Sub puterea vântului stârnit din senin, barca prinse a se roti în jurul ei tot mai repede. Încropită din câteva crengi scurte și subțiri, cu o frunză de castan pe post de velă, plutește, iar asta e totul. Andrei o privește fascinat de când am lansat-o la apă, așezat în genunchi și cu mâinile împreunate, ca pentru rugăciune. Este prima jucărie pe care nu i-am cumpărat-o, ci i-am făcut-o eu, și încă sub ochii lui. Acum, că barca amenință să se scufunde într-un vârtej iscat de vânt, micuțul a sărit în picioare și aplaudă, râzând cu poftă. Pare că asta și-a dorit. Dar cred că, de fapt, prin râsul acela speră să scape de plânsul sălbatic, care s-a cuibărit în el, de când ne-am reîntâlnit.
Nu a vărsat nicio lacrimă când m-a văzut în ușă, ba s-a prefăcut că nici nu e prea interesat de vizita mea. Și-a găsit de lucru prin casă, până l-a pregătit maică-sa pentru a ieși în oraș, iar când a fost să plecăm, a acceptat să-l iau de mână, cuminte. Nu știe încă să numere săptămânile de când nu am mai venit la el, dar simte, sigur, că sunt multe. La fel cum și eu i-am simțit reproșul nerostit... Dar între timp, bărcuța s-a răsturnat și Andrei izbucnește, deodată, într-un plâns spasmodic, nepotolit. Vreau să-l îmbrățișez și să-i șterg lacrimile, promițându-i că îi voi face altă barcă, mult mai trainică și mai frumoasă. Se smulge și aleargă pe aleea aglomerată a parcului, căutând să se ascundă de privirile mele. "Andrei!" - îl strig, cu o voce pe care nu mi-o recunosc, tremurată. Se oprește, iar când mă apropii, mi se agață de piciorul drept, într-o îmbrățișare disperată.
Imagini suprapuse
Duminică, 17 Mai, Andrei, fiul meu, a împlinit trei ani. A suflat din tot sufletul în cele trei lumânări colorate ale tortului și cred că și-a pus și o dorință, așa cum l-am învățat. Probabil că n-a rostit-o cu glas tare, nu știu, că n-am fost de față. Silvia, fosta mea soție, nu m-a lăsat. "Nu accept un fals tablou de familie fericită, când noi suntem despărțiți deja de un an" - mi-a spus sec. Abia astăzi, la o săptămână distanță, mi-a permis să îl văd. "Tată de duminică" - mi-am amintit numele unui film românesc. "Da, dar măcar să fie în fiecare duminică", mi-am spus. Să nu mai treacă niciuna în care să nu-l țin în brațe, să nu-l învăț tot ce știu, să nu-l asigur că nu-l voi abandona niciodată... Nu contează ce voi îndura pentru asta...
Gândul ăsta m-a umplut de energie și optimism. Am împachetat cu grijă cadourile pentru Andrei. Știam că nu o să-l intereseze prea mult ce-i aduc, că va fi prea emoționat de întâlnire, așa cum se întâmplă mereu. Totuși, nu m-am abținut să cheltui o bună parte din economiile mele modeste, pentru a-i cumpăra cele mai frumoase hăinuțe, de la o renumită firmă franțuzească, al cărei logo este o bărcuță cu catarg. Nimic mai nimerit, căci Andrei e sedus de tot ce ține de apă: bărci, plute, mori, pescuit, de parcă ar fi o făptură a apelor. În plus, tricourile, sacoul și pantalonii aceia de inspirație marinărească se potrivesc de minune cu părul blond și cârlionțat și cu ochii lui verzi și mereu veseli.
Tot drumul mi l-am închipuit cum mă va întâmpina. Îmi va sări de gât, râzând, așa cum numai el știe să râdă, cu fața lui micuță, luminată de bucurie? Dă, Doamne, fiindcă pe urmă totul va fi mai ușor. Dar dacă mă va ignora și va refuza să iasă în oraș, cum mai face uneori când e supărat? Foarte posibil. Atunci m-aș mulțumi, cum am făcut și altă dată, să stau pe marginea canapelei și să-l urmăresc cum se joacă, până când i-ar trece necazul și mi-ar vorbi din nou, luându-mă tovarăș la aventurile din micul său univers. O variantă grea, pentru mine, un fel lent de a mă lăsa otrăvit. Din pricina tăcerii, dar mai ales pentru că mi-e foarte greu să o am pe Silvia în preajmă, după cum îi este, fără-ndoială, și ei. Dacă nu reușesc să-l scot pe Andrei din casă, pentru a petrece un timp doar cu el, când plec, mă simt mai bătrân cu o viață și cuprins de o sfârșeală din care cred că nu o să-mi mai revin.
Dragostea de odinioară, dintre mine și Silvia, a dispărut, de parcă n-ar fi fost niciodată, iar în locul ei s-a instalat o aversiune plină de dispreț. Am lăsat, amândoi, cuvintele să ne lovească. Acum, de dragul copilului, ne străduim să le ținem închise în piept, unde scurmă și rup totul, ca niște câini de luptă zăvorâți într-o cușcă prea strâmtă. Dar mai bine să ne prăbușim fiecare, pe dinăuntru, decât să riscăm ca ura să muște, fără voia noastră, și din Andrei...
