Sânzienele

Sânzienele (Drăgaica), cea mai mare şi mai spectaculoasă sărbătoare păgână a omului, este admisă chiar cu numele ei în calendarul creştin-ortodox, alături de Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul şi se celebrează pe 24 iunie, la trei zile după solstiţiul de vară sau vara astronomică. Atunci soarele se află pe boltă, la cel mai înalt punct deasupra ecuatorului, iar pe pământ avem noaptea cea mai scur­tă şi ziua cea mai lungă. Noi spunem că a început vara, dar de la solstiţiul de vară, ziua începe să scadă cu câte un minut-două, până la echinocţiul de toamnă, când ziua va fi egală cu noaptea (23 septembrie).

Zânele florilor de câmp

În preajma solstiţiului de vară, câmpurile şi poie­nile sunt ţesute cu mări imense de flori galbene, înalte şi parfumate, aromând puternic a fân cosit şi a miere. La cea mai mică atingere sau adiere de vânt, se scu­tură din ele o ploaie fină, de pulbere de aur. Sunt flo­rile solstiţiului de vară, iubitoare de lumină şi soare, având şi culoarea lui, iar viaţa lor este scurtă, de nu­mai două sau trei săptămâni, atâta vreme cât regele cerului se află încă la apogeu. Imaginea lor suavă le-a făcut "Zânele florilor de câmp", iar parfumul ador­mitor, nesemănând cu al nici unei alte flori şi cu al tuturora, precum şi puterile curative, le-a ridicat la un rang atât de înalt, încât se bucură de o sărbătoare a lor pe tot cuprinsul ţării, cum nu se mai întâmplă cu nici o altă floare. Sânzienele sunt, aşadar, sărbătoarea na­ţională a unei flori de câmp, moştenită din moşi-stră­moşi, şi din păcate aproape uitată, datorită faptului că omul nu mai este actant al riturilor magice, ci privitor pasiv, nu face nimic el pentru el, ci se lasă în seama altcuiva, de regulă - televizorul, computerul şi maşi­nile fac pentru el, substituindu-l, uşurându-i pe de-o parte viaţa şi munca, dar anihilându-i gesturile şi cola­borarea, comunicarea cu lumea ce-l înconjoară. Des­pre gândire nu mai putem spune decât că este prizo­niera milioanelor de informaţii (necesare sau nu) ce-o invadează din toate părţile, pe toate căile, bulver­sând-o şi panicând-o până la stres. Iar până la anihila­rea ei totală nu este decât un pas, pe care însă îl putem evita, prin educarea simţului măsurii şi o privire mai atentă peste umăr, înspre minunatele valori ale gân­dirii magice, care dădeau atâta savoare şi frumuseţe vieţii.
Culoarea galbenă a Sânzienelor este cea a soarelui, cea mai caldă dintre culori, una dintre cele trei culori primare (fundamentale), alături de albastru şi roşu, cu­loarea zeilor, a aurului, asociată misterului, reînvierii, veşniciei şi nemuririi; culoarea pă­mân­tului roditor (a spicelor date în copt), cea mai pământească dintre cu­lori, dacă admitem că şi soarele ţine într-un fel şi de pământ (dra­pelul românesc conţine toate cele trei culori pri­mare). Galbenul de esenţă divină, expri­mând spiritualitatea cea mai înaltă, este asociat şi căldurii, vo­ioşiei, fecundităţii, magiei, legă­turii cu izvorul vieţii. De aceea, florile galbene de sânziene intră în numeroase practici magice închinate soarelui (focului ce­resc), luminii şi vieţii, sub toate aspectele ei, incluzând şi moar­tea. Aceste flori marchează timpul în­tr-un mod evi­dent. Credinţele populare spun că toa­te plantele îşi păstrează întregi puterile şi mirosurile, până în ziua de Sânziene (24 iunie), când au putere maximă. După Sânziene (în Mara­mureş), Fata Pădurii ia mirosul şi puterile florilor. Toate plantele de leac se culeg din acest motiv chiar în această zi, fiind desti­nate celor mai grave boli, precum şi bolilor sufletului, cum ar fi depresia. Şi tot acum se iau "Noii cei Mari". Se plea­că chiar în zorii zilei, după cum spune urmă­torul descântec vechi: "Cu ochii la soare/ cu roua'n pi­cioare/ pe cărare neum­blată/ pe rouă nescuturată/ nimic mâncând/ pe nimeni văzând/ cu nimeni vor­bind/ înapoi necătând/ de gru­maz aplecându-se/ cu ruga mare rugându-se/ la Mai­ca Sfântă a florilor şi-a miro­surilor şi a culorilor/ şi-a puterilor şi-a vin­decărilor."

