Cartea de pe marginea drumului
- Domnule doctor, aveţi o activitate ştiinţifică impresionantă, sunteţi profesor, cercetător, autor de tratate şi lucrări de specialitate şi unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din lume. În ce moment al vieţii dumneavoastră aţi simţit că vreţi să urmaţi medicina?
- Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oamenii, să alin suferinţele celor din jurul meu, să fiu de folos altora. Aveam doar vreo doisprezece ani când am găsit o carte ruptă, aruncată pe marginea drumului. Am luat-o şi am văzut că era o carte medicală, în care se explica cum se face o cezariană. Am citit-o cu mare atenţie, dar cum lipseau nişte pagini din ea, am rămas cu multe semne de întrebare. Fiind curios din fire, ani de-a rândul, după aceea, m-am tot gândit la ea şi mi-am promis să nu mă las până când nu voi cunoaşte tainele corpului omenesc. Drept să spun, eu n-am fost un tocilar, în şcoală nu învăţam decât ceea ce-mi plăcea, la unele materii m-am târâit cum am putut, numai să fiu lăsat în pace de profesori şi să pot citi ceea ce voiam. Îmi plăceau doar ştiinţele naturale şi am citit pe nerăsuflate toate cărţile de specialitate din biblioteca şcolii. Am apreciat şi biografiile marilor naturalişti, cea a lui Babeş şi a lui Pasteur, pentru dăruirea lor în ştiinţă. Am citit chiar şi cărţi tehnice, de practică medicală, pentru instruirea surorilor şi a asistentelor şi am fost foarte activ în cadrul cercului de ştiinţele naturii, ţinut de un dascăl minunat, care a ştiut să-mi menţină curiozitatea trează. Aşa am ajuns ca la sfârşitul liceului să fiu ferm hotărât să urmez medicina. În vremea aceea, şcoala pe care o terminai trebuia să-ţi dea o adeverinţă, o recomandare cu care te înscriai la facultate. Secretarul şcolii a fost foarte mirat, când i-am spus că mi-am ales medicina. Mi-a zis să-mi văd de treabă, că sunt copii din familii cu bani, copii de directori, care au note mult mai bune ca ale mele, cu zece pe linie, şi nu au curajul de a merge la medicină. I s-a părut secretarului că sunt obraznic, dar nu am dat înapoi. E adevărat că eu proveneam dintr-o familie extrem de modestă, de agricultori, mama avea doar patru clase şi tata a fost neştiutor de carte, cu alte cuvinte, eu n-am avut susţinere absolut deloc din partea nimănui. Am fost doar eu singur, şi bunul Dumnezeu m-a ajutat să nu mă dau bătut. Am obţinut până la urmă hârtia de la secretar şi m-am dus la examen la Iaşi. Dintre toţi colegii mei, doar eu am intrat. Aşa că eu cred şi spun asta, ca un sfat pentru tineri, dacă simţi că-ţi place ceva foarte mult, e bine să-ţi urmezi calea şi să perseverezi. Numai aşa poţi câştiga pariul cu viaţa.
Arta de a nu ucide
Cu una din ultimele cărţi publicate
- Afirmaţi, cândva, că "neurochirurgia este precum arta unui bijutier", că este "regina artelor chirurgicale". Cum aţi ajuns să slujiţi o "regină" atât de pretenţioasă? De ce aţi ales-o?
