Sub puterea vântului stârnit din senin, barca prinse a se roti în jurul ei tot mai repede. Încropită din câteva crengi scurte şi subţiri, cu o frunză de castan pe post de velă, pluteşte, iar asta e totul. Andrei o priveşte fascinat de când am lansat-o la apă, aşezat în genunchi şi cu mâinile împreunate, ca pentru rugăciune. Este prima jucărie pe care nu i-am cumpărat-o, ci i-am făcut-o eu, şi încă sub ochii lui. Acum, că barca ameninţă să se scufunde într-un vârtej iscat de vânt, micuţul a sărit în picioare şi aplaudă, râzând cu poftă. Pare că asta şi-a dorit. Dar cred că, de fapt, prin râsul acela speră să scape de plânsul sălbatic, care s-a cuibărit în el, de când ne-am reîntâlnit.
Nu a vărsat nicio lacrimă când m-a văzut în uşă, ba s-a prefăcut că nici nu e prea interesat de vizita mea. Şi-a găsit de lucru prin casă, până l-a pregătit maică-sa pentru a ieşi în oraş, iar când a fost să plecăm, a acceptat să-l iau de mână, cuminte. Nu ştie încă să numere săptămânile de când nu am mai venit la el, dar simte, sigur, că sunt multe. La fel cum şi eu i-am simţit reproşul nerostit... Dar între timp, bărcuţa s-a răsturnat şi Andrei izbucneşte, deodată, într-un plâns spasmodic, nepotolit. Vreau să-l îmbrăţişez şi să-i şterg lacrimile, promiţându-i că îi voi face altă barcă, mult mai trainică şi mai frumoasă. Se smulge şi aleargă pe aleea aglomerată a parcului, căutând să se ascundă de privirile mele. "Andrei!" - îl strig, cu o voce pe care nu mi-o recunosc, tremurată. Se opreşte, iar când mă apropii, mi se agaţă de piciorul drept, într-o îmbrăţişare disperată.
Imagini suprapuse
Duminică, 17 Mai, Andrei, fiul meu, a împlinit trei ani. A suflat din tot sufletul în cele trei lumânări colorate ale tortului şi cred că şi-a pus şi o dorinţă, aşa cum l-am învăţat. Probabil că n-a rostit-o cu glas tare, nu ştiu, că n-am fost de faţă. Silvia, fosta mea soţie, nu m-a lăsat. "Nu accept un fals tablou de familie fericită, când noi suntem despărţiţi deja de un an" - mi-a spus sec. Abia astăzi, la o săptămână distanţă, mi-a permis să îl văd. "Tată de duminică" - mi-am amintit numele unui film românesc. "Da, dar măcar să fie în fiecare duminică", mi-am spus. Să nu mai treacă niciuna în care să nu-l ţin în braţe, să nu-l învăţ tot ce ştiu, să nu-l asigur că nu-l voi abandona niciodată... Nu contează ce voi îndura pentru asta...
Gândul ăsta m-a umplut de energie şi optimism. Am împachetat cu grijă cadourile pentru Andrei. Ştiam că nu o să-l intereseze prea mult ce-i aduc, că va fi prea emoţionat de întâlnire, aşa cum se întâmplă mereu. Totuşi, nu m-am abţinut să cheltui o bună parte din economiile mele modeste, pentru a-i cumpăra cele mai frumoase hăinuţe, de la o renumită firmă franţuzească, al cărei logo este o bărcuţă cu catarg. Nimic mai nimerit, căci Andrei e sedus de tot ce ţine de apă: bărci, plute, mori, pescuit, de parcă ar fi o făptură a apelor. În plus, tricourile, sacoul şi pantalonii aceia de inspiraţie marinărească se potrivesc de minune cu părul blond şi cârlionţat şi cu ochii lui verzi şi mereu veseli.
Tot drumul mi l-am închipuit cum mă va întâmpina. Îmi va sări de gât, râzând, aşa cum numai el ştie să râdă, cu faţa lui micuţă, luminată de bucurie? Dă, Doamne, fiindcă pe urmă totul va fi mai uşor. Dar dacă mă va ignora şi va refuza să iasă în oraş, cum mai face uneori când e supărat? Foarte posibil. Atunci m-aş mulţumi, cum am făcut şi altă dată, să stau pe marginea canapelei şi să-l urmăresc cum se joacă, până când i-ar trece necazul şi mi-ar vorbi din nou, luându-mă tovarăş la aventurile din micul său univers. O variantă grea, pentru mine, un fel lent de a mă lăsa otrăvit. Din pricina tăcerii, dar mai ales pentru că mi-e foarte greu să o am pe Silvia în preajmă, după cum îi este, fără-ndoială, şi ei. Dacă nu reuşesc să-l scot pe Andrei din casă, pentru a petrece un timp doar cu el, când plec, mă simt mai bătrân cu o viaţă şi cuprins de o sfârşeală din care cred că nu o să-mi mai revin.
Dragostea de odinioară, dintre mine şi Silvia, a dispărut, de parcă n-ar fi fost niciodată, iar în locul ei s-a instalat o aversiune plină de dispreţ. Am lăsat, amândoi, cuvintele să ne lovească. Acum, de dragul copilului, ne străduim să le ţinem închise în piept, unde scurmă şi rup totul, ca nişte câini de luptă zăvorâţi într-o cuşcă prea strâmtă. Dar mai bine să ne prăbuşim fiecare, pe dinăuntru, decât să riscăm ca ura să muşte, fără voia noastră, şi din Andrei...