Magie populară

Ioana Cora din Bârsana (80 de ani) şi Berci Ileana Grigoreanca din Călineşti (87 de ani) ne descriu o metodă de vindecare prin aromoterapie şi fumigaţii. "În zâua de Sânziene, meri nemâncată dimineaţă bună şi culegi din tătă floarea câtă una. Şi din tătă floarea fără floare, cu minos mândru, câtă una. Nu grăieşti cu nimeni nimic. Te rogi. Le aduci acasă şi le duci duminică la beserică. Le pui la icoane. După ce s-o veştejit, le urci în podu' besericii să se uşte. Acele-s bune de leac pentru supărare mare. Este om că-i ca nebun din supărare. Din nici o zî nu-s aşe bune de leac florile. Acele din zâua de Sânziene îs minunat de bune. Sânzienele îs mare leac. Pentru orice boală îs bune. Apoi, la omu' scârbit (supărat) îi pui o mâ­nucă de-acele, de flori pă cărbuni, şi-l afumi. Numa' în tri sări îi faci şi-i trece, şi uită şi iar îi om ca oamenii (aşe am lecuit-o pe o femeie. O fo' ca nebună, că i-o mu­rit bărbatu' în război, şi-o rămas văduvă cu şapte coconi", povesteşte Ileana Berci Grigoreanca.
Ioana Cora din Bârsana folosea sânzienele pentru alungarea duhurilor rele de lângă copiii mici şi pentru toate bolile. "Am cules sânziene. Acele s-o ţânut pentru tot anu'. Dac-o fo' un om bolnav, i-o pus de-acele şi i-o făcut un pic de ceai din flori din zâua de Sânziene aduse. Acele-o fo' de leac. C-o zâs că zâua de Sânziene, Maica Preacurată, ie şi-o dat ace' sfântă zî să sie cinstită: Sânzienele. Şi-atuncea iei bureanu' (buruiana cela galbănă, cu floare galbănă, şi vin p'acela când era un om bolnav îi făceai ceai. La un cocon de ţâţă dacă nu putea să doarmă în leagăn şi plânje întruna, la pruncuţ nu-i făceai ceai. Pune-i p'un cărbune încins vreo tri floricele de-acele, şi-l afumai să fugă duhurile cele răle de cătă el. C-o avut putere. C-o fost dân zâua de Sânziene culese."

Onoflea. Când tace cucul

"De la Sânziene, cucului i se închide glasul. Zâc o samă de oameni că se face uli (uliu). Da' cucu-i cuc şi uliu-i uli. L-am auzât odată în Grădina de După Râu de deasupra, cum proba să cânte şi nu pute'. Era acole, într-un cireş din mejdă (hotar). Îi ieşeu numa' nişte sunete răguşite, batăr (măcar) cât să căznea. Mi-o fo' milă de el, da' n-am avut ce face. Doamne, cât îi de frumuşăl cu pene sure - albâie! Şi te bucuri când îl auzi că nu eşti sângur la lucru." (Aurel Făt, 72 ani - Deseşti)
"Onoflea este o zî pe cară n-o ştie nime'. Zâua în care pleacă, să duce cucu. Îi o zî ascunsă. De la Sânziene, cucu' nu mai cântă. Da' se prea poate şi să mai cânte o dată de două ori. Apoi că tace cu o zî două înainte de Sânziene ori după ceie la puţână vreme, nimeni nu şti. Nimeni nu şti care ie zâua în care tace şi pleacă. Ş-apoi este o vorbă: «Atunci a şti femeia gându' bărbatului, când a şti zâua în care pleacă cucu»". (Ioana Cora din Bârsana)

PARASCA FĂT


Cântec

Sânziană, sânziană,
spune care Cosânzeană
lângă lemnul Domnului,
uitatu-s'a somnului,
farmece de i-au rostit
florile-ţi de-au răsărit
din aurul pletelor,
cununiţă fetelor.