- După facultate, am primit post la spitalul din Comăneşti. Deşi era salariul mai mic, aveam şansa să întâlnesc mai multe cazuri medicale, decât la o circumscripţie sanitară obişnuită. Eram bucuros când alţi medici plecau în concediu, pentru că aşa puteam să lucrez şi în secţiile lor. Am trecut prin toate şi am învăţat astfel foarte mult şi m-am gândit ca la examenul de rezidenţiat să aleg Bucureştiul, pentru că existau mai multe posibilităţi de studiu. Aşa am ajuns la neurochirurgie, secţia care era coordonată de profesorul C. Arseni, renumit pentru severitatea lui. Eram tânăr, dornic de afirmare, dar Bucureştiul m-a primit cu ostilitate. A fost greu de luptat cu pseudovalorile din acea vreme, cu cei care se susţineau unii pe alţii în funcţii girate politic. M-a ajutat enorm faptul că aveam talent la chirurgie şi că mi-am văzut de treaba mea. Am studiat şi am scris foarte mult în acei ani, ca urmare a experienţelor şi cercetărilor pe care le făceam. Mi s-au pus mereu beţe în roate şi a trebuit să lupt tot timpul ca să rămân în picioare. Da, viaţa m-a nedreptăţit, dar nu m-a doborât, m-a făcut mai atent şi mai activ. Ceea ce am început am dus întotdeauna la capăt şi nu m-am lăsat până nu am înţeles bine cauzele fenomenelor şi ale bolilor. Am ajuns în echipa profesorului Arseni, pentru că i-am dovedit că sunt un bun profesionist. Numai că tot de aici au început apoi şi piedicile, dar eu am fost şi sunt răbdător din fire, blajin ca toţi moldovenii.
- În câţi ani se formează un bun neurochirurg? Ce calităţi trebuie să aibă?
- Cam în cincisprezece ani, după aceea meseria de neurochirurg devine artă, devine estetică pură. Un bun neurochirurg trebuie să fie inventiv, să aibă manualitate, simţ estetic, talent, dar înainte de toate, să aibă har. Mai demult, se opera cu tehnică primitivă, nu existau instrumentele potrivite, mortalitatea postoperatorie era în jur de 50%. Există statistici, profesorul Arseni ţinea sub cheie aceste informaţii, ca să nu se ştie, de fapt, care era realitatea. Eu am reuşit să fac copii după ele şi pot oricând să dovedesc că am redus mortalitatea în intervenţiile neurochirurgicale, de la 50, la 4%. E adevărat că acest lucru a fost posibil numai după ce am introdus microscopul operator, cu care am lucrat după ce am prins o bursă în străinătate. Atunci am văzut care sunt tehnicile lor şi cum se explică reuşitele operaţiilor făcute de străini. Aveam deja cam treisprezece ani de practică operatorie când am ajuns la New York, locul în care, cu adevărat, s-a născut neurochirurgia. Acolo am văzut ce înseamnă medicină de performanţă.
"Şi bivolii au zburat"
Biroul la care a scris 41 de cărţi
- Nu vă este frică înainte de a interveni pe creierul unui om?
- Ei, cum să nu, sigur că-mi este, deşi am făcut peste patruzeci de mii de intervenţii pe creier! A fost mai greu la început, dar folosind microscopul, rezultatele au apărut imediat: trăiau tot mai mulţi bolnavi operaţi de mine, ceea ce a atras şi invidia unor colegi, chiar şi a profesorului Arseni, pentru că mulţi bolnavi de-ai lui cereau să îi operez eu. Asta s-a întâmplat de sute de ori, ceea ce l-a enervat pe profesor după o vreme, am aflat de la nişte asistente că, sub pretextul unei promovări, aceea că mă face şef de secţie, profesorul îmi pregăteşte, de fapt, mutarea într-o clădire dezafectată, plină de furnici, gândaci şi mucegai. S-a exprimat că voi ajunge să operez acolo "când va zbura bivolul". Uite că n-a avut dreptate. Dacă ar fi fost după vorba lui, ar fi trebuit să se vadă turme de bivoli zburând, la câte operaţii am făcut acolo. M-am pregătit din timp, şi din banii mei mi-am făcut rost de instrumentar pentru operaţii de la Institutul de tehnică medicală, apoi m-a ajutat un fost pacient ca să prind nişte fonduri de la minister, altul m-a ajutat cu renovarea clădirii şi, pe scurt, a doua zi după ce am fost mutat, am putut deja să operez. Dincolo, în clădirea mare a spitalului, erau zece săli de operaţie, eu de-abia aveam una, dar încetul cu încetul, am organizat secţia, am prins nişte fonduri de la Banca Mondială şi am reuşit să aduc totul la standarde foarte bune.
