Colajele visului - de vorbă cu artistul vizual ŞTEFAN IACOB

"Am simţit nevoia unei rupturi radicale. Şi am început să fac colaje fotografice"

În aceste zile, lângă Grădina Icoanei, pe strada Jean Louis Calderon nr. 80, prestigioasa gale­rie bucureşteană "H'art" ne prezintă o expo­ziţie originală şi surprinzătoare: artă fotografică, cu colaje digitale. La 35 de ani, Ştefan Iacob, autorul ei, are, şi el, un destin surprinzător. Vine dintr-o cu totul altă direcţie, decât cea a artelor frumoase sau a ar­tiştilor însinguraţi în ateliere. Poate tocmai de aceea, imaginile lui au o altă noutate şi prospeţime. Sunt colaje stranii şi deconcertante, pline de sugestii, când tranşante, când subliminale. Lumi alcătuite cu migală de ceasornicar, din tot soiul de alte bucăţi de lume, re­date cu obsesia detaliului. De pe pereţii sălii un­dergroud din Calderon 80, gingăşia acestor colaje ale visului iese mai tare în evidenţă.

Invitaţii la reverie

- Ştefan, tu vii din cu totul altă zonă, faţă de cea a artiştilor plastici cu care suntem obişnuiţi. Ai fă­cut facultatea de Litere, ai avut o carieră de pro­ducător în cinematografie şi în marea publicitate, apoi ai ab­solvit la Berlin un interesant MBA (Mas­ter of Business Administration); iar acum lucrezi la o firmă de IT. Cum ai ajuns, pornind de aşa de de­parte, la arta fotografică şi apoi la colaje?

- Este una dintre vieţile mele secrete. Din­tot­dea­una m-au atras arta şi literatura. De altfel, am mâz­gălit de mic poezii. Există un mic demon artistic care mă chinuie şi cu care trebuie să fac pace, să-l las să se exprime pe mai multe căi. Poezia nu vreau încă s-o fac publică. Dar acum câţiva ani, am simţit, pur şi simplu, dorinţa să mă exprim vi­zual. De altfel, fotografia este o pa­siune destul de comună, mulţi oa­meni adoră să se joace cu aparatul fo­to şi cu lentile. Numai că eu m-am jucat la o scară mai mare, investind foarte mult în ustensilele foto­gra­fi­ce. Căci atunci când ştii ce vrei să ex­primi şi la ce ni­vel, instrumentele se impun singure. Uite, co­la­jele mele digitale de acum sunt de 1,30 metri pe 0,90. Dar eu visez dimensiuni mult mai mari!

- Cum ţi-a venit ideea acestor colaje ale visu­lui?

- N-a fost un moment declan­şa­tor. Nu am avut nişte clipe în care fie­care dintre imagini să mi se im­pună brusc şi cu obstinaţie în minte, în cele mai mici detalii, ca apoi să nu mai am nici o altă şansă decât să le rea­lizez. Nu a fost aşa! Totul a în­ceput cândva, prin 2011-2012. Atunci m-am retras din lume, m-am de­cis că e vremea să schimb radical tot ceea ce fac. Şi am în­ceput să pri­vesc în jurul meu şi să mă gân­­desc la visele mele.

- Biografia ta este de-a drep­tul surprinzătoare. De la 16 ore de muncă bi­ne plătite, la vise ex­pri­mate în fotografii. Cum se explică o trecere aşa de bruscă?

