adus vecinul la malul apei și a văzut că sunt teafără. Am zărit-o cum a căzut în genunchi, închinându-se. A rămas prizoniera Teleajenului două zile și două nopți. Ploaia care nu contenea a udat-o până la piele. Un băiat voinic a reușit să-i arunce o pungă cu pâine și un chibrit, de a făcut focul și s-a încălzit puțin în timpul nopții, dar s-a îmbolnăvit de pneumonie. Mai târziu, am realizat grozăvia la care amândouă am fost expuse și I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a salvat viața, pentru că, dacă aș fi rămas pe luncă lângă mămica, ploaia și frigul m-ar fi ucis.
Mai târziu, când aveam 14 ani, am plecat la Păulești, o comună de lângă Ploiești, la părinții mei naturali. Acolo mă împrietenisem cu o fată mai mare decât mine, avea 19 ani, și tatăl ei era coleg de serviciu cu tata. Mama mi-a cumpărat material de o rochiță și m-a trimis la croitoreasă, la tanti Stela, să-mi coasă rochia. Trecând pe lângă casa acelei fete, am văzut-o stând la poartă, de vorbă cu un băiat. Eu eram pe cealaltă parte a drumului și ea m-a strigat să vin să stăm de vorbă, dar eu am rămas pironită pe loc, de parcă o mână nevăzută mă țintuia. I-am spus că sunt tare grăbită, că mă așteaptă croitoreasa, și mi-am văzut de drum. Nu am mers nici 50 de metri, că am auzit o bubuitură și, când am privit în urmă, o basculantă depășise șanțul șoselei, lovind banca pe care stătuse fata. A fost omorâtă pe loc. A fost jale mare, nu am putut să mă duc la înmormântare să o văd îmbrăcată în mireasă. Mi-a rămas în minte cum era vie și cum am văzut-o ultima dată cu rochia cu imprimeuri albastre și cu părul ei desfăcut. De-a lungul vieții (acum am 45 de ani) am avut de multe ori presimțiri și îndemnuri lăuntrice. De câte ori am ascultat de ele mi-a mers bine, când nu le-am dat ascultare, m-am căit amarnic și sunt convinsă că toți avem acel înger păzitor lângă noi, numai că unii dintre noi nu vrem sau nu suntem în stare să îi ascultăm sfaturile, să trăim moral. Dacă fiecare le-ar da de pomană săracilor sau bietelor animale fără stăpân, viața ar fi mai frumoasă și Dumnezeu cred că ne-ar răsplăti după faptele și sufletele noastre și ar avea mai multă milă și îndurare de noi toți.
MARIANA ISPAS - Constanța
Vânzătorul de plante medicinale
La țărm de mare, un prieten din Eforie Sud mi-a spus următoarea istorie...
Într-un sătuc dobrogean, unui bărbat a început din senin să-i scadă puterile. A mers omul la spital, iar doctorii i-au spus familiei să-l ia acasă, pentru că obștescul sfârșit îi e aproape și ar fi bine să și-l dea pe propria pernă. Îi descoperiseră, pasămite, un cancer. Starea bărbatului s-a înrăutățit cu fiecare zi, astfel încât a ajuns să zacă neîncetat pe patul de suferință. Asta până într-o dimineață... Peste noapte, omul a visat ceva important, de vreme ce l-a găsit nevasta pregătit să plece cu noaptea-n cap la Constanța, la piață. De altfel, i-a și spus că l-a îndemnat cineva în vis să meargă să ia plante medicinale de la un vânzător dintr-o anumită piață. Zis și făcut... Merge omul în respectiva piață, găsește un vânzător de plante medicinale, îi explică acestuia cum stau lucrurile și primește un maldăr de ierburi, dimpreună cu modul de preparare a unei licori vindecătoare. Respectă întru totul cele spuse de vânzător și urmează tratamentul. De remarcat este faptul că nu a mai zăcut din ziua aceea nici măcar o secundă. Se simțea din nou în puteri și trebăluia cât era ziulica de lungă. După o vreme, din curiozitate, a mers să facă un consult medical. Ce s-au mai speriat de el medicii care îi puseseră diagnosticul!... Au zis că așa ceva nu este posibil, că ar fi trebuit să fie de mult oale și ulcele. Omul le-a spus exact cum a fost tărășenia, iar medicii l-au rugat să le aducă un pic din fiertura care l-a ridicat din morți. Dar fostul lor pacient băuse licoarea miraculoasă până la ultima picătură și nici nu mai știa din ce ierburi fusese făcută. Le-a promis, în schimb, că va merge la piață, la vânzătorul respectiv. Zadarnic l-a căutat prin toată piața pe bătrânelul care avea pe un ziar îngălbenit multe ierburi de leac. S-a gândit atunci să-i întrebe pe piețarii cu vechi state de serviciu despre soarta lui. Răspunsul tuturor a fost același: bătrânelul nu vinde în piața respectivă. Își aduceau aminte de el, dar nu fusese acolo decât o singură dată, în ziua în care îi dăduse omului nostru leacul împotriva groaznicei boli de care suferea și când, practic, îi dăruise o nouă viață...