Am intrat în casă, cu umerii strânși și zâmbind stingher. Andrei se juca pe covor, în sufragerie, cu un camion teleghidat. A întors capul spre mine, când m-a auzit, dar numai pentru o secundă, pentru ca apoi să continue jocul, ignorându-mă. Mi s-a făcut un gol în stomac, ca atunci când sunt într-un avion care trece prin turbulențe. Destul de repede, s-a ridicat totuși să vadă ce i-am adus. Și-a ales din pachet un tricou alb, în țesătura căruia, din loc în loc, se ivesc ancore în aceeași culoare, o pereche de pantaloni în dungi fine, bleumarin, și a cerut să le îmbrace, pentru a ieși la plimbare. Se purta acum de parcă ne despărțisem de doar câteva ore. Ceea ce putea să însemne că m-a iertat. Afară, mi-a spus, pe un ton serios: "Ce cadou frumos mi-ai făcut, tati!". (Oare în bucuria aceea intram și eu?)
Poveștile norilor
Cu o mână mă ține strâns de dreapta, în cealaltă are un rucsac mic, cu o sticlă de apă în el, un pachet de biscuiți, pentru cazul în care ni se face foame, batiste de hârtie, o lopățică, o găletușă și un excavator de plastic. Prima oprire e musai la nisip. Iubește nisipul aproape la fel de mult ca apa. Ar fi în stare să construiască zile întregi "castele" și "drumuri" de nisip, între visele lui. L-am întrebat unde vrea cel mai mult să meargă cu mine, ca și cum azi ar fi ziua lui. "În parc" - mi-a răspuns, fără să stea pe gânduri. Am insistat că ar fi mai interesant la "Zoo", să ne uităm la girafe, lei și urși, sau să ne distrăm în noul "Orășel al copiilor", unde nu l-am dus încă și despre care se spune că e grozav. "Nu, în parc". "Păi, în parc mergem în zilele obișnuite", zic. "Nu, cu tine nu merg în zilele obișnuite". "Dar în care?". "În celelalte".
Așa că iată-ne în Parcul Circului. Îl cunoaștem pe de rost. Nu este prea mare, dar e curat, are două spații de joacă, deci și nisip, scrâncioburi și tobogane, o masă de ping-pong - pentru când vom fi mai mari -, țâșnitori de apă - la care e o plăcere să te uzi vara, dar merge și-acum, căci s-a încălzit bine -, un lac cu rațe și alte păsări migratoare, tonete de înghețată - deja deschise -, bănci pe care se odihnesc bătrâni singuri și puzderie de copii pe alei. Dar nu ne oprim la nisip. Andrei s-a răzgândit și vrea să mergem întâi la rațe, să le dăm binețe pe lac. Apoi vrea să mergem pe peluză. "Tati, am voie să calc pe iarbă?". "Da, puiule, sigur că ai" - îi răspund, gata să plătesc orice amendă ar exista. Și ne afundăm în iarba înaltă, până aproape de pieptul lui. Pesemne, cei de la primărie au uitat ori le-a fost lene s-o cosească. Dar ce bine e! Iarba este plină de flori de câmp și de fluturi, de furnici și de greieri, iar soarele de apus îi dă o strălucire aparte. Lui Andrei îi place să înoate prin "marea" verde și se scufundă, când și când, ca să-l caut, strigându-l, prefăcut îngrijorat. "Andrei, Andrei!". Și-atunci își ițește capul din fâneață, râzând. Când obosește, ne lungim amândoi pe spate și numărăm norii, apoi ne povestim ce ni se năzare în fiecare din ei. Lumina tot scade, iar cerul se limpezește, pentru spectacolul stelelor. Mai stăm așa o vreme, căci pământul e cald și forfota din jur se stinge ușor. N-am mai pleca, dar genele ne devin grele și ar fi bine să ne prindă somnul în patul nostru.
Îl urc pe umeri și pornim către casă. "Ți-a plăcut cum am petrecut de ziua ta?" - îl întreb, mai mult ca să-l țin de vorbă, să nu adoarmă. "Da, mi-a plăcut. Dar nu pleci. Nu mai pleci acasă la tine. Nu pleci deloc" spune, cu un început de plâns în glas. Tac și-mi înghit lacrimile. "Nu pleci" - repetă, înainte de a ațipi, cocoțat pe umerii mei.
Ajunși acasă, Silvia ne întâmpină fals voioasă. "Ei, cum a fost?" - îl întreabă pe Andrei. "Am fost pe iarbă, dar tati nu mai pleacă acasă la el". Mă aleg cu o privire mirată și mustrătoare, de genul: "Ai grijă ce-i spui!". "Nu mai pleacă", repeta Andrei.
Silvia schimbă vorba și îl ia în baie, să-l spele și să-l pregătească de culcare. De mâncat, oricum nu-i mai arde, și e târziu. Aș vrea să ies din casă pe furiș, dar copilul îmi citește gândurile. "Tati, nu pleci, vin acum, să dormim".
Mă așez în pat cu Andrei. Silvia își găsește de treabă prin bucătărie. Băiatul mă prinde cu putere de degetul mare, ca să fie sigur că rămân pentru totdeauna cu el. Adoarme zâmbind. Mă desprind ușor și o iau către ușă, în vârful picioarelor.
NICOLAE TESCANU