- E adevărat că până atunci lucrasem foarte in­tens. Deşi jobul meu fusese unul profund necon­ven­ţional. De-asta am şi reuşit să-l fac. Se întâmpla că astăzi eram cu echipa de fil­mare pe o cetate, mâine eram în Deltă, poimâine cons­truiam un decor futurist, cu elemente de Hol­lywood... Şi am lucrat şi la filme de ficţiune. Am debutat în 2000, la Castel Film, cu o ecranizare en­glezească, a lui Sherlock Holmes, care a avut un buget de câteva mi­lioane de dolari, mare pentru vre­mea aceea în Ro­mânia. Şi pe urmă am făcut sute de spo­turi publi­citare pentru toate colţu­rile lumii; lu­cram cu echipe italieneşti, americane, franţuzeşti. Dar am ştiut mereu că nu asta e ceea ce vreau să fac până la sfârşitul vieţii. De aceea am simţit nevoia unei rupturi radi­cale. Şi atunci am început să fac aceste colaje ale mele, digitale. Ele s-au născut cu naturaleţe şi prin­tr-o muncă febrilă. Făcându-le, in­ten­­ţia mea a fost să aduc prin imagine, o infuzie cât de mică de sacru, peste nişte locuri din Bucureşti, de pildă. Şi pe o cale personală. Deşi ştiam că într-o lu­me saturată de ima­gine şi de culoare e foarte greu să aduci ceva nou şi care să aibă noimă. Şi care să con­teze şi în viaţa iu­bi­torului de artă.

Cum să revrăjeşti o bucată de cotidian

- În expoziţie tu ai două teme: "Lumi ascunse" şi "Demoni". Să vorbim întâi de Lumile ascunse, pe care le-ai numit "Ecotopia", un cuvânt inventat...

- Aceste Lumi sunt o invitaţie la visare şi reverie. Toate locurile pe care le-am ales sunt comune, aşa cum e Casa poporului, de exemplu. Multe dintre ele sunt şi urâte şi foarte încărcate simbolic. Sunt locuri pe lângă care deja trecem fără să le mai vedem. Şi mi s-a părut importat să le arăt oamenilor că locurile astea de lângă ei - pot fi recreate cu totul altfel! Ăsta ar fi un lucru frumos, pe care l-am putea fa­ce cu toţii. Să ne o­prim în preaj­ma bu­căţilor noastre de co­ti­dian şi să ve­dem cum le putem revrăji.

- Ce tehnică au colajele tale?

- Fiecare ima­gi­ne a mea e compusă din alte 30-40 de alte ima­gini mai mici. Ca să pot să le fac să se potrivească între ele şi să fie credibile, să fie un tot unitar, şi care nu este su­prare­alist, a tre­buit să res­pect şi să fiu atent la tot felul de lu­cruri. De la optică la lu­mină, la un­ghiul de a­tac. Fiecare ima­gine tre­buie să fie cam în a­ceeaşi lu­mină, să aibă acelaşi unghi de ca­me­ră, să ai aceeaşi len­tilă. Şi asta e foar­te greu de rea­li­zat.

- Cât îţi ia să faci un colaj di­gi­­tal?

- Şi luni de zile! De la fugăritul imaginilor în diverse colţuri de lume, până la asamblatul lor. E de o mie de ori mai greu decât să încondeiezi un ou.

Cămile şi baloane de aer cald

- Ai ales simboluri ro­mâ­neşti puternice. Cum este Arcul de Triumf, pe ca­re l-ai prezentat apocaliptic, plu­tind pe ape, ca după Potop...

- Am simţit nevoia să spăl locul ăla, care a ajuns să fie îmbâcsit de trafic şi amal­­gamat de oamenii blo­caţi în maşinile lor, ca în niş­te tuneluri nevrotice. Am simţit nevoia să îl eliberez şi să-l arăt altfel. De-asta, ima­ginea mea din preajma Ar­cului de Triumf e una ju­căuşă, cu acele vase de agre­ment, pline de oamenii care se plimbă în jurul Arcului. A devenit o zonă plăcută; fru­moasă în alt fel.

- Să vorbim şi despre em­ble­ma expoziţiei, aleasă de organizatori: Palatul Par­lamentului, pe care l-ai plasat la marginea unui deşert inundat de baloane şi de cămile.

- Era un loc care avea nevoie de o cu totul altă destinaţie. E un loc inutil. De la început şi până acum, a fost o construcţie de o inutilitate monstruoasă. Şi azi, de pildă, parlamentarii noştri sunt mai numeroşi decât cei ai SUA. Aşa că am simţit nevoia să îl surghiunesc în deşert, printre cămile şi baloane de aer cald.