VICTOR MIHALACHE
Rugă de ploaie
Pământul crăpase pretutindeni sub soarele dogoritor. Frunzele late de porumb se strânseseră ca niște săgeți, ca să-și păstreze dramul de apă pe care rădăcinile îl mai trăgeau din pământ. Grâul se pierdea de la o zi la alta și din loc în loc, în lan apăruseră mici deșerturi. Pe imașul satului, vite costelive smulgeau smocurile ofilite de iarbă cu rădăcini cu tot. Oamenii se uitau spre cer, se rugau și mai sperau într-o minune: "Nu-i târziu nici acu', de-ar da Dumnezeu o ploaie; s-ar mai salva încă mult din recoltă. Ar trebui scoase icoanele din biserică și făcută o slujbă în câmp", îi spuse un bătrân din sat preotului.
*
Pe vremea aceea, toată știința mea despre cele sfinte erau povestirile bunicului meu despre minunile lui Hristos, despre faptele minunate ale apostolilor și-o seamă de povestiri cu tâlc despre acele vremuri îndepărtate. De la bunica aflasem de neasemuita frumusețe și bunătate a Maicii Domnului și despre îngerii din ceruri, păzitorii binelui și mesagerii dintre Dumnezeu din ceruri și oamenii de pe pământ. Cărți sfinte nu aveau decât preotul și dascălul satului. Erau vremuri de restriște pentru popor. Lifte străine, ajutate de cozile de topor de la noi, voiau să sugrume sufletul și credința românilor. "Generațiile tinere trebuie formate după principiile marxist-leniniste. Elevii nu au ce căuta în biserici!", ne predica câte un trimis de la raion nouă, elevilor strânși în careul în mijlocul căruia flutura steagul roșu, cu seceră și ciocan. După ce coada de topor pleca, dascălii cei mai bătrâni ne priveau zâmbitori și noi pricepeam din zâmbetul lor cât preț trebuia să punem pe vorbele trimisului de la raion.
*
Satul se adunase cu mic cu mare în fața bisericii. Nu lipsea din alai nici piticul satului, nici ologul, nici nebunul. Oamenii duceau în mâini sfeșnice, prapuri și icoane vechi, scoase din biserică. Preotul înalt, cu barbă și plete, citea din cartea bisericească, dascălul îi ținea isonul, bătrânii smeriți îi urmau îndeaproape, apoi bătrânele satului, tinerii, iar noi, copiii, care nu pricepeam îndeajuns necazul pe care îl aducea seceta, alergam înaintea alaiului, ne opream până alaiul se apropia și iar ne pierdeam în zbenguiala noastră nevinovată. Alaiul s-a oprit în câmp, lângă sprânceana pădurii, noi, copiii, ne-am potolit din zbenguială, și toată suflarea părea încremenită, auzindu-se doar cântecul păsărelelor din pădure și predica plină de patos a preotului. Soarele dogorea și în zare aerul încins plutea ca niște valuri deasupra pământului, câmpul părea o mare, iar văzduhul părea plin de zămisliri ale închipuirii omenești. "Îndreaptă-ți, Doamne, bunătatea Ta către noi, ne rugăm Ție și oștilor Tale cerești...", auzeam pe preot rugându-se. Încet, încet, gândurile mele zburau către povestirile bunicului despre vremurile când Hristos se plimba pe pământ cu apostolii, urmat de mulțimea noroadelor și de îngerii din ceruri, despre care îmi povestise bunica.
