Viața Sfântului Luca al Crimeei a rămas unică în analele ortodoxiei. Este singurul episcop ortodox din secolul XX, care a fost, în același timp, un mare savant în științe medicale. Despre el se vorbea în Siberia, cu o admirație amestecată cu fervoare, ca despre un mare șaman, în stare să vindece, și sufletul, și trupul. Un om care a ars, topindu-se ca o lumânare, din dragoste de Dumnezeu și de semeni. Un suflet pur și dur ca un diamant, care a stat neclintit în fața criminalilor din poliția secretă sovietică, refuzând colaborarea cu regimul, alegând închisoarea și exilul, pierzându-și, astfel, familia, cariera și riscând, de mai multe ori, să fie executat. Un om care nu s-a plecat în fața sistemului bolșevic, ci l-a silit să recunoască puterea iubirii și a compasiunii, puse în slujba credinței.
O inimă tânără, plină de milă pentru sărmani
Sfântul Luca s-a născut pe 27 aprilie 1877, la Kerci, în Crimeea Orientală, în familia nobilului Voino-Iasenențki, și a primit la botez numele de Valentin Felixovici. Copilăria și adolescența le-a petrecut la Kiev. Destul de repede, avea să intre în contact cu celebra mânăstire Pecerskaia, unde s-au desăvârșit mulți dintre marii sfinți ai Sfintei Rusii. Tatăl său era un creștin romano-catolic foarte evlavios, care se ruga îndelung acasă și mergea în fiecare duminică la biserică. Înclinația spre cele sfinte a fost moștenită de la el și tot de la tatăl său avea să deprindă Valentin o bunătate și o încredere aproape copilărească în oameni, pricină a multor suferințe de mai târziu.
A fost un adolescent visător și sensibil, care l-a iubit la nebunie pe Tolstoi, până când a aflat de disprețul acestuia pentru biserica ortodoxă. În anii aceia s-a născut în sufletul său dorul după o viață simplă, dedicată celor mulți și umili. Refuza să doarmă în pat, culcându-se direct pe podea, și muncea verile cot la cot cu țăranii. Îi plăcea să picteze, iar iubirea pentru pictură l-a purtat până la München, unde a studiat la școala particulară a profesorului Heinrich Knirr. Ar fi dorit să urmeze cursurile Academiei de Arte din Petersburg, dar inima lui era prea largă și prea frământată ca să se mulțumească doar cu destinul unui artist plastic, fie el și celebru. Așa încât a luat o hotărâre radicală, pe care o menționează și în memoriile sale: "Nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă." Și unde ar fi putut să facă mai bine acest lucru, decât la Facultatea de Medicină a Universității din Kiev? Dar științele medicale erau foarte departe de aspirațiile sufletului său, astfel încât studiul lor îi va provoca suferințe intense. În anii studenției, avea să scrie cum creierul său respingea noțiunile de biologie, fizică sau chimie "întocmai ca o minge de cauciuc comprimată, care tinde să arunce în afară conținutul ce îi este străin". Dar nu s-a lăsat, pentru că nu învăța pentru sine, ci pentru ceilalți. Nu numai că a absolvit cu brio Facultatea de Medicină, dar la final, profesorii i-au prezis o carieră de mare savant. El a cerut însă un post de medic la țară. Necăjit că nimeni nu l-a înțeles pe deplin, avea să scrie, ani mai târziu, că studiase medicina "cu singurul scop de a fi toată viața doctor la sat, pentru a fi de ajutor oamenilor sărmani".
Un altfel de medic
Valentin și-a început cariera medicală chiar în anii în care a izbucnit războiul ruso-japonez. A ajuns astfel chirurg al Crucii Roșii, fiind silit să opereze cazuri foarte grave. Intuiția, mâna sa foarte sigură și pregătirea sa științifică au făcut ca rezultatele să fie excepționale. A început să lucreze și la perfecționarea unei metode de anestezie, care va revoluționa lumea medicală și mai ales chirurgia de război - "anestezia regională", care-i permitea să opereze în condiții precare, fără ca pacientul să sufere. Acum a publicat și primele sale articole în revistele de specialitate.
