Într-o zi din decembrie, anul trecut, mi-a venit o idee: ce-ar fi să-i fac o vizită prea bunului domn Grumăzescu, vestitul anticar de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi, poate unul dintre ultimii adevăraţi anticari din România? Ştiam despre el că este posesorul celei mai importante colecţii din ţară de documente originale despre viaţa şi opera lui Eminescu, al unei colecţii de elzeviruri, cărţi liliput şi alte nenumărate cărţi şi obiecte excepţionale.
Am plecat cu două zile înaintea Crăciunului, cu un tren de noapte supra-aglomerat, din care am coborât pe peronul gării din Iaşi, pe jumătate viu, dimineaţa la ora 6. Am ezitat să merg direct la dânsul la ora aceea imposibilă, dar insistenţa cu care la telefon mă invitase să vin indiferent de oră şi mai ales gerul năprasnic în care aterizasem mi-au risipit reţinerile. Mi-a deschis uşa anticariatului, zâmbindu-mi amabil şi asigurându-mă, după avalanşa de scuze pe care o debitam, că va fi bucuros să bem un ceai fierbinte împreună... În aşteptarea licorii fierbinţi privesc împrejur. Odaia e plină de cărţi. Biroul de lucru e astfel amplasat, încât duce cu gândul la catedra unei săli de clasă. Un portret imens al lui Eminescu, împreună cu câteva versuri din "Somnoroase păsărele", imprimate cu litere de o şchioapă (în română şi japoneză!), pe o mare pânză albă, domină peretele din spatele biroului. Doi motani uriaşi dau târcoale, privindu-mă buimăciţi de somn. Dar gazda aduce ceaiul, care abureşte aromitor. Mă pregătesc să aflu misterul unuia dintre ultimii mari anticari din România.
Jurământ cu Eminescu
Un colţ din vitrina anticarului
- Pasiunea nu se termină niciodată. Cu pasiunea te naşti. În această lume a obiectelor de valoare eu am intrat în calitate de colecţionar. În copilărie, pe la 13-14 ani, am avut un accident şi o perioadă nu am putut vedea. (Acum văd cu ochiul stâng, iar dreptul aşa şi-aşa, suficient cât să mă feresc de proşti!) Ei bine, în spital, când începeam din nou să văd, mi-a căzut în mâini o carte de versuri (mai bine zis, un ciot de carte, pentru că nu avea nici copertă, nici cuprins) din care citeam pe ascuns, cu lupa, pentru că medicii nu-mi permiteau să fac eforturi oculare. În 1960, în octombrie, am mers acasă, la Târgu Neamţ. Intrând în librăria oraşului, mi-a picat în mână o carte în care am descoperit poeziile pe care le citisem în spital. Am dat la pagina de titlu. Pe coperta unu, faţa doi, era imprimată prima poză a lui Eminescu, ca student la Viena. Privind-o, mi-am spus: "Doamne, acesta este EMINESCU! Tot ce a scris acest Om şi s-a scris despre el, voi strânge". Nu ştiam de ce mi-am făcut acest jurământ, şi nici că el avea să-mi influenţeze cursul vieţii. Mergând pe urmele lui Eminescu, am reuşit să intru în posesia multor obiecte vechi, a început să mă pasioneze trecutul, în toate aspectele lui (cărţi, apoi tablouri, icoane, bronzuri, argintărie, porţelanuri, cristaluri, bancnote, monede, timbre şi tot aşa). Am fost omul care am strâns orice, de la cutii de chibrituri până la şerveţele, iar când am găsit la cineva un obiect care mă interesa, dacă acel cineva colecţiona şerveţele, îi dădeam şerveţele, iar eu primeam obiectul care mă interesa. Aşadar, am început ca şi colecţionar şi, după Marea Îngrămădeală (eu nu am s-o numesc niciodată Revoluţie, pentru că nu a fost), m-am gândit ce aş putea face, ce mi-ar fi plăcut să fac. Şi atunci m-am făcut anticar.
