Aprind candela de sub icoana Sfintei Fecioare. Are mâinile împreunate şi privirea ridicată către cer. Se roagă. O rog şi eu cu umilinţă să-mi dăruiască dimineţi liniştite şi cuminţi ca aceasta care tocmai începe. O rază timidă de soare îşi face loc prin geam şi mă anunţă că o nouă zi se naşte. Îmi umplu plămânii cu aer rece, curat. Îmi spăl faţa cu apă proaspătă şi mă uit către răsărit. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru minunea de a-mi dărui o nouă zi. Inspectez ograda. Găinile şi-au început concertul obişnuit. Albe, roşii, negre, cu pene în toate culorile, îşi vorbesc, se ceartă, se plimbă, îşi împart sau îşi dispută un grăunte sau o biată râmă care le-a căzut victimă. Cocoşii anunţă deşteptarea umflându-şi piepturile. Bat din pinteni, bat din aripi, şi înţelegi imediat cine este mai-marele ogrăzii. Ghemotoacele de puf îşi fac şi ele de lucru pe lângă grijulia cloşcă. Ferească-l Dumnezeu pe Pisi să se apropie de vreunul din puii ei... În coteţul iepurilor e veselie mare. Sar, se joacă, fac tumbe. Cine alta decât Delmi, căţeaua cea credincioasă şi galeşă, mă iubeşte mai mult şi mai mult, şi sare pe mine, mai mai să mă pună jos, ca să-mi poată linge obrazul? N-am încotro şi mă tăvălesc cu ea în iarba încă plină de rouă, să-i răsplătesc declaraţia de dragoste. Mă uit către ghivecele mele. Le vorbesc, le alint, le mut un pic mai către soare. Le ud din belşug cu apă din fântână. Muşcatele albe au înflorit, cele roşii au boboci. Cactuşii stau ţepoşi şi mândri. Să nu uit cumva să povestesc de trandafirul din colţul curţii. De primăvara, devreme, şi până aproape ce cade prima brumă, el înfloreşte. Flori după flori, galben-aurii. Şi să nu uit nici de straturile de ochiul-boului care străjuiesc grădina de legume. Ele chiar sunt mândria mea.
Odată vizita încheiată, e timpul pentru o cană cu ceai. O beau cât este încă linişte, până când minunea cu ochii albaştri nu s-a trezit. Apoi urmează pregătirile pentru o nouă zi de şcoală. "Să fii cuminte, atent, curat, să nu uiţi lecţia, să nu uiţi că te iubesc." Poarta se trânteşte în urma lui şi eu şi ursul de pluş, şi Batman, şi Peter Pan rămânem într-o plăcută aşteptare, până ce se va întoarce acasă, ca să ascultăm din nou poveşti despre matematică, citire, desen şi domnişoara învăţătoare.
Delmi sare veselă pe lângă mine, în felul ei de a mă ruga să mergem la plimbare. Ca de fiecare dată, mă înduplecă şi plecăm amândouă către islazul din spatele casei. Soarele străluceşte. Nici un norişor pe cer. Alergăm amândouă. Eu mai puţin. Mă culc în iarba moale şi închid ochii. Ascult cântecul gâzelor. Peste câteva luni, pe câmpul din faţă vor înflori florile mele preferate, flori de floarea-soarelui. O să culeg în fiecare zi şi o să-mi împodobesc casa cu ele.
Acuşi se face de prânz şi în bucătărie va trebui să miroasă plăcut, a "ceva bun". Vreau să pot răsplăti povestea unei note de 10. Mă întorc cu respect şi recunoştinţă către icoana Sfintei Fecioare. O rog să-mi dăruiască mereu dimineţi liniştite şi cuminţi ca aceasta.
MARIA BARBU - Giurgiu
Să trăieşti! Asta e fericirea!
* Să se agaţe de tine, pe neaşteptate, un ciulin, dornic să-şi răspândească seminţele cât mai departe în lume şi tu să-l desprinzi de pe tine, să-l arunci, înapoi, pe câmp.
