Sfântul Luca al Crimeei

Vieţi de sfinţi

Viaţa Sfântului Luca al Crimeei a rămas uni­că în analele ortodoxiei. Este singurul epis­cop ortodox din secolul XX, care a fost, în acelaşi timp, un mare savant în ştiinţe medicale. Despre el se vorbea în Siberia, cu o admiraţie ames­tecată cu fervoare, ca despre un mare şaman, în stare să vindece, şi sufletul, şi trupul. Un om care a ars, topindu-se ca o lumânare, din dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Un suflet pur şi dur ca un diamant, care a stat neclintit în faţa criminalilor din poliţia secretă sovietică, re­fuzând colaborarea cu regimul, alegând în­chi­soarea şi exilul, pierzându-şi, astfel, fa­milia, cariera şi riscând, de mai multe ori, să fie executat. Un om care nu s-a plecat în faţa sistemului bolşevic, ci l-a silit să recunoască puterea iubirii şi a compasiunii, puse în slujba credinţei.

O inimă tânără, plină de milă pentru sărmani

Sfântul Luca s-a născut pe 27 aprilie 1877, la Kerci, în Crimeea Orientală, în familia nobilului Voino-Iasenenţki, şi a pri­mit la botez numele de Valentin Felixo­vici. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut la Kiev. Destul de repede, avea să intre în con­tact cu celebra mânăstire Pecerskaia, unde s-au desăvârşit mulţi dintre marii sfinţi ai Sfintei Rusii. Tatăl său era un creştin romano-catolic foarte evla­vios, care se ruga îndelung acasă şi mergea în fiecare duminică la biserică. Înclinaţia spre cele sfinte a fost moştenită de la el şi tot de la tatăl său avea să deprindă Valentin o bunătate şi o încredere aproape copilă­reas­că în oameni, pricină a multor suferinţe de mai târziu.
A fost un adolescent visător şi sensibil, care l-a iubit la nebunie pe Tolstoi, până când a aflat de dispreţul acestuia pentru biserica ortodoxă. În anii aceia s-a născut în sufletul său dorul după o viaţă simplă, dedicată celor mulţi şi umili. Refuza să doarmă în pat, culcându-se direct pe podea, şi muncea verile cot la cot cu ţăranii. Îi plăcea să picteze, iar iubirea pentru pictură l-a purtat până la München, unde a studiat la şcoala particulară a profesorului Heinrich Knirr. Ar fi dorit să urmeze cursurile Academiei de Arte din Petersburg, dar inima lui era prea largă şi prea frământată ca să se mulţumească doar cu destinul unui artist plastic, fie el şi celebru. Aşa încât a luat o hotărâre radicală, pe care o menţionează şi în memoriile sale: "Nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă." Şi unde ar fi putut să facă mai bine acest lucru, decât la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev? Dar ştiinţele medicale erau foarte departe de aspiraţiile sufletului său, astfel încât studiul lor îi va provoca suferinţe intense. În anii studenţiei, avea să scrie cum creierul său respingea noţiunile de biologie, fizică sau chimie "întocmai ca o minge de cauciuc comprimată, care tinde să arunce în afară conţinutul ce îi este străin". Dar nu s-a lăsat, pentru că nu învăţa pentru sine, ci pentru ceilalţi. Nu numai că a absol­vit cu brio Facultatea de Medicină, dar la final, pro­fesorii i-au prezis o carieră de mare savant. El a ce­rut însă un post de medic la ţară. Necăjit că nimeni nu l-a înţeles pe deplin, avea să scrie, ani mai târziu, că studiase medicina "cu singurul scop de a fi toată viaţa doctor la sat, pentru a fi de ajutor oamenilor sărmani".