Galeria marilor anticari
În faţa prăvăliei
- Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când ţin în mână o carte de la 1400, să zicem, sau 1500, o raritate, simt în corpul meu că acei oameni care au zămislit-o vor să îmi transmită prin timp ceva. Un distins profesor, Mihai Drăgan, de la Universitatea din Iaşi, deja plecat în lumea umbrelor, mi-a lansat şi prefaţat în 1979 prima expoziţie dedicată lui Eminescu, organizată în Şcoala Domnească, unde au învăţat Ion Creangă şi Vasile Conta. După expoziţia mea, şcoala a devenit Muzeul de Istorie al Târgului Neamţ. Profesorul Mihai Drăgan a spus că Grumăzescu şi-a făcut dintr-o pasiune o profesie. Şi avea dreptate. În această lume nu există vreo şcoală sau vreo facultate de anticari. Ei, în general, se formează din tată în fiu. Dar, aşa cum se ştie, tăvălugul comunist a nivelat totul la nivelul lor, la nivelul lor mic, şi această tagmă a anticarilor a cam dispărut. Marea mea şansă a fost să cunosc câţiva oameni deosebiţi, dintre care pe unii îi pot considera chiar mentori. Aici îl putem aminti pe Radu Sterescu, fostul bibliotecar al Casei Regale. Nu puţini i-au trecut pragul. Chiar în perioada comunistă, el avea acasă anticariat particular, unde puteai găsi cărţi minunate, multe dintre ele interzise de regim. Se ştie că a făcut de mai multe ori închisoare, pentru tot felul de anecdote, dar tot Gheorghiu Dej îl scotea. Ca şi pe Păstorel, de altfel, Păstorel, care avea atât de drag comunismul, precum se vede şi din epigrama aceasta: "Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus,/ Ca să te vadă popoarele.../ Sau fiindcă-ţi put picioarele?".
Spuneam că Radu Sterescu, acest om hâtru, prin mâna căruia au trecut cele mai fantastice cărţi ale bibliotecilor din România, cărţi aduse, sub auspiciile Casei Regale, din străinătate, de la diverse licitaţii, cu vaporul sau cu trenurile, m-a luat sub aripa lui şi, adesea, îşi dezlega limba şi îmi povestea trecutul unor cărţi, cum trebuie răsfoită cartea, ce trebuie să căutăm şi să găsim la ea. Printre prietenii mei, mari iubitori de carte, vreau să îl evoc pe Ion Rogojanu din Bucureşti, un mare om de suflet, deţinător al unor importante valori culturale româneşti, dar şi pe domnul Mihuţ, anticar la Curtea Domnească. Nu ştiu cu câtă pricepere fac eu lucrul pe care îl făceau vestiţii anticari, dar am convingerea, prin faptul că mă caută atâta lume, că sunt util. Şi ca să vă răspund la întrebare: desigur, nu-mi pot permite eu, acum, să mă iau în tărbacă cu nimeni, dar ne punem o întrebare: dacă Eminescu ar fi avut diploma aceea pentru care s-a zbătut Maiorescu, dacă Caragiale ar fi avut o diplomă cine ştie de unde, Sadoveanu ar fi avut vreo diplomă de la cine ştie ce mare facultate, ar fi scris lucruri mai valoroase decât cele pe care le-au scris? Rostul cartoanelor este doar atunci când vrei să urci mai sus. Eu mi-am dorit totdeauna libertatea, răgazul de a răsfoi o carte bună, să ascult o muzică bună, să pot recita unei femei distinse o poezie frumoasă, pentru că, în definitiv, care este farmecul vieţii? În anul 2000, când a fost declarat anul Eminescu, mi s-a oferit şansa de către Unesco să reprezint România cu o amplă expoziţie documentară Eminescu, la Strasbourg, care s-a bucurat de o înaltă apreciere. Apoi la Bruxelles, am fost invitat la Parlamentul European, unde expoziţia mea a fost prezentată de către Jersy Buzek, pe atunci preşedintele Parlamentului. În decursul a peste 30 de ani, am realizat foarte multe expoziţii Eminescu şi carte veche românească în ţară şi în străinătate. Cu ocazia acestor expoziţii, vă asigur că nimeni nu mi-a cerut nici un carton (diplomă).