*
Nici n-am simțit că preotul își terminase predica și că alaiul plecase înapoi spre sat. Când m-am uitat în depărtare, ca din senin, un ciulin se rostogolea peste câmp, mânat parcă de o mână nevăzută. Apoi alți și alți ciulini îl urmară. Vântul se porni de-a binelea și prinse ciulinii într-un vârtej, înălțându-i în văzduh. Dinspre zare se văzu un fulger, apoi se auzi un tunet și cerul prinse să se întunece de nori. Cântecul păsărelelor se împuținase. Un popândău ieșise din adăpostul lui din pământ și sta proptit pe picioarele din spate, adulmecând. Departe se vedeau păstorii cum își mânau turmele spre adăposturi. Trupul îmi fu cuprins de o furnicătură când aerul cald, de deasupra pământului, a fost sărutat de aerul rece, venit dinspre nori. Am văzut cum primele picături de ploaie cădeau pe pământ ca pe o plită încinsă. M-am ghemuit la adăpostul unei tufe de iasomie sălbatică. Ploua de-a binelea. Din adăpostul meu, simțeam în nări mireasma proaspătă a florilor.
CONSTANTIN NEDELCU - Brașov
Rozariul
Când bunica s-a măritat cu bunicul, a găsit o casă plină cu zece copii, moștenire de la prima soție, care murise bolnavă de TBC. Deși era doar o fată în vârstă de 15 ani, faptul că venea de la țară (dintr-un sat din Sălaj) și era învățată cu munca și cu greutățile vieții a ajutat-o să se descurce. Nu doar că i-a crescut pe orfani, dar a născut ea însăși alți zece prunci, devenind mama a douăzeci de copii. Spre sfârșitul vieții, după moartea bunicului, când unchii și mătușile mele erau de multă vreme la casa lor, mama a adus-o pe bunica la noi. Și, de parcă destinul n-ar fi încercat-o destul, "Muca", cum îi spuneam, ne-a mai crescut și pe noi, două fete și un băiat, după ce părinții noștri, atât tata, cât și mama, au fost arestați din motive politice. Săracă și disperată, împărțind pensia ei amărâtă la patru guri, bunica și-a găsit unic sprijin în rugăciune și-n Dumnezeu. Se ruga de dimineață și până seara, indiferent de muncile pe care le îndeplinea, postea amarnic, cu pâine și apă, de ajunsese numai piele și os și, pe măsură ce timpul trecea, nouă ni se părea că-începuse să semene cu un înger dintr-o icoană pe care o atârnase deasupra patului. De altfel, odăița ei se transformase într-un mic paraclis, plin de candele și icoane, între care trona un crucifix cu un Crist răstignit, pe care bunica îl adora. Seara, când se așeza în fața lui, în genunchi, ridicându-și privirile spre lumina albastră a ferestrei, chipul ei bătrân și brăzdat se îmblânzea, trăsăturile își pierdeau contururile apăsate, sub ochii noștri bunica se umplea de lumină și se transforma în îngerul atârnat în cui. Cu toată responsabilitatea maturității de-acum, afirm că întreaga ei făptura chiar devenea, într-un fel, transparentă și luminoasă.
La rugăciunile de seară ale bunicii participam obligatoriu și noi. Deși n-aveam mai mult de 7-8 ani, eram convinși toți trei că ele ne vor aduce părinții acasă. De altfel, răspândeau atâta pace și împăcare, încât deveniseră un suport moral pentru noi.