Un altfel de medic

Valentin şi-a început cariera medicală chiar în anii în care a izbucnit războiul ruso-japonez. A ajuns astfel chirurg al Crucii Roşii, fiind silit să opereze cazuri foarte grave. Intuiţia, mâna sa foarte sigură şi pregă­tirea sa ştiinţifică au făcut ca rezultatele să fie excep­ţio­nale. A început să lu­creze şi la perfecţionarea unei metode de anestezie, care va revoluţiona lumea me­dicală şi mai ales chi­rurgia de război - "anes­tezia regională", care-i per­mitea să opereze în condiţii precare, fără ca pacientul să sufere. Acum a publicat şi primele sale articole în revistele de specialitate.
Când războiul s-a sfârşit ar fi putut să înceapă o carieră ştiinţifică la Moscova, dar el s-a mărginit să meargă în sate umile, pierdute în stepele Siberiei, acolo unde lipseau şi cele mai elementare dotări ne­cesare chirugiei. A lucrat în aceste condiţii treispre­zece ani, dăruindu-se unei munci istovitoare, bucuros că-şi poate împlini visul din adolescenţă - să-i ajute pe sărmani, să le aline durerile, să-i tămăduiască de boli. Un coleg de-al său avea să scrie că în acei ani de mun­că istovitoare nu l-a văzut niciodată "mânios, înfier­bântat sau pur şi simplu iritat. Vorbea întotdeauna liniştit, fără grabă, fără să ridice vocea". Şi asta, în condiţiile în care ajunsese să consulte, în medie, două sute de bolnavi într-o singură zi, şi tot nu făcea faţă celor care veneau la el pentru a fi ajutaţi. În Roma­novka, un sat de pe râul Hoper, a operat într-un singur an 300 de bolnavi. Şi făcea asta cu o dragoste liniştită, fără să ceară niciodată bani celor pe care-i vindeca. El şi familia lui trăiau efectiv de la o zi la alta, iar Valen­tin era mulţumit că-şi poate împlini menirea. "Tata nu a avut niciodată economii. Nici atunci, nici după aceea", avea să scrie fiul său, Mihail. Este uimitor că în acei ani a găsit răgaz să lucreze la doctoratul său despre anestezia regională, pe care-l va susţine la Mos­cova. Lucrarea a fost un mare succes. După ce şi-a luat doctoratul, Valentin a început să scrie la o carte care va deveni celebră - "Studii de chirugie sep­tică". Când i-a scris prefaţa, un gând straniu i-a trecut prin minte, un gând cât o prevestire venită de Sus - "Când această carte va fi termi­nată, pe ea va sta numele unui episcop".

Icoana din sala de operaţii

În sala de operaţii era întotdeauna o icoană cu o candelă arzând. Doctorul Va­lentin Voino-Iasenenţki se închina de fie­care dată, înainte de a începe să opereze. Făcea apoi cu bisturiul deasupra bolnavului semnul crucii şi abia la sfârşit efectua prima incizie. Era un ritual fără de care nu concepea să lucreze.
Când comuniştii au venit la putere, în anul 1917, tocmai fusese numit medic-şef al spitalului principal din Taşkent (cel mai mare oraş al Asiei Centrale) şi profesor la Facultatea de Medicină de aici. În scurtă vreme, bolşevicii au luat icoana din sala de operaţie, şi atunci doctorul Valentin a refuzat să mai opereze. Gestul, încadrat repede la sa­bo­taj, putea să-l coste viaţa. Poliţia secretă executa, în acele vremuri, mii de preoţi în fiecare an. Nu s-ar fi împie­dicat de un medic, fie el şef al unui mare spital şi pro­fesor universitar.
Au început presiunile, dar Valentin s-a încăpăţânat să nu cedeze, deşi riscul era enorm. S-a întâmplat însă ca nevasta unui mare demnitar din oraş să se îmbol­năvească şi să aibă nevoie de o intervenţie chirurgicală. Valentin era deja o somitate, aşa că politrucul i-a cerut să o opereze şi-l va ajuta cu orice doleanţă. Smerit, credin­ciosul doctor a cerut un singur lucru - icoa­na din sala de operaţie, iar politrucul i-a îndeplinit rugămin­tea. Dar calvarul lui Va­lentin abia stătea să în­ceapă.
A fost arestat din ordinul unui lucrător la morgă, un beţiv notoriu, pe care-l mustrase de multe ori, în calitatea sa de medic-şef, şi care ajunsese în vremurile acelea tulburi membru al "troikăi" din oraş - un tribunal constituit ad-hoc, care pronunţa sentinţe de condamnare la moarte ale "reacţionarilor". Un comunist de vază l-a salvat în ultima clipă, înainte de a fi executat, ducându-l sub es­cortă înapoi la spital. Martorii acelor vre­muri spun că, după ce a fost salvat de la o moarte sigură, doctorul Valentin s-a întors direct în sala de operaţie şi a conti­nuat să lucreze, de parcă nimic nu s-ar fi întâm­plat. Dar şocul acestei arestări a tulburat-o atât de tare pe soţia lui, încât s-a stins la scurtă vre­me după aceasta... Valentin a rămas văduv, cu patru copii. Avea doar 42 de ani.
Această încercare nu l-a frânt. A continuat să se opună comuniştilor, ori de câte ori era nevoie de măr­tu­ria sa. Văzându-i râvna pentru credinţă, episcopul din oraş i-a propus să fie hirotonit şi să slujească doar duminica la catedrală, pentru a predica. "Lucrarea dum­neavoastră nu este să botezaţi, ci să binevestiţi", i-a spus atunci vlădica Inochentie. Valentin a slujit ca preot timp de doi ani, continuând să opereze şi să predea medicina. Dar o făcea tot timpul îmbrăcat în rasă, cu crucea de preot pe piept, sub privirile indignate ale autorităţilor. La sfârşitul acestor ani de slujire curajoasă, preoţii şi creştinii din Taşkent l-au ales în scaunul de episcop. Când a fost hirotonit, pe 31 mai 1923, a primit numele de Luca, după cel al evanghelistului care a fost totodată şi medic şi pictor, zugrăvind prima icoană a Maicii Domnului. După doar o săptămână de slujire ca ierarh a fost arestat. Începeau pentru el unsprezece ani de calvar.