"Esenţial este să citim ce-a scris Eminescu cu mâna lui. Nu ce zice unul şi altul despre el"
O parte din elzeviruri
- Vreau să vă spun că mi-au trecut prin mâini mii de cărţi dedicate lui Eminescu, au venit editori distinşi care mi-au spus: "Domnule, ai citit atâtea şi atâtea, scrie o carte despre Eminescu" şi le-am răspuns că nu pot. Simt că nu am vână să scot ceva care să mă reprezinte cu adevărat, pe măsura muncii mele de până acum. Eu am înţeles că harul, talentul meu, a fost acela de a descoperi cărţile, documentele, şi a le pune pe masa cercetătorilor, nu de a le scrie eu. Ce-ar fi fost să scriu o carte despre Eminescu, un editor mai zburlit la creier ca mine să o publice, şi apoi să râdă lumea de mine? Şi aşa se râde destul de alţii care, în loc să ni-l aducă pe Eminescu în prim plan, l-au împins undeva în spate, de îl vedem acum aşa, ca printr-o pătură. Nu. Esenţial e să citim opera lui Eminescu, ce a scris el cu mâna lui, nu ce zice unul şi altul despre scrierile lui.
- V-ar fi plăcut să faceţi comerţ de antichităţi pe malurile Senei?
- Iată stimate prieten o întrebareee...frumoasă! Am vizitat Parisul, am mers şi pe malurile Senei. Acolo, buchiniştii, chiar dacă nu mai sunt ca cei de altădată, o duc bine, sunt respectaţi, ajutaţi de autorităţi. Poate cu altă ocazie aş putea să vă spun de câte ori am avut posibilitatea în perioada comunistă să o şterg din ţară. Dar m-am gândit: Doamne, să nu văd eu răsăritul soarelui pe firul Ozanei mele, să nu văd Cetatea Neamţului, să nu-mi văd prietenii, dar mai cu seamă duşmanii, care să mă vadă că sunt vesel şi trăiesc?! Nu am putut. Eu am avut un proiect cu mulţi ani în urmă, ca pe malul Bahluiului, la Iaşi, să realizăm spaţii pentru buchinişti ca pe malul Senei, că avem destui oameni cu cărţi, dar şi cititori în Iaşi. Din păcate, ideea mea nu a prezentat interes pentru autorităţi. Nu am reuşit, deşi Iaşiul merită.
"Academia liberă Păstorel Teodoreanu"
Patima lecturii, boală fără leac
- Sunteţi implicat într-o mulţime de proiecte sociale şi culturale, iar anticariatul dvs. este gazda multor evenimente. Ce ne puteţi spune despre toate acestea?
