Aprind candela de sub icoana Sfintei Fecioare. Are mâinile împreunate și privirea ridicată către cer. Se roagă. O rog și eu cu umilință să-mi dăruiască dimineți liniștite și cuminți ca aceasta care tocmai începe. O rază timidă de soare își face loc prin geam și mă anunță că o nouă zi se naște. Îmi umplu plămânii cu aer rece, curat. Îmi spăl fața cu apă proaspătă și mă uit către răsărit. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru minunea de a-mi dărui o nouă zi. Inspectez ograda. Găinile și-au început concertul obișnuit. Albe, roșii, negre, cu pene în toate culorile, își vorbesc, se ceartă, se plimbă, își împart sau își dispută un grăunte sau o biată râmă care le-a căzut victimă. Cocoșii anunță deșteptarea umflându-și piepturile. Bat din pinteni, bat din aripi, și înțelegi imediat cine este mai-marele ogrăzii. Ghemotoacele de puf își fac și ele de lucru pe lângă grijulia cloșcă. Ferească-l Dumnezeu pe Pisi să se apropie de vreunul din puii ei... În cotețul iepurilor e veselie mare. Sar, se joacă, fac tumbe. Cine alta decât Delmi, cățeaua cea credincioasă și galeșă, mă iubește mai mult și mai mult, și sare pe mine, mai mai să mă pună jos, ca să-mi poată linge obrazul? N-am încotro și mă tăvălesc cu ea în iarba încă plină de rouă, să-i răsplătesc declarația de dragoste. Mă uit către ghivecele mele. Le vorbesc, le alint, le mut un pic mai către soare. Le ud din belșug cu apă din fântână. Mușcatele albe au înflorit, cele roșii au boboci. Cactușii stau țepoși și mândri. Să nu uit cumva să povestesc de trandafirul din colțul curții. De primăvara, devreme, și până aproape ce cade prima brumă, el înflorește. Flori după flori, galben-aurii. Și să nu uit nici de straturile de ochiul-boului care străjuiesc grădina de legume. Ele chiar sunt mândria mea.
Odată vizita încheiată, e timpul pentru o cană cu ceai. O beau cât este încă liniște, până când minunea cu ochii albaștri nu s-a trezit. Apoi urmează pregătirile pentru o nouă zi de școală. "Să fii cuminte, atent, curat, să nu uiți lecția, să nu uiți că te iubesc." Poarta se trântește în urma lui și eu și ursul de pluș, și Batman, și Peter Pan rămânem într-o plăcută așteptare, până ce se va întoarce acasă, ca să ascultăm din nou povești despre matematică, citire, desen și domnișoara învățătoare.
Delmi sare veselă pe lângă mine, în felul ei de a mă ruga să mergem la plimbare. Ca de fiecare dată, mă înduplecă și plecăm amândouă către islazul din spatele casei. Soarele strălucește. Nici un norișor pe cer. Alergăm amândouă. Eu mai puțin. Mă culc în iarba moale și închid ochii. Ascult cântecul gâzelor. Peste câteva luni, pe câmpul din față vor înflori florile mele preferate, flori de floarea-soarelui. O să culeg în fiecare zi și o să-mi împodobesc casa cu ele.
Acuși se face de prânz și în bucătărie va trebui să miroasă plăcut, a "ceva bun". Vreau să pot răsplăti povestea unei note de 10. Mă întorc cu respect și recunoștință către icoana Sfintei Fecioare. O rog să-mi dăruiască mereu dimineți liniștite și cuminți ca aceasta.
MARIA BARBU - Giurgiu
Să trăiești! Asta e fericirea!
În marea fugă a vieții, fericirea trece, adesea, pe lângă noi. Un tren care nu oprește în gara unde îl așteptăm. Iar atunci când oprește, pe peron nu e nimeni... În ce mă privește, eu nu cred că fericirea trebuie așteptată ca un eveniment. Cred mai degrabă că ea se află în toate cele, sub pașii noștri, la margini de drum. Problema este că ea se lasă văzută cu o parte a ființei care unora le lipsește: sufletul. Că se lasă ademenită numai și numai în prezența afecțiunii și a bucuriei de a trăi. Argumente? Propria mea fericire! Rândurile de față, scrise toate în jurnalul unui om care a descoperit bucuria în mărunțișurile nevăzute ale vieții de zi cu zi. De exemplu...