Şamanul care vindecă orbi

În anul 1923, într-o seară de iunie, gara din Taşkent gemea de popor. Pe şine, ţinându-se de mâini, stăteau întinşi sute de oameni. Un lanţ al iubirii închegat pen­tru a opri trenul care urma să le ia păstorul. Erau cre­din­cioşi din Taşkent şi împrejurimi, care auziseră că Episcopul Luca, medicul care tămăduise mii de bol­navi şi care îi înfruntase pe faţă pe bolşevici, urma să fie exilat. Zeci de minute, lanţul viu nu s-a clintit de pe şine, blocând astfel plecarea vagonului. A fost ne­voie de rugăminţile episcopului pentru a-i îndepărta şi a-i îngădui astfel să-şi poarte crucea. Sfântul lăsa în urmă în Taşkent pe cei patru copii orfani şi mii de creş­tini care-l iubeau şi care erau gata să moară pentru el.
"Un şaman mare a venit pe râul nostru, un popă-şaman. Popa-şaman spune un cuvânt şi orbul începe să vadă pe dată! După aceea a plecat popa-şaman şi ochi bolnavi la toţi din nou!" Aşa vorbeau despre el locuitorii Siberiei. Alungat din sat în sat de securitatea bolşevică, el intra în toate izbele întâlnite în cale şi, cu multă răbdare şi dragoste, îi consulta pe toţi bol­navii. Le asculta durerile, se ruga pentru ei fier­binte şi apoi, dacă era nevoie, îi opera cu cele mai rudimentare mijloace, folosindu-se de un cuţit pe post de bisturiu şi de câteva fire de păr pentru a coase incizia. În pofida condiţiilor ex­treme în care lucra, operaţiile sale nu se infec­tau. Harul lui Dumnezeu şi iscusinţa sa de mare chirurg lucrau împreună, spre salvarea bolna­vilor. Aşa a ajuns să fie pretutindeni iubit şi socotit un mare vindecător. Autorităţile erau înnebunite de faima sa, în continuă creştere. Îl exilaseră din marele Taşkent în stepele Siberiei, iar el devenise şi mai cunoscut. Atunci au luat o hotărâre radicală. În plină iarnă, l-au trimis cu sania, cale de 1500 de kilometri, la nord de Cercul Polar, în Plahino, o aşezare care avea doar cinci izbe. O călătorie cât o execuţie. "Ori­unde m-ar trimite, peste tot e Dumnezeu", obişnuia să spună sfântul. Şi Dumnezeu l-a ţinut viu în timpul acestei crunte expediţii, în care credincioşii i-au ieşit în cale, l-au încălzit cu ceaiuri, l-au îmbrăcat cu şube groase şi l-au învelit cu blănuri şi, mai ales, cu iubirea lor.