* Să ţi se dăruiască o băsmăluţă înnodată şi plină cu nuci, un măr ionatan şi multe vorbe de suflet - ţie, cel care şi-a pierdut demult dărnicia.
* Să porţi de mână un orb înalt şi distins, şi tu să ai acasă cearşafuri albe, brodate cu cireşe roşii şi frunze verzi.
* Să-ţi speli, zi de zi, pântecele tău de femeie care n-a născut niciodată, şi să dai, dimineaţă de dimineaţă, boabe de grâu unei tinere perechi de guguştiuci.
* Să-l vezi câteodată pe bunul tău, în cămaşa lui albastră ca o floare de in, cum îţi arată, cu mâna întinsă, pământurile furate de CAP. Şi a doua zi, când te trezeşti dimineaţa, să-I mulţumeşti bunului Dumnezeu că pământurile sunt acum ale tale...
* Să alergi la nesfârşit, cu câinele tău, prin iarba înaltă şi verde, să te trânteşti gâfâind pe pământ, şi câinele, fericit, să te lingă pe obraz.
* Să asculţi muzica lui Vivaldi şi să simţi cum ţi se aşează, încet, o aripă de înger peste suflet.
* Să fie o noapte cu lună, să dormi şi să visezi din nou - de data asta pe străbunicul tău, Gheorghe, mai înalt şi mai slab decât îl ştii din cele două fotografii care au rămas după el. În vis, el să te privească blând, să-ţi ceară de mâncare şi o ţuică. A doua zi, dis-de-dimineaţă, să te apropii sfioasă de un bătrân cerşetor, să-i dai de mâncare o mămăligă şi de băut o ţuică, să-ţi ceri iertare că n-ai să-i dai mai mult, mai bun, să-l întrebi cum îl cheamă, şi el să-ţi răspundă: Gheorghe.
* Să-ţi fie dor de liniştea deplină de pe malul acela de lac, unde stăteai, la pescuit, alături de tatăl tău. Să-ţi fie dor de zâmbetul lui de tată-copil, de ochii lui strălucitori şi plini de mândrie pentru fata lui cea frumoasă şi deşteaptă, ca nimeni alta în lume.
* Să te prindă ploaia, s-o primeşti ca pe un dar al cerului, s-o laşi să te pătrundă până la piele şi dincolo de ea. Să simţi cum te spală de toate păcatele tale de om şi te lasă curat ca un prunc.
* Să ai curajul să înfrunţi privirile mirate, neliniştite sau dispreţuitoare ale celor care nu înţeleg că nu-ţi părăseşti ţara, pentru că îţi place cerul ei variabil, mai mult noros, pentru că îţi place să lupţi şi să învingi, pentru că îţi plac culorile drapelului românesc, pentru că îţi plac oamenii ei plini de lumină şi atât de puternici...
* Să-ţi aminteşti dimineaţa în care ai descoperit Biserica şi pe Dumnezeu. Biserica mică şi, în aparenţă, pustie, unde mâncai anafură dintr-un castronaş - pus acolo anume - şi care era locul în care reveneai mereu, pentru că te simţeai cel mai ocrotit copil de pe lume. Locul unde te veghea cineva mare şi bun. Un cineva după care te uitai tot timpul în jur, să-l descoperi. Acel cineva după care şi astăzi te uiţi mereu, în acelaşi loc.
* Să vrei să ajungi pe Luceafăr şi, odată ajunsă acolo, să-l mângâi un pic pe scoarţa strălucitoare şi să-l rogi frumos să-ţi împlinească o mare dorinţă: să nu-ţi mai electrizeze nopţile, luminând în fereastra ta. Apoi să revii repede pe cealaltă planetă albastră - pe Pământ -, unde te aşteaptă cei dragi sufletului tău: toate cărţile necitite, câinele, toţi ciulinii din lume, luna, soarele, ploile, visele, turturelele, frunzele, norii, merele, amintirile, nucile, iubitul - care chiar dacă nu e lângă tine - există... Să trăieşti! Aceasta e fericirea!