- Zilnic, în anticariatul meu se întâmplă ceva: o lansare de carte, un recital de poezie, chiar mici concerte sau spectacole de teatru. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar pot spune că acest lăcaş şi-a pus amprenta asupra vieţii culturale a Iaşilor, şi nu numai. În cartea de onoare puteţi vedea însemnările multora din personalităţile româneşti şi din străinătate care mi-au trecut pragul: Ion Caramitru, Johnny Răducanu, Ştefan Iordache, Horaţiu Mălăele, Ovidiu Iuliu Moldovan, Mihai I, rege al României, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi, Jose Luis de la Cuesta (Preşedintele Institutului de Criminologie), Dr. Anton Friedl (Prof. Dipl.-Ing), Francois Jost (Profesor de la Universitatea Sorbona) şi alţii - au scris mărturii în cartea de onoare a anticariatului meu. În acest Anticariat, de circa douăzeci de ani, îşi are sediul Academia Liberă Păstorel Teodoreanu, una dintre cele mai bune şcoli de epigramă şi umor din România, înfiinţată cu 38 de ani în urmă. După Marea Îngrămădeală, nu i-a mai primit nimeni pe gratis, nicăieri, şi atunci i-am primit eu aici. Academia Liberă Păstorel editează începând din 2011 revista "Scârţ!" (pe care v-o recomand cu căldură). Aici funcţionează Primul Teatru de Buzunar din România, cu 50 de locuri, precum şi Societatea Elevilor din jud. Iaşi. De când activez în spaţiul public, din 1979, am fost invitat la tot felul de grădiniţe, aziluri de bătrâni, şcoli, universităţi. Eu mă căram cu cutiile de cărţi, făceam expoziţia, Caramitru recita, pleca, şi eu rămâneam cu expoziţia acolo. Trebuie să vă mai spun că eu, imediat după Marea Îngrămădeală, am fost în Basarabia consilier la Primăria din Chişinău, un fel de diplomat neoficial. Am avut şi eu rolul meu acolo. Am luptat pentru deschiderea primei rute de autobuz Iaşi-Chişinău. Am adus primii elevi prin societatea To Co No (Totul Copiilor Noştri) la liceul Negruzzi din Iaşi, 75 de copii. Primii copii de peste Prut veniţi legal în România după război. Am avut expoziţie Eminescu la Chişinău, la Muzeul de Istorie. Dar într-o zi, au venit la mine nişte dulapuri vorbitoare şi mi-au spus că dacă în şapte zile nu părăsesc Basarabia, pentru cel puţin zece ani, nu răspund de viaţa mea. Ce era să fac? Mi-am făcut bagajul şi am venit acasă. 14 ani nu am călcat acolo. O foarte lungă perioadă am fost preşedintele societăţii Pro Basarabia şi Bucovina. Chiar şi astăzi, basarabenii care trec pe aici poposesc la mine, indiferent de oră, îmi bat la uşă, şi spun "Dumitru, şi faşim, c-am pierdut trenul di Bucurieşti" sau vin din Bucureşti şi au pierdut trenul spre Basarabia şi îi bate ploaia şi vântul şi eu îi primesc şi stau cu ei de vorbă, le pun ceva de mâncare în faţă, şi ne răcorim sufletele, cu poveştile noastre moldoveneşti.
Casa cu minuni
Teatru printre cărţi
- Vorbiţi-ne puţin despre proiectul dumneavoastră de a crea cea mai mare bibliotecă privată din ţară. În ce constă de fapt acest proiect?
- Ce se întâmplă... De-a lungul activităţii mele de 53 de ani, am strâns zeci de mii de cărţi, şi nenumărate obiecte de valoare. Este evident că nu am spaţiul necesar de a le expune pe toate. Şi atunci, m-am gândit să înfiinţez o bibliotecă publică, în care să expun cea mai mare parte a cărţilor şi manuscriselor pe care le-am strâns de-a lungul vremii, pentru că eu consider că nu este corect ca un singur om să se bucure de toate acestea. Ideea mea a fost primită cu aprecieri, dar bineînţeles că nimic nu s-a concretizat, în ciuda insistenţelor mele, şi asta, ani şi ani de-a rândul. Abia recent, domnul Maricel Popa, de la Tehnoton, un om de afaceri şi în acelaşi timp un om de mare ţinută spirituală din Iaşi, mi-a oferit un spaţiu de câteva sute de metri pătraţi