Icoana vie

Când se trezea dimineaţa, în izba sa din Pla­hino, apa din căldare era îngheţată. Fereastra, cât o palmă, avea şi ea geamul îmbrăcat în ghea­ţă. Pe jos, aproape de intrare şi în toate col­ţurile în care pereţii aveau crăpături, se aşternea de cu seară un strat gros de zăpadă. Singura mân­care erau un codru de pâine neagră şi, dacă avea noroc, un peşte îngheţat, pe care-l gătea la soba de tablă, care abia pâlpâia în gerul năpraz­nic. Afară era atât de frig încât păsările care ajungeau aici purtate de vânt cădeau îngheţate în zbor. În Plahino nu se auzea nimic. Niciun sunet, nicio şoaptă, în afară de crivăţul care su­fla uneori năpraznic şi scutura plutele de lemn ale năvoadelor folosite vara de pescari.
Se îmbolnăvise grav de inimă, încă din peri­oada în care se istovise muncind. Şi trebuia să îndure acum frigul viu, care-i intra în oase, în orice clipă din zi şi din noapte, şi foametea, şi durerea de a-şi fi lăsat copiii fără ocrotire. "Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul. M-am lepădat de slava medicală, aşa încât pentru mine niciun lucru lumesc nu are acum vreun preţ. În slujirea lui Dumnezeu e toată bucuria mea, toată viaţa mea".
A venit vara, şi sfântul a putut să părăsească Plahino pentru Turuhansk, aflat la sud de Cercul Polar. Acolo a avut o presimţire, că exi­lul i se va sfârşi, dar nu s-a întâmplat nimic. Chi­nuit şi bolnav, a simţit cum îşi pierde spe­ranţa. A căzut în genunchi în faţa icoanei Mân­tuitorului şi şi-a vărsat toată nemulţumirea, toată cârtirea care i se strânsese în inimă faţă de un destin atât de nedrept. Şi atunci s-a petrecut un miracol. În timp ce se ruga cu lacrimi, chipul lui Hristos din icoană a prins viaţă, iar sfântul l-a văzut pe Iisus viu, cum îşi întoarce faţa de la el, mâhnit, ca o mustrare pentru rugăciunea lui în­crân­cenată. Episcopul s-a îngrozit, a căzut cu faţa la pământ şi nu a cutezat să mai privească spre icoa­nă. S-a ridicat într-un târziu, a luat Noul Tes­ta­ment şi a început să citească. Ochii i-au căzut pe un fragment în care era înfierată lipsa de cre­dinţă şi de nădejde în Dumnezeu. Atunci s-a po­căit şi a simţit cum sufletul i se eliberează, aşa că a început din nou să se roage. Şi minunea s-a pe­trecut din nou, doar că de data aceasta Hristos s-a întors spre el "cu o privire luminoasă, plină de har". Şi în suflet i s-a aşternut, nestingherită, liniştea.
La scurtă vreme după această vedenie minu­nată, avea să fie trimis de GPU (KGB-ul de mai târziu) spre Krasnoiarsk, un oraş mare, în care urma să lucreze la spital. După ce în ziua plecării a săvârşit ultima liturghie în Turuhansk, preotul a stins după el toate lumânările din biserică. Înainte să închidă uşa sfântului lăcaş, una dintre ele s-a aprins singură, a ars câteva clipe, şi apoi s-a stins din nou. Biserica îşi lua astfel rămas bun de la Sfântul Luca.
Calvarul s-a domolit în anul 1942, după inva­darea URSS-ului de către germani. Sute de mii de răniţi erau evacuaţi cu trenurile în Siberia, de­parte de linia frontului. În momentele acelea grele, bolşevicii au avut nevoie de experienţa medicală a Sfântului Luca. El trimisese, în repetate rânduri, scrisori din exil conducerii de la Moscova, cerând nu eliberarea sa, ci posibilitatea de a munci. Sub urgia războiului, bolşevicii i-au împlinit cererea şi l-au nu­mit consultant al tuturor spitalelor din Krasnoiarsk, oraş în care au organizat un uriaş "Punct Local de Evacuare", care urma să adăpostească sute de mii de răniţi. Sfântul Luca s-a implicat total în noua funcţie, după obiceiul său, opera opt-nouă ore pe zi şi apoi îi consulta pe cei grav bolnavi. În doar trei săptămâni, vizitase optzeci de bolnavi din şapte spitale, deşi auto­rităţile îl marginalizau continuu. La început i s-a dat o cameră în spital, dar nu şi salariu sau alimente. Era liber să se descurce cum putea, aşa că a ajuns să rabde de foame, deşi era consultant al tuturor spitalelor, şi acolo unde locuia, luau masa 1200 de bolnavi, îm­pre­ună cu medicii lor. De multe ori, de frica politrucilor, infirmierele îi duceau pe ascuns, de la cantina spi­talului, câte o farfurie cu mâncare.
După terminarea războiului, bolşevicii au făcut un pas înapoi. Succesul cărţii Sfântului Luca şi ecoul muncii sale titanice i-a silit să se recu­noască înfrânţi. Însuşi Stalin, auzind de tot ceea ce făcuse doctorul-episcop, a scris pe o filă a dosarului său politic - "Pe astfel de oameni nu putem să-i distrugem". Aşa că l-au eliberat, i-au acordat Ordinul Stalin clasa I, cea mai înaltă distincţie sovietică, precum şi medalia "Pentru efort eroic în Marele Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945". Apoi i-au dat voie Patriarhului Moscovei să-l aşeze Episcop al Simferopolului şi Crimeei. Sfântul Luca a împărţit orfanilor de război toţi banii daţi de stat pe premiul Stalin şi a plecat în Crimeea, cu aceeaşi rasă peticită, cu care pribegise prin Siberia.