DANIELA PANAIT - Bucureşti
Scândura din gard
Sunt un copil de ţărani, născut într-un sat din mijlocul Moldovei. Copil pentru care mirosul de benzină lăsat în urmă de câte o maşină care străbătea în fugă uliţa satului, stârnind praful de nu se mai vedea vârful mărului în care stam cocoţată, mă făcea să visez la splendorile unei lumi pe care nu o ştiam, dar pe care mi-o imaginam. O lume de poveste, cu sumedenie de lumini aprinse în noapte (în sat aveam doar un singur bec, atârnat în vârful stâlpului la moş Grădinaru), o lume în care copiii puteau să mănânce ciocolată în voie, puteau să se tragă în scrâncioabe şi să se dea pe tobogane, să meargă la cofetărie, întocmai cum îmi povestea mama, când se întorcea de la târg. Atât de mult mi-am dorit să văd şi eu aceste minunăţii, încât nu m-am lăsat până nu am convins-o să mă ia şi pe mine la oraş - nu să mă dau în scrânciob ca boierii de-acolo - ci ca să vindem mere şi pere, prune şi câte alte fructe al căror miros îl simt şi azi, de aici de departe. Dar pentru mine, ele nu aveau importanţă, trăiam numai la gândul îngheţatei pe băţ, învelită în hârtie albastră, pe care aveam s-o mănânc de îndată ce mama va vinde câteva kilograme de mere sau pere la târg.
A trecut timpul şi am lăsat în urmă copacii, colbul drumului, becul atârnat în vârful stâlpului din faţa casei şi am plecat în lumea la care nu o dată visasem. Cine să-şi fi imaginat pe atunci că singurul loc în care aveam să fiu fericită cu adevărat urma să rămână căsuţa împrejmuită de copacii grei de flori primăvara, căsuţa peste care iarna se ridicau nămeţii, dealuri albe pe care mă căţăram îmbrăcată cu un palton lung, de-al tatei. Ca şi cum n-ar fi fost destulă această îndepărtare, soarta a vrut să ajung şi mai departe, în America. Am plecat şi am luat cu mine singura mea avere, fetiţa. Acum stăm seara, în faţa ferestrei deschise, şi cum golful e la o palmă de loc de casă, copila îmi spune: "Mama, miroase a mare!". "Da, mamă, miroase", îi răspund. Şi ea deapănă mai departe: "Mi-e aşa de dor de marea noastră de-acasă, mi-e dor de dealurile noastre, de Bucium, de dealurile de pe Copou, de mirosul florilor de tei... Ţie nu ţi-e dor, mamă?". Mă uit la ea şi-i răspund: "Ba da, mi-e dor, mi-e dor şi mie de-ACASĂ, mi-e dor de Iaşi, de Copou, dar pentru mine acasă e mai ales acolo, în satul înşiruit de-o parte şi de alta a râului Jijia, satul copilăriei mele.
Unde or fi zburat toate? Ce s-o fi făcut cu mirosul de cozonac cu care se umplea toată ograda, când scotea mama tăvile din cuptor? Ce s-o fi întâmplat cu mieluţii pe care-i aduceam în braţe de pe deal, seara, când veneam cu oile de la păscut? Unde or fi dispărut aguzii, în vârful cărora îmi atârnam mărţişorul, pe la jumătatea lui Martie, ca să mi se îndeplinească toate dorinţele? S-au dus toate, dar eu le am aici, în sufletul meu, imagini atât de vii, încât văd o scândură desprinsă dintr-un gard ce se zbate în bătaia vântului, văd movila de nisip pe care stam şi plângeam, pentru că mama mă considerase prea mică să merg şi eu la ziua recoltei, cu surorile mele mai mari. Mai văd şi acum pământul zbicit de soarele primăverii, pe
Dacă aş putea să dau timpul înapoi, nu mi-aş dori să trăiesc în altă parte, decât acolo, în sătucul despicat drept în două de râu, înconjurat de copaci şi potopit de fumul care se ridica alene deasupra satului, pe înserate...
FLORENŢA MIHAI - SUA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