Când războiul s-a sfârșit ar fi putut să înceapă o carieră științifică la Moscova, dar el s-a mărginit să meargă în sate umile, pierdute în stepele Siberiei, acolo unde lipseau și cele mai elementare dotări necesare chirugiei. A lucrat în aceste condiții treisprezece ani, dăruindu-se unei munci istovitoare, bucuros că-și poate împlini visul din adolescență - să-i ajute pe sărmani, să le aline durerile, să-i tămăduiască de boli. Un coleg de-al său avea să scrie că în acei ani de muncă istovitoare nu l-a văzut niciodată "mânios, înfierbântat sau pur și simplu iritat. Vorbea întotdeauna liniștit, fără grabă, fără să ridice vocea". Și asta, în condițiile în care ajunsese să consulte, în medie, două sute de bolnavi într-o singură zi, și tot nu făcea față celor care veneau la el pentru a fi ajutați. În Romanovka, un sat de pe râul Hoper, a operat într-un singur an 300 de bolnavi. Și făcea asta cu o dragoste liniștită, fără să ceară niciodată bani celor pe care-i vindeca. El și familia lui trăiau efectiv de la o zi la alta, iar Valentin era mulțumit că-și poate împlini menirea. "Tata nu a avut niciodată economii. Nici atunci, nici după aceea", avea să scrie fiul său, Mihail. Este uimitor că în acei ani a găsit răgaz să lucreze la doctoratul său despre anestezia regională, pe care-l va susține la Moscova. Lucrarea a fost un mare succes. După ce și-a luat doctoratul, Valentin a început să scrie la o carte care va deveni celebră - "Studii de chirugie septică". Când i-a scris prefața, un gând straniu i-a trecut prin minte, un gând cât o prevestire venită de Sus - "Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop".
Icoana din sala de operații
În sala de operații era întotdeauna o icoană cu o candelă arzând. Doctorul Valentin Voino-Iasenențki se închina de fiecare dată, înainte de a începe să opereze. Făcea apoi cu bisturiul deasupra bolnavului semnul crucii și abia la sfârșit efectua prima incizie. Era un ritual fără de care nu concepea să lucreze.
Când comuniștii au venit la putere, în anul 1917, tocmai fusese numit medic-șef al spitalului principal din Tașkent (cel mai mare oraș al Asiei Centrale) și profesor la Facultatea de Medicină de aici. În scurtă vreme, bolșevicii au luat icoana din sala de operație, și atunci doctorul Valentin a refuzat să mai opereze. Gestul, încadrat repede la sabotaj, putea să-l coste viața. Poliția secretă executa, în acele vremuri, mii de preoți în fiecare an. Nu s-ar fi împiedicat de un medic, fie el șef al unui mare spital și profesor universitar.
Au început presiunile, dar Valentin s-a încăpățânat să nu cedeze, deși riscul era enorm. S-a întâmplat însă ca nevasta unui mare demnitar din oraș să se îmbolnăvească și să aibă nevoie de o intervenție chirurgicală. Valentin era deja o somitate, așa că politrucul i-a cerut să o opereze și-l va ajuta cu orice doleanță. Smerit, credinciosul doctor a cerut un singur lucru - icoana din sala de operație, iar politrucul i-a îndeplinit rugămintea. Dar calvarul lui Valentin abia stătea să înceapă.