- Văd că-l pomeniţi mereu pe profesorul Arseni, renumitul neurochirurg al cărui nume îl poartă azi spitalul de neurochirurgie din Bucureşti. Se pare că el a fost, totuşi, unul dintre oamenii care au decis până la urmă destinul dumneavoastră.
- Profesorul Arseni a consultat-o pe Elena Ceauşescu, când a avut un traumatism cerebral uşor după un accident de maşină. "N-are nici pe dracu!" i-a zis el lui Ceauşescu şi lui i-a plăcut că i-a vorbit aşa direct şi s-au împrietenit. Arseni l-a şi invitat, odată, la masă, pe Ceauşescu, şi a făcut pregătiri peste pregătiri, numai că Ceauşescu a venit cu bucătarul lui, cu mâncarea şi tacâmurile lui, şi nu s-a atins de nimic de-acolo. De la acea prietenie i s-a tras şi puterea. Altfel, Arseni a fost un bun specialist pentru vremea aceea, dar pe chirurgia clasică. Nu suporta să aibă concurenţă şi-i plăcea să aibă mereu ultimul cuvânt. A fost, în schimb, un foarte bun administrator al neurochirurgiei româneşti şi numai aşa a putut organiza spitalul. În ceea ce priveşte metodele lui, eu nu m-am putut împăca deloc cu mortalitatea mare a operaţiilor de atunci. A încercat în mai multe rânduri să desfiinţeze şi secţia pe care începusem s-o organizez, în pavilionul dezafectat, dar n-a reuşit, pentru că au fost tot mai mulţi bolnavi care mă cereau pe mine la operaţii şi printre ei au fost unii cu funcţii politice mari, care apoi m-au susţinut. De exemplu, printre alte întâmplări, îmi amintesc că am fost luat de-acasă, într-o noapte, şi dus direct la aeroport, ca să ajung în Algeria, la preşedintele Houari Boumedienne, care făcuse un accident vascular.
"Cea mai complexă materie din univers"
Într-un moment de odihnă
- Domnule doctor Dănăilă, veţi împlini în curând 82 de ani, şi mai bine de trei sferturi dintre ei i-aţi petrecut făcând operaţii pe creier. După o atât de îndelungată convieţuire, l-aţi putea defini?
- Creierul este cea mai complexă materie din univers. Mai complexă materie nu există. Este compus din celule de numai câţiva microni, care se văd doar cu microscopul, dar fiecare dintre aceste celule poate să aibă până la peste 20.000 de conexiuni în acelaşi timp. O singură celulă, vă daţi seama? Toate aceste celule sunt conectate între ele. Dar creierul nu lucrează doar prin conexiunile celulelor sale, ci şi prin substanţe neurotransmiţătoare, prin hormoni, prin toate umorile organismului care, la rândul lor, influenţează activitatea creierului care le coordonează. Nu degeaba se spune că în creier "totul se leagă cu totul". Noi studiem separat, din motive practice, anumite zone ale creierului, zona vederii, a vorbirii, a auzului etc., dar ele interacţionează. Creierul este un sistem extrem de complex, care are încă multe necunoscute, chiar şi pentru cei mai buni neurochirurgi. Am scris de curând o carte despre anatomia şi fiziologia creierului. A apărut în trei volume, în limba engleză, şi americanii vor s-o publice ca material de lucru pentru universităţile lor. Nu există în toată lumea o lucrare mai documentată decât a mea, am lucrat zece ani la ea şi este o sinteză a tot ceea ce s-a scris şi cercetat despre creier până acum, în lumea întreagă, la care am adăugat rezultatele cercetărilor mele.
Gândurile zburătoare
- Mai povestiţi-ne despre creier.
