MECIUL LEGENDELOR: ROMÂNIA - ITALIA

Întâlnire la vârf!

- Ce microbist nu a visat, măcar o dată în viaţă, să-l poată vedea aievea pe celebrul Antognoni, campion mondial cu Italia? Cine nu şi-ar fi dorit să prindă pe viu Milanul lui Baresi? Cine nu-şi mai aminteşte febra "Italiei '90" şi golurile lui Toto Schillaci, "salvatore della patria"? Ei bine, visurile acestea s-au împlinit. Marii jucători ai Italiei s-au întâlnit cu jucătorii Generaţiei noastre de Aur, într-un meci special, dedicat unor copii nevoiaşi, în care inima a contat la fel de mult ca tehnica, iar zâmbetele mai mult decât scorul final... -

Amintiri din "Epoca de Aur"

Pe unii nu i-am văzut jucând niciodată. Am auzit, doar, despre ei, poveşti cu parfum de legendă. Pe alţii i-am prins, "tremurat", de la bulgari sau unguri, în meciuri în care harul lor răzbătea luminos, chiar şi prin puzderia de 'purici" ai televizoarelor alb-negru. Cu unii am trăit "nop­ţile magice" ale Giannei Nanini, la Ita­lia '90, prima noas­­tră vară de liber­tate, după ieşirea din co­munism, vara aceea de neuitat, cu Hagi, Lă­cătuş şi Balint, Toto Schillaci, Mara­dona şi Lothar Matthäus. Ne-am putut bucura, mai apoi, de alte vedete, în '94, la Mondialul Ame­­rican. Au trecut pes­te 20 de ani de a­tunci şi, în toată nebu­nia din jur, ni s-a făcut foarte dor de ei şi de vremurile în care mun­ca şi talentul în­sem­­nau mai mult decât mar­ke­tingul, tatuajele şi fre­zele fiţoase.
Din vremurile ace­lea, din fotbalul serios şi generos al anilor '70, '80 şi '90, au revenit prin­­tre noi, taman ca-n visele copilăriei, unde timpul nu e altceva de­cât un brav supus al ma­giei, câţiva dintre ma­rii eroi ai sportului-rege: Baresi, Toto Schil­laci, Antognoni, Dan Petres­cu, Belo sau An­done, jucând iarăşi îm­preună. Tinereţe fără bă­trâneţe! S-a întâmplat pe 1 iu­nie, de ziua copiilor, care s-au bucurat de jocul şi de joaca acestor mari vedete, dar şi de generozitatea lor, căci, dincolo de fotografii, autografe şi amintiri de neuitat, fondurile obţinute de pe urma meciului "Ge­neraţii pentru gene­raţii", s-au îndreptat către copiii ne­voiaşi din două parohii orto­doxe. Tot mai rar, în zilele noastre, talentul şi omenia au concurat într-un spec­tacol atât de total...

Pase printre glume

Din start, scorul contează cel mai puţin. Simţi asta încă de la încălzire, căci stretchingul nu e nimic altceva decât motiv de glume între foştii colegi. Ita­lienii ies primii de la vestiare, direct cu zâmbetul pe buze, gata de poze şi de autografe, ai noştri profită de momentele de dinaintea partidei pentru a mai schimba două vorbe cu cei cu care nu s-au mai văzut de mult. Sunt laolaltă jucători din patru generaţii, Ionel Au­gustin şi Gino Iorgulescu, Ţeţe Moraru, Andone şi Tudorel Stoica, Belodedici, Prodan, Petrescu şi Ste­lea, iar alături de ei, surpriza organizatorilor, Hagi junior, fiul de 17 ani al lui Gică Hagi, chemat să poar­te tricoul cu numărul 10 al Naţionalei, în lipsa tatălui.
Seniorii îşi fac loc imediat în echipa de start a Ro­mâ­niei, prilej pentru Moraru să se evidenţieze printr-o paradă de efect. Încet-încet, tinerii le iau locul, astfel că Stelea are şi el serios de muncă în cadrul, cam strâmt pentru el, al porţii de handbal de la Sala Flo­reasca, gazda partidei. "Arnold" e într-o formă de zile mari, ca şi cum timpul ar avea mai multă răbdare cu el, ca şi cu Tudorel Stoica sau cu Belodedici. Belo e motorul echipei, longilin şi elegant, fuge şi în atac, şi în apărare, dacă nu l-ar trăda freza aceea de rebel de început de anii '80 ai zice că e vreun coleg de-ai lui Ianis Hagi, de la Naţionala de juniori. În schimb, cu alura sa de "greu" şi cu mişcări pe măsură, Gino Ior­gulescu e ţinta ironiilor de pe banca echipei noastre. "Nea Gino, ai noştri sunt în galben!", îi strigă Adrian Mutu, de câte ori căpitanul nostru greşeşte o pasă. Atmosfera e relaxată, Andone, Augustin şi toţi ceilalţi râd cu poftă, micile erori sunt mai savuroase decât reuşitele personale.

