Presupun că juriul Nobelului pentru Literatură îl consideră pe Umberto Eco în primul rând semiotician, filosof al limbajului şi publicist, de vreme ce nu îi ia în considerare romanele ce i-ar justifica nominalizarea şi - dacă ar fi după mine - premierea. Traduse toate şi la noi, aceste cărţi ce i-au adus o binemeritată celebritate mondială (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Baudolino, Insula zilei de ieri, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga) au fost mult şi bine citite şi comentate, fiindcă teoreticianul îşi disimulează excelent ştiinţa şi erudiţia în poveşti cu lipici la publicul larg. De curând a apărut la Ed. Bompiani un al şaptelea roman al lui, cel pe care vi-l recomand azi în foarte buna traducere a Ştefaniei Mincu. Maestru în amestecarea documentului autentic, a persoanelor şi evenimentelor reale în intrigi fictive cu ingrediente verificate epic (mistere, iubiri, crime), Eco foloseşte procedeul şi în Numărul zero - o satiră acerbă la adresa Italiei postbelice. Acţiunea e plasată la Milano, în 1992. Un intelectual ratat, Colonna, care până la 50 de ani îşi câştigase modest existenţa ca "scribălău" de recenzii şi cronici de spectacol, ca "negru" pentru prolifici autori de cărţi poliţiste şi ca cititor de manuscrise nepublicabile, primeşte într-o bună zi o ofertă ciudată. Un anume Simei îl cooptează ca director coordonator în pregătirea unui cotidian, "Mâine", ce nu va apărea pe piaţă. Mai mult, îl angajează şi să scrie ca "negru" o carte despre acest experiment, în schimbul unei sume de nerefuzat. Ziarul-fantomă, cu numere-pilot de încercare, e finanţat de un mogul cu afaceri ilicite, Comandorul, care vrea să intre în "lumea bună" a finanţelor şi politicii, speriind şi şantajând VIP-uri prin anchetele şi dezvăluirile din numărul zero al lui "Mâine". În subordinea lui Colonna sunt aduşi câţiva gazetari nemulţumiţi în carieră: Maria Fresia - o idealistă eşuată la "mondenităţi", Braggadocio - specializat în anchete şi dezvăluiri de scandal, Cambia - vânător de ştiri proaspete de la poliţie şi salvare, Lucidi - agent sub acoperire al serviciilor secrete, Constanza - un fost tipograf. Şedinţele de sumar pentru nr. zero iau în discuţie subiecte propuse de redactori şi admise sau respinse de Simei pe motiv că ar afecta interesele finanţatorului. E analizat modul în care trebuie redactate materialele pe gustul publicului-ţintă, doritor de "legalitate şi ordine, însă lacom de bârfe şi dezvăluiri despre diferite forme de dezordine". Toate indicaţiile lui Simei pentru subordonaţii săi, pe cât de cinice, pe atât de valabile în toată presa, le vedem zilnic şi în mass-media românească: atracţia pentru nenorociri, scoaterea unor ştiri din non-ştiri, strategia creării de tensiuni, dosarele compromiţătoare pregătite pentru orice eventualitate, reciclarea unor evenimente vechi ş.a. Savuroase şi inteligente, cu multe exemple de clişee, incursiunile în "bucătăria" jurnalismului contemporan merg împreună cu altă temă principală - obsesia conspiraţiilor oculte spre care se devarsă constant nemulţumirile şi cu care se justifică totul. Prin intermediul lui Braggadocio (care e convins că nu Mussolini a murit, ci sosia lui, iar acest fapt a avut consecinţe cu bătaie lungă în istoria contemporană a Italiei, dând naştere la tot soiul de evenimente (reale), puse în legătură cu organizaţii şi servicii secrete internaţionale puternice - este adusă în prim plan teoria conspiraţiei. Semioticianul nostru pare fascinat de modul cum prin manipulare, machiaverlâcuri, sofisme, propagandă se pot încetăţeni în mentalul colectiv false adevăruri. Preluate ca verosimile de cetăţenii suspicioşi pe bună dreptate cu versiunile oficiale, aceste teorii servesc unor factori de putere spre a-şi impune interesele. Ironic şi grav, cu strategii romaneşti imbatabile, Umberto Eco e, la 83 de ani, nu doar un mare scriitor, ci şi un om implicat, căruia îi pasă de ţara lui şi de lumea largă. Deşi imaginea Italiei şi a concetăţenilor lui iese tare şifonată din Numărul zero, niciun academician italian n-a afirmat public că Umberto Eco ar merita împuşcat.
Selecţia "Formula AS"
* Umberto Eco, "Numărul zero", traducere şi note de Ştefania Mincu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 230 p.