- Harta creierului seamănă cu a universului. Pe lângă zonele cunoscute, ale căror funcţii sunt ştiute, într-o proporţie foarte mare, există nenumărate alte zone necercetate încă sau cercetate insuficient. Toate acestea depind unele de altele. Viaţa noastră, cu tot ceea ce înseamnă conştient, subconştient şi inconştient (care sunt strâns legate între ele) este condiţionată de buna funcţionare a creierului. În creier iau naştere şi mor sentimente, iubirea, ura, supărările, invidia, toate rămân impregnate pe harta lui. Tragediile, durerile uriaşe lasă urme în cortexul cerebral, care este zona în care este stocată memoria de toate felurile. Memoria judecăţii, a luării deciziilor e în lobul frontal, care este unul dintre cele mai tainice puncte din creier. Vedeţi dumneavoastră, se spune că creierul a fost studiat până acum doar în proporţie de 50%, dar eu vă spun că un sfert din ceea ce s-a afirmat până acum despre funcţionarea creierului este fals, nu sunt lucruri adevărate şi probate suficient. Nu degeaba secolul acesta, al XXI-lea, a fost declarat "Secolul creierului". Sunt încă multe, foarte multe de descoperit. Creierul este şi cel mai tainic organ, pentru că încă se cunosc puţine lucruri despre fiziologia lui. E adevărat că nici cei mai înţelepţi oameni nu-l folosesc la întreaga lui capacitate, dar asta, şi pentru că creierul are nevoie de substanţe de rezervă. Atunci când o parte a lui este obosită sau afectată, alte celule din jurul zonei cu probleme pot să preia parţial funcţiile acesteia. Se spunea înainte că neuronii, celulele nervoase, mor şi nu se mai pot reface şi că pierdem cu vârsta tot mai mulţi. S-a demonstrat însă că în zona hipocampului, unde este localizată memoria recentă, iau naştere neuroni noi, care pot înlocui neuronii afectaţi din alte zone. Memoria veche e stocată în cortex, în scoarţa cerebrală.
- Prin ce se deosebeşte un creier de altul?
Omagiat, pentru merite de excepţie
- Cum putem să îmbunătăţim performanţele creierului şi sănătatea lui?
- Prin activitate şi exerciţii zilnice, care ţin de profesia fiecăruia. Prin alternanţa muncii cu pauzele necesare, recuperatoare.
- Partea misterioasă a creierului cuprinde şi manifestări de-a dreptul tulburătoare: telepatia, hipnoza, previziunile. Au ele şi o bază ştiinţifică?
- Da, există un limbaj al creierelor, care ia naştere prin intermediul unor unde speciale pe care le emite acesta. Aşa se explică empatia, telepatia, sugestia, hipnoza. În 2012 - 2013, un italian a descoperit în creier anumite formaţiuni numite "celule oglindă", care probează comunicarea între creiere. De exemplu, eu fac o mişcare cu mâna dreaptă, în timp ce în faţa mea este o persoană căreia i se măsoară parametrii funcţionali ai creierului. Encefalograma a detectat că în creierul celuilalt s-au activat tocmai acele celule care la mine au făcut posibilă mişcarea, deşi el nu a mişcat mâna. Cu alte cuvinte, cele două creiere au comunicat. Apoi să nu uităm de puterea gândurilor, care au o viteză extraordinară de a trece de la un subiect la altul. Nici cel mai performant calculator din zilele noastre nu se poate compara cu viteza gândului. Comunicarea aceasta între creiere se face prin undele cerebrale de care vă spuneam. Acestea trec prin orice ecran despărţitor şi, uneori, pot ajunge şi la distanţe foarte mari. Aşa se explică sugestiile şi hipnozele făcute la telefon sau prin televizor. Eu am avut, în 2011, trei programe europene de cercetare, tocmai pe această problemă de comunicare a creierelor. Pot să vă dau exemplul unui individ, care doar prin puterea gândului "forma" un număr de telefon pe care-l avea scris în faţa lui şi telefonul suna... Aceste experienţe pot fi salvatoare, de exemplu, în cazul bolnavilor care sunt în scaune cu rotile. S-au făcut experimente, şi unii dintre ei au putut să mişte puţin scaunul, doar uitându-se atent la un senzor aflat pe mânerul lui. Concluzia este că puterea uriaşă a gândului încă nu a fost cercetată şi exploatată suficient.