la societatea lui, un spaţiu pe care mi l-a amenajat cu rafturi de arhivă, unde am dus deja circa 50.000 de volume. Şi carte rară, deosebită, manuscrise. Am peste 4000 de cărţi cu autografe. Am autograf Mircea Eliade, am Odobleja. Am, de asemenea, o colecţie de manuscrise Minulescu şi multe altele. Şi în afară de cărţi, deţin şi o colecţie de obiecte muzical-mecanice, gramofoane, patefoane, leirofoane, tot felul de jucării, cutii, instrumente, aparate foto, aparate de proiecţie vechi. Am un Lumière1 făcut la fabricile Lumière la Paris, unul din generaţia acelui aparat cu care s-a proiectat primul film din lume, cel din 1895, cu ieşirea muncitorilor din fabrică. Deţin o colecţie de cărţi liliput şi elzeviruri, care sunt, aşa cum se ştie, un model de rafinament tipografic. Ele sunt cât un pachet de ţigări, mai groase ceva. Printre acestea, manifestul Kaiserului german pentru declanşarea primului război mondial 1914, pe care soldaţii îl purtau la gât ca pe un talisman. Nu e mai mare decât unghia de la mână. Am o cărţulie foarte mică cu jurământul olimpicilor de la Montreal 1976, când se ştie, toate calculatoarele s-au blocat pentru că pe lângă Pământ trecea o cometă. Ştiţi cum se numea, nu? Nadia Comăneci! Şi apoi, cartea cea mai mică din România se află aici, în acest anticariat, iar eu o expun adesea. Are 3 pe 3 mm, conţine Luceafărul de Eminescu şi a fost scrisă într-un an şi opt luni, cu fir de păr de ied. Poate fi citită cu punct şi virgulă, la microscop. Am o colecţie de documente originale Jules Verne, alta despre viaţa lui Napoleon, cu care de altfel am fost invitat să fac o expoziţie în Corsica. Nu e bine ca un singur om să se bucure de toate acestea. Pentru că am mai spus-o şi o spun din nou, acuma: ceea ce am făcut eu nu am făcut de unul singur, am făcut cu ţara, cu cei care m-au iubit, m-au apreciat, dar şi cu cei care nu m-au iubit şi nu m-au apreciat, şi cărora le sunt de asemenea recunoscător, pentru că m-au stimulat să-i conving că sunt bun. Toate acestea sunt în fond nişte bunuri naţionale, şi e regretabil când tu vrei să le pui la dispoziţia publicului şi nu eşti înţeles.
Avertisment
Grumăzescu şi câteva exponate scoase la aer curat
Nu mică mi-a fost mirarea, văzându-l la un moment dat cum se aşează la pianul instalat sub portretul lui Eminescu şi începe să interpreteze o fermecătoare nocturnă de Chopin. Când eram pe punctul de a deschide gura, îl văd cum ridică încet mâinile de pe clape, în timp ce sunetele cristaline continuau să ne mângâie auzul. Se îndreaptă spre mine şi mă îmbrăţişează, amuzat, de stupefacţia care probabil mi se citea pe faţă. Era doar un pian electric, programabil, deghizat în haine de epocă. Apoi, e bine de ştiut că, indiferent ce carte aţi căuta, sunt puţine şanse să plecaţi cu mâna goală din strada Lăpuşneanu: "Mulţi mă sună pentru cărţi, din toată ţara. Eu unele nu le am, şi atunci îi rog să intre pe siteul bibliotecii www.bcu-iasi.ro să ia codul cărţii respective, eu mă duc, împrumut cartea, o trag la xerox şi le-o trimit. E important ca anticar să răspund prompt la orice solicitare". Ar fi interesant de ştiut câţi negustori de cărţi din Bucureşti ar face aşa ceva. De altfel chiar şi noţiunea de negustorie are pentru domnia sa un înţeles aparte: "Adesea, de aici de la mine dispar cărţi, dar trebuie să vă spun că am ajuns să mă bucur. La început mă mai supăram, acuma dacă fură chiar zâmbesc. Bine că a luat-o. Atâta doar să nu vină la mine să mi-o vândă. În fond, furtul unei cărţi în această epocă este un act de cultură. Îmi place să cred că cel care îl comite o face din pasiune".
Şi, aşa cum ştim deja, pasiunea nu se termină niciodată...
ŞERBAN GEORGESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