Eleganţa marilor campioni

Italienii joacă mai bine, sunt mereu în tur­neu cu astfel de me­ciuri, se an­tre­nează săp­tămâ­nal, iar asta se ve­de. Baresi e pes­te tot, bătrânelul ple­şuv care îmi zâmbise la intra­rea pe te­ren s-a trans­for­mat într-o maşină de fot­bal. Nimic nu trădează vâr­­­sta, nimic nu trădează efortul, totul e bucurie, pur şi simplu. Ma­rele că­pitan al Mila­nu­lui şi al Naţionalei Italiei ţine o lec­ţie deschisă des­pre fru­mu­seţea fără vârstă a spor­tului. "M-a impre­sio­­nat Baresi, ca de fie­care da­tă. Are eleganţa aceea a mare­lui cam­pion, care nu are nimic de de­mon­­strat nimănui. Nu o să îl auzi lăudân­du-se, are o răb­dare in­finită cu toţi ceilalţi, e vesel tot timpul, un ca­racter rari­sim, o ma­­re bucurie să te întâl­neşti cu el", avea să îmi spu­­nă, a doua zi, Ioan Andone, într-o scurtă "analiză" a meciului.
Antognoni, Rizzitelli şi Toto Schillaci, favoritul con­sistentei galerii italie­ne prezente la meci, aveau să facă şi ei spectacol. Mici detalii decupate pe par­che­tul Sălii Floreasca, din vremurile în care toţi cei de pe te­ren erau vedete ale fotbalului internaţional. N-a fost nevoie decât de nişte pase, de nişte driblinguri şi ges­turi care îi consacraseră deja cu 20 de ani în urmă, pen­tru a retrăi, cu toţii, poveştile unor meciuri de neui­tat, şi pentru a realiza, încă o dată, cât de dor ne era de ei.

Hagi junior, debut în "Naţionala mare"

"Generaţii pentru generaţii" s-a numit eveni­men­tul, iar întâmplarea a făcut ca marea surpriză să fie apa­riţia lui Hagi junior printre colegii de generaţie ai tatălui său. Tehnic şi fâşneţ, Ianis a lăsat o im­presie plăcută, şi în tabăra noastră, şi în cea a ita­lienilor. "A avut emoţii mari la început, dar s-a descurcat de mi­nune", îi şopteşte, după meci, Dan Petrescu lui Gică Hagi, venit şi el, între timp, să-şi vadă fiul alături de prietenii săi. "Mi-a plăcut Ianis, joacă altceva decât Gică, dar se vede că are calităţi extraor­di­nare, seriozitatea o are exemplu de la tatăl său, a crescut într-un mediu în care s-a res­pirat numai fotbal şi sper că va avea o carieră fru­moasă", adaugă Andone, în vreme ce Antog­noni şi Baresi nu contenesc nici ei cu laudele, în faţa lui Gică, roşu ca racul de emoţie. "Dacă juca şi Hagi se­nior, nu sunt aşa de sigur că am fi câştigat me­ciul", încheie pe ton de glumă Antognoni, fosta mare vedetă a Fiorentinei, echipă care, se zvo­neşte, l-ar fi transferat deja pe Ianis Hagi. Meciul se în­che­ie cu fanii intrând pe teren pentru auto­grafe şi fo­tografii, iar cea mai specială dintre toate e cea în care An­tognioni se pozează alături de Adi Mutu şi Ianis Hagi, doi foşti mari "decari" ai Florenţei şi o tânără speran­ţă, gata să le calce pe urme: "Generaţii pentru genera­ţii".