Într-o seară, pe când bunica rostea pe rozariu o rugăciune (suntem greco-catolici), am observat uluită că trupul ei începe să crească, că se subțiază și se alungește, acoperind crucifixul de pe pervaz. I-am făcut un semn surorii mele, îngenuncheată în stânga mea (fratele nostru lipsea de acasă), dar din expresia uluită a chipului ei, am înțeles că vedea același lucru ca mine. Noua înălțime a bunicii a durat până la sfârșitul rozariului. Capul ei, care de obicei ajungea sub pervazul ferestrei, îl depășea acum cu cel puțin 30 de centimetri, fără ca genunchii ei, așezați pe o pernuță de lână, să se ridice în văzduh. Nu plutea! Pur și simplu se alungise, gâtul mai ales îi crescuse într-un mod disproporționat. A doua seară, fenomenul s-a repetat, de data asta și în prezența fratelui meu. De cum a început să se roage, trupul bunicii a pornit din nou să crească, să se înalțe, asemenea unui aluat. Fără să-i spunem nimic, am hotărât ca în seara următoare s-o măsurăm. Era atât de dedicată în rugăciune, atât de transpusă, încât nu realiza ce se întâmplă în jurul ei. Zis și făcut. Înarmat cu un metru de tâmplărie, a doua seară, când bunica a început din nou să se roage și să crească înspre tavan, Anton s-a furișat în spatele ei, măsurându-i noua dimensiune. Sora mea a scris înălțimea pe un caiet: îngenuncheată, Muca măsura 1 metru și 50 de centimetri. A doua zi dimineața, înainte de plecarea la școală, Anton a pretextat că nu și-a făcut o problemă la matematică, pentru că îi lipsesc niște dimensiuni. Ca să risipească orice bănuială, ne-a pus pe toate trei în genunchi, măsurându-ne cu același metru de tâmplărie. Credeți sau nu, bunica "își revenise" fiind mai scundă cu 30 de centimetri decât în ajun... În încheiere, menționez că mai păstrez și astăzi caietul acela, cu scrisul nesigur al surorii mele, fiindcă întâmplarea m-a tulburat. Mai târziu, povestindu-i-o unui cunoscut, el mi-a spus că alongațiile sunt frecvente printre călugării mistici, unii dintre ei izbutind chiar să se desprindă de la pământ.
prof. DOINA TĂMAȘ - Valcău de Jos, jud. Sălaj
Maria din Dovînga
În Masivul Racovăț, de pe teritoriul localității Ilovița, din județul Mehedinți, cu multă vreme înainte de anul 1900, se afla un mic grup de case ascunse în pădurile seculare, din cauza turcilor care aveau o garnizoană în insula Adakaleh, de unde făceau incursiuni de jaf prin împrejurimi.
În urma cumplitei molime de ciumă pe care istoria o precizează în veacurile trecute, cea mai mare parte din această populație a dispărut, și cei rămași în viață au părăsit locul și s-au mutat în localitățile vecine.
Pe locul acela nu au mai rămas decât morminte și încă și astăzi se mai zice la "Cracul cu morminți". Alături, tot în zona respectivă, în locul unde se aflau casele, și acum se zice "la Ciumini". Întregii zone i se mai zice "Dovînga".
După părăsirea așezării de cei rămași în viață, multă vreme, un spirit care apărea numai noaptea și lua chipul unei femei deosebit de frumoase ce cânta mereu a bântuit locurile din împrejurimi, până spre localitățile vecine, Negrușa și Moisești. Probabil că acest suflet zbuciumat își căuta rudele care dispăruseră, lovite de ciumă sau se mutaseră în altă parte. Oamenii au botezat-o "Maria din Dovînga". Cântecul ei se muta foarte repede la distanțe destul de mari. Dacă pe drum se afla din întâmplare vreun bărbat, îl striga pe nume, iar dacă nefericitul făcea imprudența să-i răspundă, îi pornea imediat sângele pe nas.
Se apropia numai de bărbați și fugea de femei. Legenda spune că unii bărbați au avut chiar relații de dragoste cu ea și, dacă făceau imprudența să povestească, mureau în mod misterios. Bătrânele satelor îi sfătuiau pe cei care plecau noaptea și se auzeau strigați pe nume să nu-i răspundă și totdeauna să-și ia soțiile cu ei.
În războiul din 1916, întreaga zonă a fost ocupată de trupele române, sub comanda generalului Ion Dragalina. În furtuna luptelor ce se dădeau zi și noapte, pădurile au fost răscolite de gloanțe și proiectile. Trupele române s-au retras, iar zona respectivă a fost ocupată de trupele austro-ungare. Cum frontul se muta mereu, regiunea a rămas mai multă vreme pustie. Când locuitorii satelor ce fuseseră mutați în alte localități au revenit și situația s-a liniștit, "Maria" a mai apărut de vreo câteva ori, după care a dispărut definitiv. Acest suflet de femeie poate își striga cu durere viața ei secerată de cumplita molimă, poate își cânta iubirea ei neîmplinită, și totul a intrat în legendă sau într-o dimensiune pe care noi încă nu am descoperit-o.
Au mai rămas doar denumirile locurilor care amintesc de vremurile trecute și de această apariție fantomatică.
STELIAN BORDEA - Negrușa, jud. Mehedinți