A fost arestat din ordinul unui lucrător la morgă, un bețiv notoriu, pe care-l mustrase de multe ori, în calitatea sa de medic-șef, și care ajunsese în vremurile acelea tulburi membru al "troikăi" din oraș - un tribunal constituit ad-hoc, care pronunța sentințe de condamnare la moarte ale "reacționarilor". Un comunist de vază l-a salvat în ultima clipă, înainte de a fi executat, ducându-l sub escortă înapoi la spital. Martorii acelor vremuri spun că, după ce a fost salvat de la o moarte sigură, doctorul Valentin s-a întors direct în sala de operație și a continuat să lucreze, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar șocul acestei arestări a tulburat-o atât de tare pe soția lui, încât s-a stins la scurtă vreme după aceasta... Valentin a rămas văduv, cu patru copii. Avea doar 42 de ani.
Această încercare nu l-a frânt. A continuat să se opună comuniștilor, ori de câte ori era nevoie de mărturia sa. Văzându-i râvna pentru credință, episcopul din oraș i-a propus să fie hirotonit și să slujească doar duminica la catedrală, pentru a predica. "Lucrarea dumneavoastră nu este să botezați, ci să binevestiți", i-a spus atunci vlădica Inochentie. Valentin a slujit ca preot timp de doi ani, continuând să opereze și să predea medicina. Dar o făcea tot timpul îmbrăcat în rasă, cu crucea de preot pe piept, sub privirile indignate ale autorităților. La sfârșitul acestor ani de slujire curajoasă, preoții și creștinii din Tașkent l-au ales în scaunul de episcop. Când a fost hirotonit, pe 31 mai 1923, a primit numele de Luca, după cel al evanghelistului care a fost totodată și medic și pictor, zugrăvind prima icoană a Maicii Domnului. După doar o săptămână de slujire ca ierarh a fost arestat. Începeau pentru el unsprezece ani de calvar.
Șamanul care vindecă orbi
În anul 1923, într-o seară de iunie, gara din Tașkent gemea de popor. Pe șine, ținându-se de mâini, stăteau întinși sute de oameni. Un lanț al iubirii închegat pentru a opri trenul care urma să le ia păstorul. Erau credincioși din Tașkent și împrejurimi, care auziseră că Episcopul Luca, medicul care tămăduise mii de bolnavi și care îi înfruntase pe față pe bolșevici, urma să fie exilat. Zeci de minute, lanțul viu nu s-a clintit de pe șine, blocând astfel plecarea vagonului. A fost nevoie de rugămințile episcopului pentru a-i îndepărta și a-i îngădui astfel să-și poarte crucea. Sfântul lăsa în urmă în Tașkent pe cei patru copii orfani și mii de creștini care-l iubeau și care erau gata să moară pentru el.
"Un șaman mare a venit pe râul nostru, un popă-șaman. Popa-șaman spune un cuvânt și orbul începe să vadă pe dată! După aceea a plecat popa-șaman și ochi bolnavi la toți din nou!" Așa vorbeau despre el locuitorii Siberiei. Alungat din sat în sat de securitatea bolșevică, el intra în toate izbele întâlnite în cale și, cu multă răbdare și dragoste, îi consulta pe toți bolnavii. Le asculta durerile, se ruga pentru ei fierbinte și apoi, dacă era nevoie, îi opera cu cele mai rudimentare mijloace, folosindu-se de un cuțit pe post de bisturiu și de câteva fire de păr pentru a coase incizia. În pofida condițiilor extreme în care lucra, operațiile sale nu se infectau. Harul lui Dumnezeu și iscusința sa de mare chirurg lucrau împreună, spre salvarea bolnavilor. Așa a ajuns să fie pretutindeni iubit și socotit un mare vindecător. Autoritățile erau înnebunite de faima sa, în continuă creștere. Îl exilaseră din marele Tașkent în stepele Siberiei, iar el devenise și mai cunoscut. Atunci au luat o hotărâre radicală. În plină iarnă, l-au trimis cu sania, cale de 1500 de kilometri, la nord de Cercul Polar, în Plahino, o așezare care avea doar cinci izbe. O călătorie cât o execuție. "Oriunde m-ar trimite, peste tot e Dumnezeu", obișnuia să spună sfântul. Și Dumnezeu l-a ținut viu în timpul acestei crunte expediții, în care credincioșii i-au ieșit în cale, l-au încălzit cu ceaiuri, l-au îmbrăcat cu șube groase și l-au învelit cu blănuri și, mai ales, cu iubirea lor.