Despre copilărie şi bucurie, cu Schillaci şi Baresi

"Meciuri ca acesta îmi amintesc mereu cum am început fotbalul, jucând pe străzile din Palermo, ju­când doar de dragul jocului. Amintirile din copilărie sunt întotdeauna frumoase, pentru că atunci nu te gândeşti la ce se poate întâmpla, unde poate duce po­vestea. Pur şi simplu, îţi place fotbalul, iei o minge şi te joci. Eşti doar tu şi pasiunea ta. Abia mai apoi îţi pui problema că ai putea ajunge cineva", îmi spune, printre picături, Toto Schillaci, la marginea terenului, în timp ce nu mai pridideşte să dea autografe. Băiatul uscăţiv şi emotiv care impresiona o lume întreagă, de­ve­nind, dintr-un celebru necunoscut, "salvatorul pa­triei", la Mondialul din Italia, în '90, e acum un alt om. Joacă în filme, are apariţii la emisiuni de succes în Italia, e tatuat ca un băiat rău, are o freză care nu mai aminteşte deloc de începutul de calviţie de acum 25 de ani şi are un zâmbet de actor rasat. Dar, pe dinăun­tru, a rămas acelaşi copil care a luptat din greu ca să răzbească în viaţă şi care e gata oricând să sară în primul avion, când vine vorba să dea o mână de ajutor pentru copiii necăjiţi, aşa cum a făcut-o jucând acest meci la Bucureşti.
Franco Baresi, considerat de mulţi drept cel mai mare fundaş al tuturor timpurilor, e şi el emoţionat după întâlnirea cu micuţii cărora le-a fost dedicat acest meci. Ţine în mână un tablou pictat de unul dintre ei şi nu-şi poate lua ochii de la el. "Ne-am bucurat când am auzit care e scopul acestui meci şi nu am ezitat niciun moment să venim încoace. România e o ţară minunată, care îţi oferă mereu surprize extraordinare, avem mulţi prieteni aici, cu unii am jucat ani de zile în Italia şi e o plăcere să-i revedem de câte ori se poa­te, cu atât mai mult dacă putem da şi o mână de ajutor unor acţiuni nobile", spune Franco. Are în glas măsu­ra şi liniştea unui înţelept, iar ridurile de pe frun­te subliniază, parcă, fiecare idee. Nu-i place să dea sfa­turi, dar copiii merită toată atenţia din partea noas­tră, spune el, şi în viaţă, la fel ca în sport. "Tot ce tre­buie să facem e să le cultivăm bucuria, să le ţinem vii pa­siunile. Bucurie în tot ce faci, ăsta e secretul", îmi spune marele Baresi, privind încântat tabloul primit cadou din România.

*

Super-meciul demonstrativ România - Italia, "Generaţii pentru generaţii", a fost organizat de către Societatea Academică a Ştiinţelor Comportamentale din România, cu ajutorul Ambasadei Italiei la Bucu­reşti. Fondurile obţinute în urma acestui meci vor fi folosite pentru finalizarea construcţiei centrului social al parohiei Lada, din judeţul Teleorman, şi pentru amenajarea unei bucătării sociale pentru hrănirea copiilor săraci şi a bătrânilor neajutoraţi din paro­hia Valea Dobârlăului, din judeţul Covasna.

(Fotografiile autorului)