În iarna anului 1997, păşeam temătoare pragul unui cabinet medical. Acuzam dureri discrete la nivelul regiunii mamare drepte şi prezenţa unui nodul greu sesizabil la palpare. Investigaţia medicală a evidenţiat caracterul benign al tumorii şi m-a convins de absenţa vreunui pericol în cazul disfuncţiei semnalate. Mi-am spus că o să treacă şi că timpul va lucra în favoarea mea. N-a fost aşa... Şapte luni mai târziu, boala a devenit deosebit de agresivă şi am primit diagnosticul de carcinom invaziv în fază preterminală, cu o tumoră de 8 cm inoperabilă.
În vara anului 1998, treceam, în genunchi, pragul unei vieţi noi, din nefericire dramatică, dar aveam să cunosc, cu inocenţă renăscută, o zonă a existenţei neglijată până atunci: credinţa. Pe calea mea, la început plină de frustrări, mulţi oameni mi-au întins o mână de ajutor; lor le datorez recunoştinţă; dar cea care m-a învăţat să cunosc limbajul iubirii şi să preţuiesc binefacerile ei a fost rugăciunea.
Aflată şi acum pe această cale, sprijinită în toiagul rugăciunii, îmi plec genunchii şi îmi înclin fruntea mulţumind Bunului Dumnezeu!
*
Toate drumurile paşilor mei, toate cărăruile foşnitoare - răcoroase ori fierbinţi - ale gândurilor mele fugeau acum pe lângă mine, eşuând brusc în inerţia unei confuzii seci şi îndepărtate. Undeva, la capătul lor, rămăsesem eu, nici pe pământ, dar nici în cer, plutind neputincios şi haotic într-un deşert de verdicte, cuvinte, vorbe rostite ori nerostite în cabinete, în saloane, pe culoare de spital: "incurabil", "inoperabil", "invaziv", "prea târziu", "metastază"..., toate cuprinse în imperiosul "acum" pronunţat de medici, fără azi, fără ieri şi fără mâine. Aşa eram eu în vara anului 1998, străină mie şi lumii, sustrasă plăcutelor şi obişnuitelor deşertăciuni, într-o punitivă abandonare de sine, în afara drumurilor pe care le străbătusem vreme de patruzeci şi opt de ani, uneori cu stoicism, mereu cu sentimentul certitudinilor şi al firescului repetabil.
Şi-apoi, într-o zi, pe patul spitalului, cu o forţă necunoscută, m-am ridicat, şi din două nuiele, două ramuri mlădioase şi desfrunzite, petrecute una peste alta, am întocmit o cruce. Genunchi lângă genunchi, cu fruntea sprijinită pe marginea patului, strângeam aprig în mână crucea improvizată, împingând-o înaintea feţei, ca pe un scut vrăjit, menit a risipi orice vrăjmăşie: "Domnul nostru,/ Lumină veşnic arzătoare,/ Unde este întuneric/ Fie lumină!". Citită cândva, uitată mai apoi, invocaţia se desprinse din locul ei de taină, ca o chemare la umilinţă, ca un îndemn la nădejde, ca un imn de laudă, de mulţumire. Şi pentru prima dată, inima mea, înălţată pe toiagul rugăciunii, îşi află odihna sub acoperământul iubirii, iar mintea suspină împăcată: "Însă nu precum voiesc eu, ci precum voieşti Tu!" (Matei 26.39).
E târziu; afară, în pacea străzii pustii, zăresc un înger de lumină. Veghează...
EMANUELA ANCUŢA - Bucureşti