- Se vorbeşte mult, de la o vreme, despre puterea autosugestiei în vindecarea bolilor. Un bolnav care crede că îşi poate învinge boala şi lucrează, în sensul acesta, cu gândul şi cu imaginaţia, are şanse mai mari să se vindece decât unul care îşi acceptă, resemnat, sfârşitul?
- Da, cu siguranţă, îl ajută foarte mult gândul bun, încrezător în vindecare. Stările depresive scad imunitatea. Un bolnav de cancer îşi agravează boala dacă ajunge la depresie şi n-o poate gestiona. Eu am simţit fiorul divin ori de câte ori am avut în faţă harta plină de mistere a unui creier uman. Sunt foarte credincios, şi de-aici îmi vin optimismul şi puterea de lucru. Şi acum mă trezesc în fiecare zi la ora 3, şi la ora 6 sunt deja în spital, la bolnavi. Aşa m-am obişnuit şi de-o viaţă întreagă folosesc câteva clipe ale dimineţii pentru a proiecta, încrezător, muncile zilei care începe.
Ştafeta a fost transmisă
- Am lucrat mai bine de treizeci de ani pentru a localiza, cerceta şi demonstra existenţa în creier a unei celule noi, pe care am numit-o cordocit. Este o celulă care are rolul de a delimita anumite formaţiuni şi tumori cerebrale, de a înconjura vasele de sânge, de a nu lăsa hematiile, în cazul unui accident vascular, de exemplu, să pătrundă în creier (hematiile au atunci un rol toxic). Nu este o celulă nervoasă, dar are rol predominant de apărare. Între anii 2002-2004, am făcut publice rezultatele cercetărilor, în mai multe reviste de specialitate din străinătate. A fost greu, pentru că toată cercetarea am făcut-o cu bani proprii, dar sunt mulţumit că tot mai mulţi medici şi cercetători străini se interesează de această descoperire. Aştept reacţiile şi concluziile celor din străinătate, care repetă, acum, cercetările mele, ca să le verifice.
- Domnule doctor, ce mai rămâne, după ce murim, din toată această zestre formidabilă înscrisă în harta creierului nostru?
- Se şterge totul. Creierul e foarte sensibil, şi în lipsa oxigenului, dacă un vas de sânge este obturat de un embol, de exemplu, pierde ireversibil multe din funcţiile sale. De aceea, este important ca în cazul unui accident vascular, bolnavul să fie adus în cel mai scurt timp la o unitate medicală specializată, pentru a se interveni rapid. Moartea face ca funcţiile creierului să se piardă treptat, într-o anumită ordine, într-un timp scurt. De exemplu, simţurile dispar în ordinea următoare: mai întâi vederea, apoi gustul şi mirosul, după care urmează pipăitul şi, la urmă de tot, auzul.
- Mai există ceva în creier ce vă nedumireşte, ce vă intrigă, ceva neştiut ce-a scăpat cercetărilor dvs.?
- Da, sunt încă multe fenomene inexplicabile, la nivelul de acum al ştiinţei. Poate vor fi lămurite în anii care vin. Am o echipă de ucenici performanţi cu care colaborez foarte bine. Ei au parte de tot ceea ce eu am învăţat şi descoperit până acum. Sunt liniştit că las pe mâini bune neurochirurgia vasculară. Sunt sigur că unii dintre ei vor avea rezultate notabile. Dacă eşti egoist şi nu laşi ştiinţa ta ucenicilor, anulezi zeci de ani de studii şi cercetări. Eu le-am luat mâna în mâna mea şi le-am arătat cum se taie, cum se intră în creier.
- Şi cum se intră în creier, domnule profesor?
- De mână cu Dumnezeu şi luptând cu moartea care e şi ea ascunsă în creierul nostru, ca atâtea multe altele.
Fotografii din arhiva Prof. Dr. Leon Dănăilă
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