Presupun că juriul Nobelului pentru Literatură îl consideră pe Umberto Eco în primul rând semiotician, filosof al limbajului şi publicist, de vreme ce nu îi ia în considerare romanele ce i-ar justifica nominalizarea şi - dacă ar fi după mine - premierea. Traduse toate şi la noi, aceste cărţi ce i-au adus o binemeritată celebritate mondială (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Baudolino, Insula zilei de ieri, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga) au fost mult şi bine citite şi comentate, fiindcă teoreticianul îşi disimulează excelent ştiinţa şi erudiţia în poveşti cu lipici la publicul larg. De curând a apărut la Ed. Bompiani un al şaptelea roman al lui, cel pe care vi-l recomand azi în foarte buna traducere a Ştefaniei Mincu. Maestru în amestecarea documentului autentic, a persoanelor şi evenimentelor reale în intrigi fictive cu ingrediente verificate epic (mistere, iubiri, crime), Eco foloseşte procedeul şi în Numărul zero - o satiră acerbă la adresa Italiei postbelice. Acţiunea e plasată la Milano, în 1992. Un intelectual ratat, Colonna, care până la 50 de ani îşi câştigase modest existenţa ca "scribălău" de recenzii şi cronici de spectacol, ca "negru" pentru prolifici autori de cărţi poliţiste şi ca cititor de manuscrise nepublicabile, primeşte într-o bună zi o ofertă ciudată. Un anume Simei îl cooptează ca director coordonator în pregătirea unui cotidian, "Mâine", ce nu va apărea pe piaţă. Mai mult, îl angajează şi să scrie ca "negru" o carte despre acest experiment, în schimbul unei sume de nerefuzat. Ziarul-fantomă, cu numere-pilot de încercare, e finanţat de un mogul cu afaceri ilicite, Comandorul, care vrea să intre în "lumea bună" a finanţelor şi politicii, speriind şi şantajând VIP-uri prin anchetele şi dezvăluirile din numărul zero al lui "Mâine". În subordinea lui Colonna sunt aduşi câţiva gazetari nemulţumiţi în carieră: Maria Fresia - o idealistă eşuată la "mondenităţi", Braggadocio - specializat în anchete şi dezvăluiri de scandal, Cambia - vânător de ştiri proaspete de la poliţie şi salvare, Lucidi - agent sub acoperire al serviciilor secrete, Constanza - un fost tipograf. Şedinţele de sumar pentru nr. zero iau în discuţie subiecte propuse de redactori şi admise sau respinse de Simei pe motiv că ar afecta interesele finanţatorului. E analizat modul în care trebuie redactate materialele pe gustul publicului-ţintă, doritor de "legalitate şi ordine, însă lacom de bârfe şi dezvăluiri despre diferite forme de dezordine". Toate indicaţiile lui Simei pentru subordonaţii săi, pe cât de cinice, pe atât de valabile în toată presa, le vedem zilnic şi în mass-media românească: atracţia pentru nenorociri, scoaterea unor ştiri din non-ştiri, strategia creării de tensiuni, dosarele compromiţătoare pregătite pentru orice eventualitate, reciclarea unor evenimente vechi ş.a. Savuroase şi inteligente, cu multe exemple de clişee, incursiunile în "bucătăria" jurnalismului contemporan merg împreună cu altă temă principală - obsesia conspiraţiilor oculte spre care se devarsă constant nemulţumirile şi cu care se justifică totul. Prin intermediul lui Braggadocio (care e convins că nu Mussolini a murit, ci sosia lui, iar acest fapt a avut consecinţe cu bătaie lungă în istoria contemporană a Italiei, dând naştere la tot soiul de evenimente (reale), puse în legătură cu organizaţii şi servicii secrete internaţionale puternice - este adusă în prim plan teoria conspiraţiei. Semioticianul nostru pare fascinat de modul cum prin manipulare, machiaverlâcuri, sofisme, propagandă se pot încetăţeni în mentalul colectiv false adevăruri. Preluate ca verosimile de cetăţenii suspicioşi pe bună dreptate cu versiunile oficiale, aceste teorii servesc unor factori de putere spre a-şi impune interesele. Ironic şi grav, cu strategii romaneşti imbatabile, Umberto Eco e, la 83 de ani, nu doar un mare scriitor, ci şi un om implicat, căruia îi pasă de ţara lui şi de lumea largă. Deşi imaginea Italiei şi a concetăţenilor lui iese tare şifonată din Numărul zero, niciun academician italian n-a afirmat public că Umberto Eco ar merita împuşcat.