Sânziană, sânziană,
cântă fetele'n poiană,
haide duru-duruiană
duru-duruiană.
Cele mici sunt prin urzici,
Cele'n ani prin bruscălani
haide duru-duruiană
duru-duruiană.

Buruiene secerară,
snopi de datini, pe sub seară
şi-au cules cicori şi nalbe,
să'mpletească ceru'n salbe.

Licuricii, pe obraţe,
le-aprind stelele în braţe,
sânii'n pupi de critărei,
doru'n flori de brebenei.

Sânziană, sânziană,
cântă fetele'n poiană,
haide duru-duruiană,
duru-duruiană.
Cele mici sunt prin urzici,
Cele'n ani prin bruscălani
haide duru-duruduruiană
Sânziană, sânziană.

Zâne şi flori de leac

* Sânzienele, zeiţele florilor, sunt închipuite ca sfinte sau zâne din lumea cealaltă, care merg prin aer şi umblă noaptea pe câmpuri. Semnificaţiile şi pu­terile acestor entităţi mitologice se ra­portează, în imaginarul popular, la trei as­pecte esenţiale: cosmos, natură terestră şi om.
* La nivelul cosmic, Sânzienele repre­zintă sărbătoarea sfântului soare, care în această zi se joacă sau se odihneşte. Înce­pând cu 24 Iunie, zilele se micşorează, iar pe cer răsare Găinuşa. În calendar, sărbă­toarea Sânzienelor marchează jumătatea verii, începutul toamnei, când se întoarce crângul cerului spre iarnă şi se micşorează zilele.
* Natura îşi întrerupe cursul ascendent: iarba începe a se usca, plantele nu mai cresc, dau îndărăt, florile îşi pierd mirosul şi nu mai cântă cucul. Zânele Sânziene au puterea de a face ca buruienile să fie de leac, dau roadă seminţelor, dau/iau mirosul şi pute­rea florilor. Sânzienele au grijă de sănătatea şi în­mul­ţirea păsărilor, feresc de furtuni şi de foc.
* Respectând tradiţia populară, bise­rica a preluat şi integrat în calendarul creş­tin această sărbătoare păgână. Nu întâm­plător zânele Sânziene sunt numite şi sfin­te, iar la Sânziene, florile sunt sfin­ţite de către preot, pentru a le spori efectele be­ne­fice.
* Cu referire la om, în iposta­za lor de fete fecioare, fru­moase, lu­minate, harnice, cu­rate şi bo­gate, Sânzie­nele sunt feritoare de boli, dar şi fac rău: iau pe sus, înnebu­nesc oamenii, îi po­cesc sau pedepsesc pentru păcatele mari, mai ales pentru ju­rămintele strâmbe.
* Ca floare, Sânziana are efect benefic îndeosebi împletită în cunună. Cununile de Sânziene oferă oamenilor iluzia trecerii, în plan magic, din viaţa reală în lumea dorin­ţelor, a speranţelor, aspiraţiilor,dar şi în cea a temerilor legate de sănătate, bunăstare, de viaţă şi de moarte. Dacă o cunună aruncată pe casă nu cade, persoana căreia îi este menită va trăi mult sau, dacă e fată, se mărită în acel an; dacă nu se opreşte, e semn de moarte, dar şi de măritiş, pentru fete: cununa că­zută de 2-3 ori înseamnă că fata se mărită după 2-3 ani.
* Împlinirea dorinţelor este vestită şi de roua depusă pe cununa de Sânziene, dar şi pe florile de câmp. Unele femei se tăvălesc prin iarbă, ca să fie ferite de boli peste an. Roua căzută pe iarbă făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.
* Ca substitut magic, cununa de Sân­ziene protejează oamenii, animalele, casa şi gospodăria de forţele răului. Pusă la ferestre şi la poarta de către drum, cununa este me­nită să aducă noroc în casă şi să o ferească de rele, de intrarea spiri­telor necu­rate.

MARCU MIHAIL DELEANU