Ultima plecare

Ultimii ani din viaţă i-au adus o nouă încer­care - a orbit, mai întâi de un ochi, apoi com­plet. Din 1955 şi până în 1961, când a murit, a slujit spunând rugăciunile doar din memorie şi a continuat să-i consulte pe bolnavi, rugând un asistent să-l ajute, atunci când îi palpa. A rămas în memoria Simferopolului ca un mare ocroti­tor al săracilor. Obişnuia să pună preoţii să-i caute pe copiii orfani din oraş, pentru a-i lua apoi sub ocrotirea sa. Nu refuza niciodată să-i consulte pe bolnavi, deşi acum avea mult de lucru, în misiunea sa de episcop. Autorităţile au con­tinuat să-l şicaneze până la moarte, dar acum le câştigase respectul. Mergea la toate conferinţele medicale, unde era chemat pentru că îşi câşti­ga­se deja o reputaţie internaţională, purtând rasa peticită cu care umblase prin Siberia. Măi­cuţa care-l îngrijea îi spunea să-şi cumpere una nouă, dar Sfântul Luca îi spunea mereu: "Câr­peşte-o, cârpeşte-o, că sunt mulţi săraci!"
Când a trecut la Domnul, pe 11 iunie 1961, tot oraşul s-a strâns la catafalc. Speriate, autori­tă­ţile comuniste au vrut ca procesiunea de în­mormântare să meargă pe străzi lăturalnice, ca să nu atragă atenţia. Aşa că au încercat să blo­cheze cu autobuze accesul cortegiului pe bule­var­dul principal al oraşului, dar credincioşii s-au aruncat sub roţile maşinilor şi le-au strigat: "Doar peste capetele noastre veţi merge, pe unde vreţi voi!". Procesiunea, care a durat trei ceasuri încheiate, a mers, în cele din urmă, chiar prin centru, şi miile de creştini care au participat au cântat, în tot acest timp, în cor imnul "Sfinte Dumnezeule".
Când, la câţiva ani după moartea sa, au vrut să-l mute în alt cimitir, i-au aflat trupul nepu­trezit. Atunci, dintr-o mână a Sfântului Luca, vătămată în timpul mutării, a curs sânge, de parcă ar fi fost viu. Şi aşa şi este în veci.