* Să se agațe de tine, pe neașteptate, un ciulin, dornic să-și răspândească semințele cât mai departe în lume și tu să-l desprinzi de pe tine, să-l arunci, înapoi, pe câmp.
* Să ți se dăruiască o băsmăluță înnodată și plină cu nuci, un măr ionatan și multe vorbe de suflet - ție, cel care și-a pierdut demult dărnicia.
* Să porți de mână un orb înalt și distins, și tu să ai acasă cearșafuri albe, brodate cu cireșe roșii și frunze verzi.
* Să-ți speli, zi de zi, pântecele tău de femeie care n-a născut niciodată, și să dai, dimineață de dimineață, boabe de grâu unei tinere perechi de guguștiuci.
* Să-l vezi câteodată pe bunul tău, în cămașa lui albastră ca o floare de in, cum îți arată, cu mâna întinsă, pământurile furate de CAP. Și a doua zi, când te trezești dimineața, să-I mulțumești bunului Dumnezeu că pământurile sunt acum ale tale...
* Să dorești o carte, dintr-o vitrină, atât de mult, încât să intri în librărie, anume pentru a o atinge: tu, student sărac, care mai crezi în minuni.
* Să alergi la nesfârșit, cu câinele tău, prin iarba înaltă și verde, să te trântești gâfâind pe pământ, și câinele, fericit, să te lingă pe obraz.
* Să asculți muzica lui Vivaldi și să simți cum ți se așează, încet, o aripă de înger peste suflet.
* Să fie o noapte cu lună, să dormi și să visezi din nou - de data asta pe străbunicul tău, Gheorghe, mai înalt și mai slab decât îl știi din cele două fotografii care au rămas după el. În vis, el să te privească blând, să-ți ceară de mâncare și o țuică. A doua zi, dis-de-dimineață, să te apropii sfioasă de un bătrân cerșetor, să-i dai de mâncare o mămăligă și de băut o țuică, să-ți ceri iertare că n-ai să-i dai mai mult, mai bun, să-l întrebi cum îl cheamă, și el să-ți răspundă: Gheorghe.
* Să-ți fie dor de liniștea deplină de pe malul acela de lac, unde stăteai, la pescuit, alături de tatăl tău. Să-ți fie dor de zâmbetul lui de tată-copil, de ochii lui strălucitori și plini de mândrie pentru fata lui cea frumoasă și deșteaptă, ca nimeni alta în lume.
* Să te prindă ploaia, s-o primești ca pe un dar al cerului, s-o lași să te pătrundă până la piele și dincolo de ea. Să simți cum te spală de toate păcatele tale de om și te lasă curat ca un prunc.
* Să ai curajul să înfrunți privirile mirate, neliniștite sau disprețuitoare ale celor care nu înțeleg că nu-ți părăsești țara, pentru că îți place cerul ei variabil, mai mult noros, pentru că îți place să lupți și să învingi, pentru că îți plac culorile drapelului românesc, pentru că îți plac oamenii ei plini de lumină și atât de puternici...
* Să-ți amintești dimineața în care ai descoperit Biserica și pe Dumnezeu. Biserica mică și, în aparență, pustie, unde mâncai anafură dintr-un castronaș - pus acolo anume - și care era locul în care reveneai mereu, pentru că te simțeai cel mai ocrotit copil de pe lume. Locul unde te veghea cineva mare și bun. Un cineva după care te uitai tot timpul în jur, să-l descoperi. Acel cineva după care și astăzi te uiți mereu, în același loc.
* Să vrei să ajungi pe Luceafăr și, odată ajunsă acolo, să-l mângâi un pic pe scoarța strălucitoare și să-l rogi frumos să-ți împlinească o mare dorință: să nu-ți mai electrizeze nopțile, luminând în fereastra ta. Apoi să revii repede pe cealaltă planetă albastră - pe Pământ -, unde te așteaptă cei dragi sufletului tău: toate cărțile necitite, câinele, toți ciulinii din lume, luna, soarele, ploile, visele, turturelele, frunzele, norii, merele, amintirile, nucile, iubitul - care chiar dacă nu e lângă tine - există... Să trăiești! Aceasta e fericirea!