Presupun că juriul Nobelului pentru Literatură îl consideră pe Umberto Eco în primul rând semiotician, filosof al limbajului şi publicist, de vreme ce nu îi ia în considerare romanele ce i-ar justifica nominalizarea şi - dacă ar fi după mine - premierea. Traduse toate şi la noi, aceste cărţi ce i-au adus o binemeritată celebritate mondială (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Baudolino, Insula zilei de ieri, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga) au fost mult şi bine citite şi comentate, fiindcă teoreticianul îşi disimulează excelent ştiinţa şi erudiţia în poveşti cu lipici la publicul larg. De curând a apărut la Ed. Bompiani un al şaptelea roman al lui, cel pe care vi-l recomand azi în foarte buna traducere a Ştefaniei Mincu. Maestru în amestecarea documentului autentic, a persoanelor şi evenimentelor reale în intrigi fictive cu ingrediente verificate epic (mistere, iubiri, crime), Eco foloseşte procedeul şi în Numărul zero - o satiră acerbă la adresa Italiei postbelice. Acţiunea e plasată la Milano, în 1992. Un intelectual ratat, Colonna, care până la 50 de ani îşi câştigase modest existenţa ca "scribălău" de recenzii şi cronici de spectacol, ca "negru" pentru prolifici autori de cărţi poliţiste şi ca cititor de manuscrise nepublicabile, primeşte într-o bună zi o ofertă ciudată. Un anume Simei îl cooptează ca director coordonator în pregătirea unui cotidian, "Mâine", ce nu va apărea pe piaţă. Mai mult, îl angajează şi să scrie ca "negru" o carte despre acest experiment, în schimbul unei sume de nerefuzat. Ziarul-fantomă, cu numere-pilot de încercare, e finanţat de un mogul cu afaceri ilicite, Comandorul, care vrea să intre în "lumea bună" a finanţelor şi politicii, speriind şi şantajând VIP-uri prin anchetele şi dezvăluirile din numărul zero al lui "Mâine". În subordinea lui Colonna sunt aduşi câţiva gazetari nemulţumiţi în carieră: Maria Fresia - o idealistă eşuată la "mondenităţi", Braggadocio - specializat în anchete şi dezvăluiri de scandal, Cambia - vânător de ştiri proaspete de la poliţie şi salvare, Lucidi - agent sub acoperire al serviciilor secrete, Constanza - un fost tipograf. Şedinţele de sumar pentru nr. zero iau în discuţie subiecte propuse de redactori şi admise sau respinse de Simei pe motiv că ar afecta interesele finanţatorului. E analizat modul în care trebuie redactate materialele pe gustul publicului-ţintă, doritor de "legalitate şi ordine, însă lacom de bârfe şi dezvăluiri despre diferite forme de dezordine". Toate indicaţiile lui Simei pentru subordonaţii săi, pe cât de cinice, pe atât de valabile în toată presa, le vedem zilnic şi în mass-media românească: atracţia pentru nenorociri, scoaterea unor ştiri din non-ştiri, strategia creării de tensiuni, dosarele compromiţătoare pregătite pentru orice eventualitate, reciclarea unor evenimente vechi ş.a. Savuroase şi inteligente, cu multe exemple de clişee, incursiunile în "bucătăria" jurnalismului contemporan merg împreună cu altă temă principală - obsesia conspiraţiilor oculte spre care se devarsă constant nemulţumirile şi cu care se justifică totul. Prin intermediul lui Braggadocio (care e convins că nu Mussolini a murit, ci sosia lui, iar acest fapt a avut consecinţe cu bătaie lungă în istoria contemporană a Italiei, dând naştere la tot soiul de evenimente (reale), puse în legătură cu organizaţii şi servicii secrete internaţionale puternice - este adusă în prim plan teoria conspiraţiei. Semioticianul nostru pare fascinat de modul cum prin manipulare, machiaverlâcuri, sofisme, propagandă se pot încetăţeni în mentalul colectiv false adevăruri. Preluate ca verosimile de cetăţenii suspicioşi pe bună dreptate cu versiunile oficiale, aceste teorii servesc unor factori de putere spre a-şi impune interesele. Ironic şi grav, cu strategii romaneşti imbatabile, Umberto Eco e, la 83 de ani, nu doar un mare scriitor, ci şi un om implicat, căruia îi pasă de ţara lui şi de lumea largă. Deşi imaginea Italiei şi a concetăţenilor lui iese tare şifonată din Numărul zero, niciun academician italian n-a afirmat public că Umberto Eco ar merita împuşcat.
Alte articole din acest numar
- Un anticar mereu în sărbătoare: DUMITRU GRUMĂZESCU - "Pasiunea nu se termină niciodată"
- OVIDIU CUNCEA - actor şi diacon ortodox - "Toată viaţa mea am crezut în minuni şi am ştiut când s-au petrecut"
- Vine vacanţa mare! - Încotro o luaţi şi de ce?
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