- Cum ai pozat Casa Poporului?

- Fiind cocoţată pe un deal, a trebuit să o foto­gra­fiez de patru ori până să pot să o potrivesc şi să-i gă­sesc unghiul corect. Prima dată am încercat cu tre­pie­dul de sol, după aia cu o schelă, apoi am dublat sche­la. Până la urmă, a trebuit să închiriez o ma­ca­ra, sin­gura care mi-a oferit un­ghiul şi perspectiva co­rectă. Toate astea le-am făcut pe banii mei şi ai unui partener de atunci.

- Şi baloanele?

- Baloanele au fost luate din Slovenia, de la un festival de ba­loa­ne cu aer cald. Acolo am des­coperit cu plăcere că la ei plim­batul cu baloanele e ca fot­balul la noi. În weekend, ies să se dea cu baloanele cu aer cald. M-am dus în Slovenia pe banii mei. Unde am şi zbu­rat cu baloanele - iar ăsta a fost darul or­ga­nizatorilor. N-am avut bani decât să merg cu o ma­şi­nuţă până în Slovenia, la festival, am condus 14 ore, am şi dormit în maşină peste noapte. Şi după ce ne-am cunoscut, organizatorii au fost foarte im­pre­sio­naţi că am venit tocmai din România, numai ca să fotografiez acele baloane şi pe ei. O plimbare cu un balon costa câteva sute de euro, iar ei ne-au dăruit un astfel de zbor splendid. Numai că, în momentul ateri­zării, a trebuit să sar din balon şi să alerg disperat du­pă el, peste câmp, schimbând obiectivul în mers, ca să pot să-l pozez poposind pe pământ. Căci ba­loanele ştii când pleacă şi de unde pleacă, dar nu poţi ştii când şi unde aterizează. Aşa că le-am fugărit pe fie­care, peste câmp, cu maşinile.

- Şi cămilele?

- După cămile am mers la Berlin. A fost primul meu contact cu cămilele şi urşii polari. Şi urşii polari din alt colaj de al meu sunt tot de acolo. Pentru că gră­dina zoologică berlineză e cea mai mare din Eu­ro­pa, iar animalele nu stau în cuşti, ci după nişte şan­ţuri uriaşe şi garduri vii. Aşa am putut să le pozez bine.

Duhurile jucăuşe

- De ce ai ales să-ţi numeşti, „Demoni", a doua serie de colaje?

- Nu m-am gândit la diavoli! Demonii mei sunt daimoni, mai degrabă. Nu am vrut să prezint o ome­nire urmărită de duhuri rele. Cei din colajele mele sunt nişte demoni personali şi jucăuşi. Creaţii indi­viduale ale minţii fiecăruia. Şi nu-s răuvoitori. Căci noi ne alegem demonii. Poate că ni-i şi creem. Iar ei sunt aici să ne şi ajute, dar să ne şi necăjească, aten­ţionându-ne discret, atunci când rupem echilibre­le.

Epilog

- La sfârşit, vreau să te întreb cum a început colaborarea ta cu elitista galerie "H'art"?

- Eu am trăit şi am lucrat retras, viaţa mea de artist era secretă şi nici nu frecventam cercurile de plasticieni din Bucureşti. Ei, şi la un moment dat, în ianuarie 2015, m-am hotărât că ar fi bine să expun. Cineva, un bun prieten, mi-a recomandat "H'Art", despre care prea multe nu ştiam atunci, izolat cum fusesem. Şi m-am dus cu un tub cu lucrări la d-l Dan Popescu, directorul galeriei. Iar acum, am această expoziţie. Sunt încă uşor copleşit de colaborarea mea cu "H'Art", o galerie care are în portofoliu 20 de artişti români extrem de importanţi, cu expoziţii în ţară şi în străinătate. Şi totul mi s-a întâmplat în doar şase luni.