DANIELA PANAIT - București
Scândura din gard
Sunt un copil de țărani, născut într-un sat din mijlocul Moldovei. Copil pentru care mirosul de benzină lăsat în urmă de câte o mașină care străbătea în fugă ulița satului, stârnind praful de nu se mai vedea vârful mărului în care stam cocoțată, mă făcea să visez la splendorile unei lumi pe care nu o știam, dar pe care mi-o imaginam. O lume de poveste, cu sumedenie de lumini aprinse în noapte (în sat aveam doar un singur bec, atârnat în vârful stâlpului la moș Grădinaru), o lume în care copiii puteau să mănânce ciocolată în voie, puteau să se tragă în scrâncioabe și să se dea pe tobogane, să meargă la cofetărie, întocmai cum îmi povestea mama, când se întorcea de la târg. Atât de mult mi-am dorit să văd și eu aceste minunății, încât nu m-am lăsat până nu am convins-o să mă ia și pe mine la oraș - nu să mă dau în scrânciob ca boierii de-acolo - ci ca să vindem mere și pere, prune și câte alte fructe al căror miros îl simt și azi, de aici de departe. Dar pentru mine, ele nu aveau importanță, trăiam numai la gândul înghețatei pe băț, învelită în hârtie albastră, pe care aveam s-o mănânc de îndată ce mama va vinde câteva kilograme de mere sau pere la târg.
A trecut timpul și am lăsat în urmă copacii, colbul drumului, becul atârnat în vârful stâlpului din fața casei și am plecat în lumea la care nu o dată visasem. Cine să-și fi imaginat pe atunci că singurul loc în care aveam să fiu fericită cu adevărat urma să rămână căsuța împrejmuită de copacii grei de flori primăvara, căsuța peste care iarna se ridicau nămeții, dealuri albe pe care mă cățăram îmbrăcată cu un palton lung, de-al tatei. Ca și cum n-ar fi fost destulă această îndepărtare, soarta a vrut să ajung și mai departe, în America. Am plecat și am luat cu mine singura mea avere, fetița. Acum stăm seara, în fața ferestrei deschise, și cum golful e la o palmă de loc de casă, copila îmi spune: "Mama, miroase a mare!". "Da, mamă, miroase", îi răspund. Și ea deapănă mai departe: "Mi-e așa de dor de marea noastră de-acasă, mi-e dor de dealurile noastre, de Bucium, de dealurile de pe Copou, de mirosul florilor de tei... Ție nu ți-e dor, mamă?". Mă uit la ea și-i răspund: "Ba da, mi-e dor, mi-e dor și mie de-ACASĂ, mi-e dor de Iași, de Copou, dar pentru mine acasă e mai ales acolo, în satul înșiruit de-o parte și de alta a râului Jijia, satul copilăriei mele.
Unde or fi zburat toate? Ce s-o fi făcut cu mirosul de cozonac cu care se umplea toată ograda, când scotea mama tăvile din cuptor? Ce s-o fi întâmplat cu mieluții pe care-i aduceam în brațe de pe deal, seara, când veneam cu oile de la păscut? Unde or fi dispărut aguzii, în vârful cărora îmi atârnam mărțișorul, pe la jumătatea lui Martie, ca să mi se îndeplinească toate dorințele? S-au dus toate, dar eu le am aici, în sufletul meu, imagini atât de vii, încât văd o scândură desprinsă dintr-un gard ce se zbate în bătaia vântului, văd movila de nisip pe care stam și plângeam, pentru că mama mă considerase prea mică să merg și eu la ziua recoltei, cu surorile mele mai mari. Mai văd și acum pământul zbicit de soarele primăverii, pe care mă jucam cu păpușile făcute din niște ciocalăi de porumb, mă văd încălțată în niște cizme de gumă, pline ochi de glod, și venind victorioasă din vârful dealului, cu cinci viorele în mână, prilej cu care mama mă certa amarnic, că doar atâția pui vor scoate cloștile, câte viorele am adus eu în vale...
Dacă aș putea să dau timpul înapoi, nu mi-aș dori să trăiesc în altă parte, decât acolo, în sătucul despicat drept în două de râu, înconjurat de copaci și potopit de fumul care se ridica alene deasupra satului, pe înserate...
FLORENȚA MIHAI - SUA