Icoana vie
Când se trezea dimineața, în izba sa din Plahino, apa din căldare era înghețată. Fereastra, cât o palmă, avea și ea geamul îmbrăcat în gheață. Pe jos, aproape de intrare și în toate colțurile în care pereții aveau crăpături, se așternea de cu seară un strat gros de zăpadă. Singura mâncare erau un codru de pâine neagră și, dacă avea noroc, un pește înghețat, pe care-l gătea la soba de tablă, care abia pâlpâia în gerul năpraznic. Afară era atât de frig încât păsările care ajungeau aici purtate de vânt cădeau înghețate în zbor. În Plahino nu se auzea nimic. Niciun sunet, nicio șoaptă, în afară de crivățul care sufla uneori năpraznic și scutura plutele de lemn ale năvoadelor folosite vara de pescari.
Se îmbolnăvise grav de inimă, încă din perioada în care se istovise muncind. Și trebuia să îndure acum frigul viu, care-i intra în oase, în orice clipă din zi și din noapte, și foametea, și durerea de a-și fi lăsat copiii fără ocrotire. "Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul. M-am lepădat de slava medicală, așa încât pentru mine niciun lucru lumesc nu are acum vreun preț. În slujirea lui Dumnezeu e toată bucuria mea, toată viața mea".
A venit vara, și sfântul a putut să părăsească Plahino pentru Turuhansk, aflat la sud de Cercul Polar. Acolo a avut o presimțire, că exilul i se va sfârși, dar nu s-a întâmplat nimic. Chinuit și bolnav, a simțit cum își pierde speranța. A căzut în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și și-a vărsat toată nemulțumirea, toată cârtirea care i se strânsese în inimă față de un destin atât de nedrept. Și atunci s-a petrecut un miracol. În timp ce se ruga cu lacrimi, chipul lui Hristos din icoană a prins viață, iar sfântul l-a văzut pe Iisus viu, cum își întoarce fața de la el, mâhnit, ca o mustrare pentru rugăciunea lui încrâncenată. Episcopul s-a îngrozit, a căzut cu fața la pământ și nu a cutezat să mai privească spre icoană. S-a ridicat într-un târziu, a luat Noul Testament și a început să citească. Ochii i-au căzut pe un fragment în care era înfierată lipsa de credință și de nădejde în Dumnezeu. Atunci s-a pocăit și a simțit cum sufletul i se eliberează, așa că a început din nou să se roage. Și minunea s-a petrecut din nou, doar că de data aceasta Hristos s-a întors spre el "cu o privire luminoasă, plină de har". Și în suflet i s-a așternut, nestingherită, liniștea.
La scurtă vreme după această vedenie minunată, avea să fie trimis de GPU (KGB-ul de mai târziu) spre Krasnoiarsk, un oraș mare, în care urma să lucreze la spital. După ce în ziua plecării a săvârșit ultima liturghie în Turuhansk, preotul a stins după el toate lumânările din biserică. Înainte să închidă ușa sfântului lăcaș, una dintre ele s-a aprins singură, a ars câteva clipe, și apoi s-a stins din nou. Biserica își lua astfel rămas bun de la Sfântul Luca.