Am intrat în casă, cu umerii strânşi şi zâmbind stingher. Andrei se juca pe covor, în sufragerie, cu un camion teleghidat. A întors capul spre mine, când m-a auzit, dar numai pentru o secundă, pentru ca apoi să continue jocul, ignorându-mă. Mi s-a făcut un gol în stomac, ca atunci când sunt într-un avion care trece prin turbulenţe. Destul de repede, s-a ridicat totuşi să vadă ce i-am adus. Şi-a ales din pachet un tricou alb, în ţesătura căruia, din loc în loc, se ivesc ancore în aceeaşi culoare, o pereche de pantaloni în dungi fine, bleumarin, şi a cerut să le îmbrace, pentru a ieşi la plimbare. Se purta acum de parcă ne despărţisem de doar câteva ore. Ceea ce putea să însemne că m-a iertat. Afară, mi-a spus, pe un ton serios: "Ce cadou frumos mi-ai făcut, tati!". (Oare în bucuria aceea intram şi eu?)
Poveştile norilor
Cu o mână mă ţine strâns de dreapta, în cealaltă are un rucsac mic, cu o sticlă de apă în el, un pachet de biscuiţi, pentru cazul în care ni se face foame, batiste de hârtie, o lopăţică, o găletuşă şi un excavator de plastic. Prima oprire e musai la nisip. Iubeşte nisipul aproape la fel de mult ca apa. Ar fi în stare să construiască zile întregi "castele" şi "drumuri" de nisip, între visele lui. L-am întrebat unde vrea cel mai mult să meargă cu mine, ca şi cum azi ar fi ziua lui. "În parc" - mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri. Am insistat că ar fi mai interesant la "Zoo", să ne uităm la girafe, lei şi urşi, sau să ne distrăm în noul "Orăşel al copiilor", unde nu l-am dus încă şi despre care se spune că e grozav. "Nu, în parc". "Păi, în parc mergem în zilele obişnuite", zic. "Nu, cu tine nu merg în zilele obişnuite". "Dar în care?". "În celelalte".
Aşa că iată-ne în Parcul Circului. Îl cunoaştem pe de rost. Nu este prea mare, dar e curat, are două spaţii de joacă, deci şi nisip, scrâncioburi şi tobogane, o masă de ping-pong - pentru când vom fi mai mari -, ţâşnitori de apă - la care e o plăcere să te uzi vara, dar merge şi-acum, căci s-a încălzit bine -, un lac cu raţe şi alte păsări migratoare, tonete de îngheţată - deja deschise -, bănci pe care se odihnesc bătrâni singuri şi puzderie de copii pe alei. Dar nu ne oprim la nisip. Andrei s-a răzgândit şi vrea să mergem întâi la raţe, să le dăm bineţe pe lac. Apoi vrea să mergem pe peluză. "Tati, am voie să calc pe iarbă?". "Da, puiule, sigur că ai" - îi răspund, gata să plătesc orice amendă ar exista. Şi ne afundăm în iarba înaltă, până aproape de pieptul lui. Pesemne, cei de la primărie au uitat ori le-a fost lene s-o cosească. Dar ce bine e! Iarba este plină de flori de câmp şi de fluturi, de furnici şi de greieri, iar soarele de apus îi dă o strălucire aparte. Lui Andrei îi place să înoate prin "marea" verde şi se scufundă, când şi când, ca să-l caut, strigându-l, prefăcut îngrijorat. "Andrei, Andrei!". Şi-atunci îşi iţeşte capul din fâneaţă, râzând. Când oboseşte, ne lungim amândoi pe spate şi numărăm norii, apoi ne povestim ce ni se năzare în fiecare din ei. Lumina tot scade, iar cerul se limpezeşte, pentru spectacolul stelelor. Mai stăm aşa o vreme, căci pământul e cald şi forfota din jur se stinge uşor. N-am mai pleca, dar genele ne devin grele şi ar fi bine să ne prindă somnul în patul nostru.
Ajunşi acasă, Silvia ne întâmpină fals voioasă. "Ei, cum a fost?" - îl întreabă pe Andrei. "Am fost pe iarbă, dar tati nu mai pleacă acasă la el". Mă aleg cu o privire mirată şi mustrătoare, de genul: "Ai grijă ce-i spui!". "Nu mai pleacă", repeta Andrei.
Silvia schimbă vorba şi îl ia în baie, să-l spele şi să-l pregătească de culcare. De mâncat, oricum nu-i mai arde, şi e târziu. Aş vrea să ies din casă pe furiş, dar copilul îmi citeşte gândurile. "Tati, nu pleci, vin acum, să dormim".
Mă aşez în pat cu Andrei. Silvia îşi găseşte de treabă prin bucătărie. Băiatul mă prinde cu putere de degetul mare, ca să fie sigur că rămân pentru totdeauna cu el. Adoarme zâmbind. Mă desprind uşor şi o iau către uşă, în vârful picioarelor.
NICOLAE TESCANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