Calvarul s-a domolit în anul 1942, după invadarea URSS-ului de către germani. Sute de mii de răniți erau evacuați cu trenurile în Siberia, departe de linia frontului. În momentele acelea grele, bolșevicii au avut nevoie de experiența medicală a Sfântului Luca. El trimisese, în repetate rânduri, scrisori din exil conducerii de la Moscova, cerând nu eliberarea sa, ci posibilitatea de a munci. Sub urgia războiului, bolșevicii i-au împlinit cererea și l-au numit consultant al tuturor spitalelor din Krasnoiarsk, oraș în care au organizat un uriaș "Punct Local de Evacuare", care urma să adăpostească sute de mii de răniți. Sfântul Luca s-a implicat total în noua funcție, după obiceiul său, opera opt-nouă ore pe zi și apoi îi consulta pe cei grav bolnavi. În doar trei săptămâni, vizitase optzeci de bolnavi din șapte spitale, deși autoritățile îl marginalizau continuu. La început i s-a dat o cameră în spital, dar nu și salariu sau alimente. Era liber să se descurce cum putea, așa că a ajuns să rabde de foame, deși era consultant al tuturor spitalelor, și acolo unde locuia, luau masa 1200 de bolnavi, împreună cu medicii lor. De multe ori, de frica politrucilor, infirmierele îi duceau pe ascuns, de la cantina spitalului, câte o farfurie cu mâncare.
După terminarea războiului, bolșevicii au făcut un pas înapoi. Succesul cărții Sfântului Luca și ecoul muncii sale titanice i-a silit să se recunoască înfrânți. Însuși Stalin, auzind de tot ceea ce făcuse doctorul-episcop, a scris pe o filă a dosarului său politic - "Pe astfel de oameni nu putem să-i distrugem". Așa că l-au eliberat, i-au acordat Ordinul Stalin clasa I, cea mai înaltă distincție sovietică, precum și medalia "Pentru efort eroic în Marele Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945". Apoi i-au dat voie Patriarhului Moscovei să-l așeze Episcop al Simferopolului și Crimeei. Sfântul Luca a împărțit orfanilor de război toți banii dați de stat pe premiul Stalin și a plecat în Crimeea, cu aceeași rasă peticită, cu care pribegise prin Siberia.
Ultima plecare
Ultimii ani din viață i-au adus o nouă încercare - a orbit, mai întâi de un ochi, apoi complet. Din 1955 și până în 1961, când a murit, a slujit spunând rugăciunile doar din memorie și a continuat să-i consulte pe bolnavi, rugând un asistent să-l ajute, atunci când îi palpa. A rămas în memoria Simferopolului ca un mare ocrotitor al săracilor. Obișnuia să pună preoții să-i caute pe copiii orfani din oraș, pentru a-i lua apoi sub ocrotirea sa. Nu refuza niciodată să-i consulte pe bolnavi, deși acum avea mult de lucru, în misiunea sa de episcop. Autoritățile au continuat să-l șicaneze până la moarte, dar acum le câștigase respectul. Mergea la toate conferințele medicale, unde era chemat pentru că își câștigase deja o reputație internațională, purtând rasa peticită cu care umblase prin Siberia. Măicuța care-l îngrijea îi spunea să-și cumpere una nouă, dar Sfântul Luca îi spunea mereu: "Cârpește-o, cârpește-o, că sunt mulți săraci!"
Când a trecut la Domnul, pe 11 iunie 1961, tot orașul s-a strâns la catafalc. Speriate, autoritățile comuniste au vrut ca procesiunea de înmormântare să meargă pe străzi lăturalnice, ca să nu atragă atenția. Așa că au încercat să blocheze cu autobuze accesul cortegiului pe bulevardul principal al orașului, dar credincioșii s-au aruncat sub roțile mașinilor și le-au strigat: "Doar peste capetele noastre veți merge, pe unde vreți voi!". Procesiunea, care a durat trei ceasuri încheiate, a mers, în cele din urmă, chiar prin centru, și miile de creștini care au participat au cântat, în tot acest timp, în cor imnul "Sfinte Dumnezeule".
Când, la câțiva ani după moartea sa, au vrut să-l mute în alt cimitir, i-au aflat trupul neputrezit. Atunci, dintr-o mână a Sfântului Luca, vătămată în timpul mutării, a curs sânge, de parcă ar fi fost viu. Și așa și este în veci.